Deşi are prim-varianta (A-2276) cu ambele planuri poematice încă din vara anului 1878, din momentul „Câmpul Cerbului“ (cf. PTEmin, 5-9), „reverberare“ a fundalului biruinţelor antiotomane ale Valahimii de la nordul şi sudul Dunării, din Războiul de Independenţă (1877 – 1878), «Scrisoarea III» a fost încredinţată de Mihai Eminescu mensualului «Convorbiri literare» întru lumina tiparului după aproape trei ani „de cristalizare“, la 1 mai 1881. George Călinescu, în monumentala-i istorie a literaturii valahe, din anul 1941, ne asigură că „originalitatea profundă“ din «Scrisoarea III» rezidă în pamfletul constituit de partea a doua a poemei: «…în ce are mai profund original, e un pamflet, trăind dintr-o indignare furioasă, transcrisă într-o năvală de epitete cacofonice: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stârpitură, fonf, flecar, găgăuţă, guşat, bâlbâit; numai un mare poet putea da nobleţă unor pure injurii, care de altfel sunt indiciul unui lirism maxim, întors de la extatic la grandios: „Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, / […] / Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… / […] / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!“» (CIlro, 471).
Dar în arhitecturarea polivalent-originală a acestui amplu poem eminescian, a ni se îngădui mai întâi să observăm aleasa lucrare dialectic-romantică a antitezei în materie epico-lirică, reliefurile din planul diacronic, din excepţionalele tablouri etc.
În planul epicităţii „epistolar-poematice“, se proiectează puternice personalităţi-conducătoare de popoare prin istorii − cel Pelasg > Valah şi cel Turc / Otoman −, „glorioşii cezari autentici“, valah-regele / domnul (domnitorul) Mircea cel Bătrân (1386 ‒ 1418) şi împăratul / sultanul Baiazid (1389 ‒ 1402), iar, în planul liricităţii satirice, prin raportare la glorioasa-ne stră-moşie, se evidenţiază „un prezent“ de un epigonism cronicizat / acutizat. Poema relevă Distinsului Receptor, pe de o parte, hiatul dintre „un trecut de perspectivă“ dinspre / dintr-un mai viu („neînsomorat“) / activ prezent, şi, pe de altă parte, mejdina dintre „un prezent al imediat-realităţii-eruptive şi statuarea „tradiţiei“ / „trecutului“ întru demnitate eroică:
«Eminescu porneşte de la un motiv istoric, dar aduce istoria la zi, pentru a observa demagogia politică a vremii şi [pentru] a scoate de aici pretextul unei satire patetice, vizând amarnica deturnare a tradiţiei prin proastă sau ticălos-interesată manipulare a vieţii publice.» (NLlr, 43); versurile din partea a doua a «Scrisorii III» ‒ după cum relevă, în anul 1991, filologul / eseistul Petru Creţia ‒ «strâng la un loc pacea şi războiul, dragostea şi biruinţa, rumoarea potolită a armelor şi priveliştea fără de timp a adâncilor codri ai ţării. E o clipă de răgaz înainte de dezlănţuirea unei alte urgii, aceea a înseşi versurilor lui Eminescu biciuind şi fulgerând nu doar un oarecare trecător grup politic, ci tot ce a stricat şi mai strică încă, a minţit şi mai minte încă încercatul suflet al ţării.» (CrECon, 221); etc.
(I) Primul plan al «Scrisorii III» (versurile: 1 – 197) este al evocării epopeice a eroismului ostaşilor valahi în rezistenţa antiotomană, în bătălia de răsunet euro-asiatic de la Rovine (Dacia Nord-Dunăreano-Pontică), din anul 1394 d. H., când armata Ţării Valah-Carpato-Munteniei, sub conducerea regelui / domnitorului-strateg, cu adevărată „iubire de moşie“, Mircea cel Bătrân, obţine o răsunătoare biruinţă împotriva armatei turceşti de sub conducerea sultanului Baiazid (oştirea sultanului fiind aliată şi cu oastea sârbească, având în frunte pe principele Marco Cralevici, şi cu oastea grecească de sub conducerea principelui Constantin Dragaş).
În feerica „deschidere“ a poemei, Mihai Eminescu „(am)plasează“ prim-tabloul de legendă otomană cu un tânăr Baiazid adormit − „cu mâna dreaptă căpătâi“ –, „trăindu-şi“ pe registre onirice simbolicul vis al expansiunii Imperiului Turcimii la Tigru / Eufrat, la Nil şi la Dunăre.
În partea întâi, „a trăirii visului“ (versurile 1 – 21), tânărului sultan Baiazid − îndrăgostit de Malcatun, fiica şeicului Edebali − i se arată nu „fecioara iubită“, ci „Luna metamorfozată în domniţă“ (luna figurând şi pe steagul Turcimii), oferindu-i-se ca mireasă, într-un cadru romantic impresionant, de „idilă cosmică“, desfăşurându-şi, drept fundal, curcubeie selenare şi „muzica sferelor“, în bogate registre stilistice / prozodic-epopeice (epitetele „diafanului oriental“, ale „sublimării“, hiperbole, metafore / comparaţii, simboluri de mare forţă plasticizant-revelatorie – de la «străveziile lor feţe» / «pulbere de diamante» etc., până la arborele din inimă, cu simbologia lui axis mundi, ori până la comparaţii de tipul: «mlădioasă ca o creangă de alun /… / e frumoasa Malcatun» –, dominantă ritmică trohaică, în versuri lungi, arborescente, în măsura 15 / 16, cu cezură, în fastuoase rime perechi, de la cele obţinute din alăturarea „firească“ a substantivului comun la cel propriu – supra, alun / Malcatun –, ori a verbelor la substantive / adjective: schimbă / limbă [-imbă]; -eaptă: dreaptă / [se] deşteaptă –, la cele compuse: verb + pronume – -ino / -in-o, vino / alin-o etc.):
«Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă / Ce, cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, / La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă / Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. / Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară / Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. / Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; / Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; / Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, / Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, / Pulbere de diamante cade fină ca o bură, / Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură / Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, / Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… / Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, / Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: / – Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, / Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… / Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele. / Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare» (EP, I, 107).
Imediat, în partea a doua a visului (versurile 22 – 46), sultanul simte cum din inima lui creşte un „cosmic arbore“, simbol al expansiunii Imperiului Otoman, un miraculos copac înrămurindu-se şi înălţându-se „într-o clipă cât într-un secol“, peste Asia, Africa şi Europa, în umbra-i falnică aflându-se munţii Taurus (lanţ orogenic din estul şi sud-estul Anatoliei), Caucaz (lanţul orogenic din nordul Asiei Mici, dintre Marea Hârcană / Caspică şi Marea Neagră), Atlas (lanţ orogenic marocano-algeriano-tunisian) şi Balcani (lanţ orogenic sud-dunărean dintre Istria-Peninsulă a Mării Adriatice şi Marea Neagră), cât şi fluvii fundamentale ale celor trei continente: asiaticele Eufrat şi Tigru, africanul Nil şi europeana Dunăre (caracterizată de atributul / epitetul personificator-psihologic / moralizator: „bătrână“):
«Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, / Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, / Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; / Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde / Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; / Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână? / Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. / […] / Toate se întind ’nainte-i… ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. / Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; / Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung / Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, / Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori» (EP, I, 107 sq.).
Tabloul al doilea (versurile 47-56) surprinde sultanul trezindu-se şi tălmăcindu-şi simbolurile din visul „trimis de profet“: «Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer / Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. / Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali; / După gratii de fereastră o copilă el zări / Ce-i zâmbeşte mlădioasă ca o creangă de alun; / E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. / Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, / Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, / Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, / Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.» (EP, I, 108).
Tabloul al III-lea (versurile 57 – 62) relevă o vertiginoasă / „vulturească“ expansiune a Imperiului Otoman / Turc la Dunăre: «Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, / An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, / Neam cu neam urmându-şi zborul şi sultan după sultan. / Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid… / Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…» (ibid.).
Tabloul al IV-lea (versurile 63 – 68) nuanţează „vultureasca trecere“ a armatei Imperiului Otoman / Turc, sub conducerea lui Baiazid, peste Dunăre, şi înaintarea până „în mlaştinile de la Rovine“: «La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă / Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; / Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii / Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; / Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari… / Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.» (ibid.).
Este vorba despre „sunetele metalice ale frunzelor de stejari“, reverberând, armonizându-se cu sunetul armelor purtate de „pădurea“ de războinici-stejari de sub comanda marelui strateg şi „rege“ / domn al Valahilor (Dacoromânilor), Mircea cel Bătrân.
Tabloul al V-lea (versurile 69 – 137) eternizează „întâlnirea“ dintre falnicul, iactantul sultan, Baiazid, şi înţeleptul, demnul „rege“ / domn al Valahimii, Mircea cel Bătrân / Mare.
Mai întâi, solul lui Mircea cel Bătrân este întâmpinat cu dispreţ de Baiazid: «Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. / Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: / – Ce vrei tu? / – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.» (EP, I, 108).
Mircea cel Bătrân se distinge prin simplitate, prin bătrâneţe / înţelepciune şi prin portu-i strămoşesc-pelasg > valah; sultanul Baiazid îl întâmpină cu duritate asiatică, ameninţându-l cu înlăturarea din tronul Valahimii nord-dunărene, „în caz că nu se închină / supune“: «La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort / Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. / – Tu eşti Mircea? / – Da-mpărate! / – Am venit să mi te-nchini, / De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.» (EP, I, 109).
Înţeleptul „rege“ / domn al Ţării Valah-Carpato-Munteniei, nu pare deloc intimidat, este dimpotrivă, „stăpân pe situaţie“, dovedeşte un deosebit rafinament diplomatic / psihologic în „războiul lexical“ angajat „direct“, „fără tâlmăcitori“, cu un faimos adversar, relevându-se încă de pe acum că o „bătălie diplomatică“ pe care ai câştigat-o atrage după sine şi biruinţa deplină asupra respectivului inamic în teatrul operaţiunilor militare, în dispozitivele de război: «Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! / Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi; / Dar acu, vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi / Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, / Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale… / De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.» (ibid.).
Infatuatul Baiazid, crezând că îl înfricoşează pe Mircea cel Bătrân, se laudă cu biruinţele sale împotriva Cavalerilor Maltei, împotriva Coaliţiei Creştinismului, în diriguirea Papei de la Vatican, dar el, cel supranumit „Fulgerul“, «în turbarea-i furtunoasă, a cuprins pământ şi mare», jurându-şi ca în „pristolul“ / altarul Romei să pună ovăz pentru a-şi hrăni calul:
«– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? / O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! / Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. / S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. / […] / Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă, / Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs… / Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? / Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?» (ibid.).
Cuvântul „regelui“ / domnului Valah-Carpato-Munteniei se pronunţă, se rostuieşte în numele unei veritabile istorii de Popor Pelasg > Valah cu o multimilenară existenţă în întregul bazin al dacic-sacrului fluviu, Dunărea, în Pensinsula Balcanică şi în Peninsula Anatoliei (Capadochia – „capul / capătul de la Dachia / Dokia“), un popor cu biruinţe împotriva unor invadatori, veniţi din acelaşi spaţiu, ca şi Baiazid, începând cu împăratul persan, Darius, respins de armata strămoşească – a nemuritorilor Pelasgo- > Valaho-Daco-Geţi –, în numele unui adevăr indiscutabil, valabil de când lumea, potrivit căruia iubirea de Moşie / Ţară − iubirea de Patrie − nu poate fi niciodată anihilată;„alocuţiunea“ lui Mircea cel Bătrân / Mare în faţa iactantului sultan, Baiazid, şi a suitei acestuia, este răspunsul „răspicat“ al demnităţii, care a caracterizat dintotdeauna adevăraţii conducători ai Poporului Valah:
«– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti / Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. / Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, / Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. / După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, / Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – / Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ… / Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? / Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?… / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / (130) Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, / A credinţii biruinţă căta orice cavaler. / Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul… / Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, / Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; / N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!» (EP, I, 109 sq.).
Tabloul al VI-lea (versurile 138 – 169) oglindeşte bătălia de la Rovine, din 17 mai 1395 (mai mult ca sigur şi „strategic-glăsuind“, este vorba aici nu de despre „rovinele“ de Ialomiţa, ci de „rovinele“ de pe Jiu-Craiova / Dacia Nord-Dunăreano-Pontică), în culori dintre cele mai vii, dintre cele mai dinamice; armata Valahilor, mânată-n luptă chiar de Mircea cel Bătrân, în numele iubirii de Moşie / Patrie, se desfăşoară / dezlănţuie ca o „vijelie îngrozitoare“, ca un „ropot de grindină“, „ca grindina oţelită“ (ropot datorat călăreţilor, nicidecum „duduind“, cum lasă a se înţelege „dicţionarele limbii valahe făcute de lexicologi amatori“, ci durduind < durdă- „puşcă“ + suf. -ui, adică „trăgând focuri ‒ alice, gloanţe ‒ din durde / puşti“, căci de aceea-i „oţelită“ grindina), spulberând cetele păgâne ale Turcilor, alungându-le, înecându-le în Dunăre:
«Şi-abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium! / Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, / Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn / Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, / Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, / Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, / Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… / Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. / În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, / Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; / În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, / Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, / Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; / Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, / În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, / Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă / Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, / Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul… / Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; / Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, / Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; / Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, / Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, / Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată – / Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. / Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.» (EP, I, 111).
Tabloul al VII-lea (versurile 170 – 197) are ca fundal „odihna“ armatei valahe, în „cadru romantic-selenar“, după victoria de la Rovine asupra Otomanilor / Turcilor, şi, în prim-plan, fiul-războinic al lui Mircea cel Bătrân, scriind o epistolă către iubita-i „de la Argeş…“. Şi fiul lui Mircea cel Mare / Bătrân se bucură de faptele vitejeşti ale armatei valahe, „fapte cosmic-receptate“ chiar şi de perechea secundă (Soare – Lună) din tetrada Zalmoxianismului: Soarele apune într-„un nimb de biruinţă“ pe creştetele Carpaţilor; Luna „varsă linişte şi somn“; stelele – desigur, ale eroilor – iar „izvorăsc din veacuri una câte una“; etc.
Este sugerată – prin fiul falnicului domn ca oştean, ca poet scriind o epistolă, pe genunchi, la lumina lunii, către mireasa sa – nu numai „realcătuirea perechii ideale“ (după modelul celei protectoare, din Zalmoxianism), asigurând perpetuarea speţei regeşti, ci şi o anumită „ereditate“ valahă“ a eroismului, a biruinţelor, a independenţei / libertăţii, o anumită „ereditate“ a Demnităţii Neamului (de vreme ce şi stihul războinicului-poet este în lamură folcloric-valahă):
«Pe când oastea se aşază, iată soarele apune, / Voind creştetele ’nalte ale ţării să-ncunune / Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit / Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, / Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. / Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn / Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, / S-o trimită dragei sale, de la Argeş mai departe: / „De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către Tine, / Nu din gură, ci din carte, / Că ne eşti aşa departe. / Te-am ruga, mări, ruga / Să-mi trimiţi prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea Ta: / Codrul cu poienele, / Ochii cu sprâncenele; / Că şi eu trimite-voi / Ce-i mai mândru pe la noi: / Oastea mea cu flamurile, / Codrul şi cu ramurile, / Coiful nalt cu penele, / Ochii cu sprâncenele. / Şi să ştii că-s sănătos, / Că, mulţămind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos“.» (EP, I, 111 sq.).
(II) Secundul plan, sau planul liricităţii vitriolante din «Scrisoarea III» (88 versuri: 198 – 285), reflectă un singur tablou, al „campaniei“ eroului liric împotriva celor ce şi-au „bătut joc de limbă, de străbuni, de obiceiuri“, „campanie“ dusă cu „armele“ satirei, pamfletului, ironiei, împotriva parlamentarilor / politicienilor din România, în majoritatea lor, „străini“ de Neamul Pelasg > Valah (impuşi – ca şi regele german-hohenzollern-sigmaringen-ian de Bucureşti, Carol I – de imperiile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), demagogi, corupţi, trădători ai intereselor ţării etc. „Trecerea“ (versurile 198 – 211) de la un pol al antitezei către celălalt, de la trecutul glorios al Valahimii din vremea lui Mircea cel Bătrân, la prezentul epigonic, nu se face brusc, ci „gradat“, prin relevarea „condiţiei de azi a rapsodului cu liră visătoare“, ce nu poate afla printre contemporani acei eroi, ori acele fapte care să fie comparabile cu ale strămoşilor, prin zadarnica punere – a eroului liric, a vocii auctoriale –, în situaţia de a căuta şi de a evoca vreo „acţiune recentă“ legată de principiile morale fundamentale, Iubirea de Patrie / Moşie, Virtutea etc., „acţiuni“ / „făptuiri“ inexistente, imposibil de găsit, datorită decăderii în cosmopolitism a clasei conducătoare ce constituie vârful piramidei sociale din România: «De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii… / În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să-i caut; / Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut / Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? / Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! / O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, / Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţ, / Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, / Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. / Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră / De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.» (EP, I, 112).
După ce „eroul liric“ îşi ia „rămas bun“ de la strămoşii – Basarabi, Muşatini – „dătători de legi şi datini“, ce rămân în „umbra sfântă“ a romantismului, intră în funcţiune adevăratele „baterii“ ale satirei / pamfletului (versurile 212 – 251):
«Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? / Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? / Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, / N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi / În aplauzele grele a canaliei de uliţi, / Panglicari în ale ţării, care joacă şi pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? / Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele / Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. / Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, / Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, / La tovarăşii săi spune veninoasele nimicuri; / Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. / Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… / Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…/ Şi apoi în Sfatul Ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire, / Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! / Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!» (EP, I, 112 sq.).
De aici, din „punctul culminant“, satira eminesciană pune prezentului epigonic retorica întrebare „etnogenezic-imperială“, cu „magnetizarea“ unui clar „deznodământ“ (versurile 252 – 257): «Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! / Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi / Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!» (ibid.). Mihai Eminescu demască şi sursa tuturor relelor din România vremii sale – incultura (datorată, în primul rând absenţei unui învăţământ valah, lipsei „educaţiunii“ / „instrucţiunii“ valah-autohtone), prostia, impostura ‒ promovarea nonvalorii ‒, corupţia etc.: «La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene, / Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, / Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos… / Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? // Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, / Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă, / Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, / Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, / Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană… / O, te-admir progenitură de origine romană! / […] / Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, / Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? / Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! / Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.» (EP, I, 113 sq.).
În final (versurile 280 – 285), ca sugestie satirică de deznodământ, ca „posibilă“ ieşire din „starea / situaţia dezastruoasă“ în care se afla România, este invocat un simbol istoric-valahic fundamental, este implorat (de eroul liric) înaltul spirit justiţiar valah-carpato-dunăreano-balcanic, reprezentat de icoana celebrului „rege“ / domn valah, Vlad Ţepeş (1431 – 1476), cel ce, în scurtele-i domnii din anii 1448 (din august şi până în octombrie), 1456 (august) – 1462 (decembrie) şi 1476 (decembrie), a făcut să se respecte marile valori ale vieţii sociale, în primul rând, cinstea, demnitatea Pelasgimii > Valahimii, devenind celebru prin aplicarea pedepsei cu tragerea în ţeapă a tuturor încălcătorilor de lege (indiferent de categoria socială din care făceau parte respectivii răufăcători, indiferent de apartenenţa etnică a hoţilor / escrocilor veniţi în Valahia / Bucureşti din imperiile vecine, îndeosebi din Imperiul Otoman): «Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. / Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!» (EP, I, 114).
***********
Nota semnalată de asterisc şi bibliografia siglată:
*Distinsul Receptor poate consulta variante ale eseului «Iubire de moşie, trecut eroic şi prezent epigonic în „Scrisoarea III“…», fie în revista «Banchetul» (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332 ; redactor-şef : Dumitru Velea), anul al IV-lea, nr. 37-38-39 / ianuarie-februarie-martie, 2019, pp. 25 ‒ 28, fie în recentul op pachian-tatomirescian, «Eminescologie la puterea a treia» (pp. 156 ‒ 162 ; v. infra, sigla : PTEmin).
CIlro = G. Călinescu, «Istoria literaturii române de la origini până în prezent» (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
CrECon = Petru Creţia, «Eminescu ‒ Constelaţia Luceafărulu…», Bucureşti, Editura Humanitas (ISBN 973-28-0421-1), 1994.
EP, I, II = Mihai Eminescu, «Poezii ‒ proză literară» (ediţie de Petru Creţia), vol. I ? II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.
NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh. Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, «Limba şi literatura română», Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994.
PTEmin = Ion Pachia-Tatomirescu, «Eminescologie la puterea a treia», Timişoara, Waldpress (ISBN978-606-614-389-9), 2024.
Lasă un răspuns