Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene. Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din Agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli. Desigur, marile entități sociale de felul popoarelor și națiunilor moderne, care cuprind zeci și sute de milioane de indivizi, nu pot beneficia de avantajele democrației directe, ci de multiplele dezavantaje (demagogie, minciună, necinste, impostură) ale democrației reprezentative, masele de cetățeni-alegători (și nu numai) fiind prezente în forurile legislative și executive ale comunității (președinți de consilii județene, primari, consilieri) și ale statului la vedere (președintele țării, senatori, deputați, miniștri) prin componenta eminamente cantitativă a împuternicirii dată de votul cetățenesc. Fiind vorba de o delegare pe perioada unui mandat de patru sau cinci ani, se subînțelege că alesul sau împuternicitul politic ar trebui să fie trup și suflet de partea și la dispoziția comunității care l-a onorat cu încrederea ei, pentru că din taxele și impozitele plătite de anonimi, el și familia/clanul de care ține are/au parte de un trai pe picior mare: leafă ciocoiască, mașină bengoasă, casă fățoasă, vacanțe pe meleaguri exotice, lanț de aur la gât de taur ș.a.m.d.
Numai că aproape toți ăștia, cu studii la plesneală și incultură direct proporțională cu neomenia parvenitismului, în foarte scurt timp se dau pe brazda mizerabilismului politic: știu doar de drepturile lor și ale ciracilor (noi avantaje financiare și materiale, votate la iuțeală și în unanimitate), însă – până la viitoarea campanie – prea puțin le pasă de drepturile constituționale și trebuințele firești ale concetățenilor resemnați. De-abia atunci își amintesc că nedemnul lor viitor depinde de votul maselor de oropsiți, așa că fac rost de bani ca să le dea niște firimituri, precum la începutul arhiplinului an electoral 2024, când, spre deosebire de „rotativii” liberali, pesediștii le-au dat o parte din ceea ce prevede Legea indexării (creșterea pensiilor și lefurilor cu rata reală a inflației). De altminteri, acest mizilic (evident, comparativ cu nerușinatele venituri ale baștanilor) și promisiunea ciolacilor de recalculare, implicit de creștere a celor mai multe pensii de la 1 septembrie, constituie logica explicație că, la alegerile din 9 iunie a.c., formațiunea pesedistă a înregistrat un semnificativ spor de voturi și trofee politice față de anul 2020.
În pofida acestor lucruri arhidezbătute în presă (chiar eu am scris mai multe texte) și lesne deductibile de tot omul cu niscaiva discernământ, mulți dintre semenii noștri nu numai că susțin cu înverșunare că „votul este mai tare ca glonțul” și că ei, ca exemplari cetățeni (sic!), n-au ratat niciun scrutin postdecembrist (cu rezultatele pe care le vedem, adaug eu), dar – nesinchisindu-se de struțo-cămila rostită (veritabilă „contradictio in adjecto”) – pretind că votul trebuie văzut și tratat de toți alegătorii ca un drept obligatoriu! Căci, afirmă alde ăștia, din cauza absenteiștilor treburile merg ca naiba pe meleagurile noastre, nicidecum din vina aleșilor mari și mici, care, în cele peste trei decenii, au fost schimbați cu mult zel „democratic”, așa încât „boborul” să-și poată continua bătuta pe loc. Iar eu spun că la bolșevici prezența la vot obligatoriu (!) a fost întotdeauna peste 90%, însă n-am știre ca treburile să fi mers șnur măcar într-un compartiment de activitate!…
Mă rog, de ce respect față de vot se poate vorbi la noi, când – la referendumul din 2009 – românii (circa opt milioane) au dorit un parlament unicameral cu maximum 300 de aleși, iar voința lor (autoritatea supremă și indiscutabilă într-o democrație neoriginală) nu s-a pus în practică nici măcar după 15 ani?!
Dar iată ce ne spun doi oameni de cultură și doi lideri politici despre vot și democrație: 1)Marele scriitor american Mark Twain: „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar lăsa să votăm”; 2)Filosoful francez Henri Bergson apreciază democrația ca fiind „Singura formă de guvernământ compatibilă cu libertatea și demnitatea umană”, însă cu următorul viciu incurabil: „N-are criterii de selecțiune a valorilor”; 3)Winston Churchill, premierul Marii Britanii, știa că democrația este o formă grozav de imperfectă de guvernământ, dar cerea de la cusurgii una mai bună în care să creadă; 4)Iosif Vissarionovici Stalin: „Nu contează câți cetățeni votează, ci doar cine numără voturile”.
N.B.: Nu-i așa că toate alegerile noastre postdecembriste, cu prezența la vot în jur de 50 la sută și – deci – cu aleși cu o legitimitate discutabilă, se conduc după cinicul principiu stalinist? În plus, alegerile comasate din 9 iunie a.c. confirmă zisa cu „Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie” (schimbări formale pe un fond intact)…
Lasă un răspuns