George Șerban a conceput și a constituit firma de avocatură „Șerban și asociații” cu peste 30 de ani în urmă. Cu banii obținuți, și-a continuat pasiunea de colecționar, devenind astfel un adevărat Mecena pentru artiștii români. S-a născut pe 25 februarie 1954, intr-o localitate din judetul Prahova, a făcut liceul la „IL Caragiale” Ploiești și a urmat cursurile Facultății de Drept din București. A fost repartizat ca judecător la Babadag, județul Tulcea. S-a transferat după trei ani ca procuror la București. A ieșit din procuratură în mai 1991. Și-a înregistrat o firmă particulară de avocatură pe când nu era lege. De peste 30 de ani, funcționează Societatea de avocatură „Șerban și Asociații”. „Am avut un parcurs profesional foarte frumos cu firma de avocatură, cu peste 30 de avocați. Acum mai avem 15 pentru că au scăzut zonele de business peste tot. Mulți au învățat aici tainele avocaturii și au plecat cu propriile lor afaceri. De 15 ani, am un parteneriat cu Facultatea de Drept și studenții fac practică aici vara sau de două ori pe an. Le-am dat unor studenți și burse de studii, mult mai mari, decât ce iau ei la facultate. Singura obligație era să învețe lucruri necesare pentru viață,” spune George Șerban. Prin urmare, este foarte interesat să meargă bine avocatura și să vină cu un aport de suflet pentru dezvoltarea culturii naționale.
– Să fie oare arta o formă de evadare dintr-un spațiu destul de arid, din lumea dosarelor?
– Eu nu sunt un tradiționalist care vrea să rămână în istoria țării. Nu urmăresc să-mi facă statuie la Universitate. Vreau să-mi trăiesc viața plenar, inclusiv cultural pentru că ne-a învățat Noica pe când eram studenți cum „să trăim în chip cultural”. Eu asta fac de-atunci…
Pentru George Șerban, omul nu este un „zoon politikon”, el este o ființă culturală.
– Arta plastică este o poveste mai recentă fiindcă am avut bani și am putut să cumpăr lucrări. Dar eu mă aflu în spațiul cultural, trăiesc în povestea asta… Nu mă duc la șprițuri, la chefuri. Pasiunea pentru avocatură rămâne într-o zonă de management a biroului, nu mai mult. Adică nu-mi mai permit să merg și să vorbesc în fața unei tinere judecătoare de 30 de ani, care să mă întrebe dacă partea vătămată este în sală, iar partea vătămată e la doi metri sub pământ…
Pe când era judecător, asemenea aberații nu erau posibile. „Era o disciplină atunci…” Astăzi, poți să fii judecător adus de la „Spiru Haret”, unde se intră fără examen de admitere. Magistrații primesc acum avantaje uriașe, dar Justiția merge jenant. Acum, George Șerban trăiește o poveste frumoasă printre operele de artă. „Vedeți aici 500 de metri de artă românească, grafică și picturi, iar aici este artă japoneză. Operele lui Liviu Stoicoviciu. Sculptură. Am vreo 250 de piese. Artă și avocat!… Eu am înnobilat colecția între timp, dar artă românească nu mai cumpăr de cinci ani. Am aproape 5.000 de lucrări, ceea ce e foarte mult. Organizez expoziții. Am avut un omagiu pentru Brâncuși cu sculptură, avem stand de artă japoneză la Muzeul de Artă din Ploiești, am făcut alt stand de japoneză la muzul din Bârlad, în cadrul unei bienale. Este un muzeu excepțional acolo. S-a oferit și Casa Sturza. Am organizat și la muzeul din Iași”.
Pe când era student la Facultatea de Drept, a început să colecționeze gravură europeană.„Nu prea eram eu cu arta românească. Îl știam pe Marcel Chirnoagă, de exemplu… dar nu prea cumpăram eu așa. Am început cu lectură consistentă. Am scos o carte cu Tudor Octavian care m-a impresionat prin seriozitate, am făcut cataloage de artă cu el.”
– Care e secretul pledoariei pentru artă contemporană?
– Da, am artă contemporană recentă. Secretul e cultura, de-aici am început. Nu am cumpărat artă ca să fac investiție. E-adevărat, sunt atent, nu cumpăr orice. Cumpăr ce-mi place sau, dacă îmi propun să fac un proiect expozițional, atunci poate mai am nevoie de alți autori. Nu mai cumpăr artă românească pentru că am 200 de artiști în colecție, majoritatea contemporani. Cei mai mulți – graficieni români de după 1965. Cu ei am făcut diverse expoziții pe care le ofer gratuit muzeelor. Facem un proiect redactat la mine aici, edităm catalogul, îl scriu eu, draftul de catalog cu fotografii sau lucrări scanate ajunge la Muzeul Brukenthal și acolo lucrăm cu directorul Alexandru Constantin Chituță. Din 2019, am făcut împreună 63 de proiecte de expoziții în toată țara – de la Suceava până la Timișoara. Au rămas câteva orașe din România unde n-am ajuns. De exemplu, anul trecut, am avut 17 expoziții de artă românească, europeană și japoneză.
– Și totul pe banii dumneavoastră?
– Cheltuiesc destul de mult pentru un proiect, dar, în ultimul timp, am început să reduc cheltuielile. De exemplu, un catalog de artă japoneză și toate cheltuielile pentru o expoziție au ajuns la 9.000 de euro. Prima mea expoziție pe care am făcut-o cu Ion Caramitru la Teatrul Național în 2018 cu designeri de expoziții și curator…
– Frumoasă expoziție!…
– A fost o poveste de mare suflet, cu ambasadorul Japoniei. Aproape toate expozițiile mele cu stampe japoneze se fac cu participarea Ambasadei Japoniei. În acest an, am avut expoziția „Samurai” la Muzeul Brukenthal. Este o premieră realizată în România. A fost inaugurată în prezența Excelenței Sale Katae Takashi, noul ambasador al Japoniei în România. Venise de două săptămâni. Altă expoziție a fost deschisă în prezența lui Hiroshi Ueda, fostul ambasador al Japoniei în România, la Muzeul Literaturii. Proiectul „Femeile frumoase în arta japoneză” l-am inaugurat la Oradea în prezența domnului Tatsuo Kitagawa, adjunctul ambasadorului.
– Nu există așa ceva în muzeele de artă din România…
– Nu am nimic cu ei, își fac treaba cum vor… Din 2017, ei nu au mai făcut nicio expoziție de stampe japoneze, iar eu am realizat 20 de expoziții, 20 de cataloage, plus ediții duble, triple. Nu comentez mai mult. Japonezii au contribuit cu 200.000 de euro, le-au adus cameră de ceai…
– Bucureștiul nu are ce are Sibiul pentru că acolo există un om:Constantin Chiriac. Spre bucuria mea, am descoperit un om și în Capitala tuturor românilor: George Șerban.
– Alexandru Constantin Chituta a deschis muzeul către public. A deschis recent și Muzeul de Istorie. Acest om parcă s-a urcat pe un cal alb și aspiră evenimente și proiecte, mișcă lucrările, le scoate din muzeu. La Iași, a deschis expoziția „Tițian. Ecce Homo”, la Muzeul Regina Maria. Trebuie să aduci proiecte noi.
– Constantin Chiriac a dovedit că, prin cultură și prin pasiune, poți să aduci și bani. Fără pasiune, nu merge nimic. De aceea, eu am rămas surprins să descopăr un om din lumea Justiției, care mișcă lucrurile în cultură cu atâta generozitate.
– Eu sunt unic în povestea asta. La fiecare expoziție, eu dau o lucrare originală de artă la tombole pentru elevi și studenți ca să-i aducem în muzee. La toate expozițiile am dat zeci și zeci de lucrări originale bune. Eu le cumpăr de ani de zile, în special din Statele Unite ale Americii, din Japonia și Europa. Am 2700 de lucrări în cea mai mare și, probabil, cea mai valoroasă colecție din țară. Cumpăr tot timpul. Diseară particip la o licitație. Vreau să îmbuntățesc colecția. Eu am donat foarte multe. Vreau să fac o cameră de stampe japoneze la un muzeu și s-o donez. Nu se întâmplă ceva asemănător în România. Am sponsorizat multe evenimente în România. Fiecare eveniment mă costă cel puțin 2.000 de euro. Am o asistentă pe care o plătesc. Multe costuri nu se văd, dar efectul este extraordinar pentru mine să văd elevi și studenți la expoziții. De aceea, împreună cu Alexandru Chituță, avem această înțelegere de vreo șase ani. Aș zice că sunt mulțumit de ce văd. Este fabulos să vezi un copil care a câștigat o lucrare pe care o pune la el în cameră. Sper să-și deschidă lumea și spre această zonă, le dau și cărți. Vin copii și desenează după stampa japoneză în expoziții. Muzeele manifestă interes, dar nu promovează acțiunile, nu contribuie financiar la proiecte. Nu vor să facă un catalog cu care să meargă la primar și să ceară 10-20.000 de lei.
– De frică nu fac nimic.
– În Transilvania, am găsit altfel de oameni. Și Mihai Chirica de la Iași ajută proiectele. Am văzut recent o expoziție excelentă la Roma, realizată de o colegă de-a mea. Te costă 3.000 de euro să te duci până acolo, să iei bilet, catalog… Iar eu le dau gratuit la fiecare muzeu cataloage de două kilograme. Sunt acțiuni rare, doar marile muzee ale lumii le fac…
– De ce v-a atras stampa japoneză?
– Din studenție mi-a rămas. În centrul vechi al Bucureștiului, se vindeau la anticariat. M-a atras cultura japoneză. Și religia lor mă atrage și nu am fost niciodată acolo. Este o mare provocare să faci asemenea proiecte. Mâine plec la Tulcea pentru o expoziție de stampe japoneze.
– Când mai aveți timp?
– Aici se lucrează permanent. Eu stau aici pentru eventualele neînțelegeri ale partenerilor. Am ieșit din zona executivă a avocaturii, nu mă mai duc la procuror sau la judecător, dar am 15 avocați și parteneri și mă ocup de ei, de bugetul firmei. Le-am promis celor de la Tulcea, am o datorie morală față de acest oraș unde am stat trei ani și jumătate ca judecător după 1980. Așa am făcut și la Ploiești, unde am stat până la 25 de ani. Am făcut o expoziție superbă la Ploiești, am prezentat și chimonouri. Artista Laura Caraman este implicată cu noi. Mă duc să văd locul prin prisma acestui eveniment. Organizez o expoziție la Pelișor, în Sinaia. Vreau să fac acolo proiectul „Femeile frumoase din epoca Meiji”. Eu iau cotele, fac schițele, planurile. Totul gratuit pentru că acești oameni nu au bani pentru un catalog, pentru un afiș. Eu am niște prieteni, am o firmă, nu e ușor nici pentru mine. E complicat. Eu am ajuns la o practică frumoasă în această materie. Pot să fac o expoziție într-o zi. Am 700 de stampe înrămate. Dacă managerul se arată interesat cultural să facă promovare, le-am încărcat și le-am dus. Am scos piese și de 100.000 de euro bucata. La noi este și o proastă înțelegere a sponsorizării. Din 2024, sponsorizarea nu mai este deductibilă în bugetul firmei și omul se retrage. Au rămas cei 3,5 la sută din impozit. Nu trebuie să te duci și să ceri bani pe ochi frumoși. Arată-i produsul ca să vadă ce vrei să faci, curtează-l! Eu nu am nevoie de publicitate, dar firma mea este băgată aici și plătește 20 de euro pe metru pătrat, este sponsor permanent la toate acțiunile mele.
La o expoziție de la Brașov, veniseră 70 de oameni, erau urâți pereții și parchetul. Am donat pe loc 1.000 de euro și le-am cerut și lor să contribuie ca să facem spațiul mai agreabil. Nu a dat nimeni niciun leu. Și atunci, am luat două litografii Picasso mari, le-am vândut și am dat 5.000 de euro muzeului pentru curățat pereții și pentru rașchetarea parchetului. Al doilea an, am curățat etajul muzeului. Palatul Quintus din Ploiești este un muzeu de artă frumos, dar trebuie curățat și voi face la fel. Mircea Ionescu Quintus a donat clădirea și lucrările orașului. La Baia Mare, am făcut o expoziție de grafică europeană și i-am spus directorului că trebuie restaurată sala. Pentru o expoziție de femei frumoase, trebuie să avem un cadru frumos. Toamna, când am adus expoziția, era curățat și parchetul… Deci se poate. Oamenii vin la serviciu. Nu, frate, nu vii la serviciu. De peste 25 de ani, eu trăiesc aici și mă costă. Eu am Picasso original în birou, Giorgio De Chirico, Giacometti, mari artiști europeni… Nu pot să cumpăr o pictură pentru că sunt prea multe zerouri, îmi permit grafică, litografie și gravură. Desene de sculptori – George Apostu, Napoleon Tiron… Am numeroase cataloage de artă românească. Îmi place să colecționez. Am și premii de la Revista de drept penal. Am primit și titlul de cetățean de onoare al orașului Iași, cel mai interesant oraș din țară, iar primarul face multe lucruri. N-am luat ce nu mi-a plăcut, pe toți artiștii români îi am. Nu sunt fan Piliuță și nu-l am în colecție, nici pe Mărginean. Ghenie nu mă interesează, nu mai este al nostru demult și e altă poveste.
– Eu nu înțeleg de unde a apărut succesul uriaș al lui Ghenie. Cât de importannt este colecționarul în promovarea unui artist?
– Ei o fac… Marile colecții din afară, care ajung în muzee. Ai un Da Vinci în colecție, te-ai legat definitiv. Toți bogații Americii aveau bani, dar nu aveau artă. Și colecționarii au prosperat. Este un mecanism foarte complicat. Licitațiile din România nu au depășit niște sume rezonabile. Maxim 340.000 de euro s-au dat pentru Grigorescu. Îmi place Baba, dar nu sunt fan Grigorescu. Dacă vrei să faci investiție în artă, schimbi foaia. Mitroi se vinde cu 5.000 de euro și nu se găsesc lucrările lui. Eu am avut spații mari, dar mă interesa grafica. Nu mă duceam la expoziții în comunism. Grafica era o rudă săracă a artei, dar Ion State nu-l mai vedeți. Am făcut la Parlament o expoziție-omagiu pentru Vasile Kazar și a ieșit formidabil. Și am tot dat lucrări. Am început cu istoricul de artă Năsui, iar din 2019, lucrez cu Chituță. Am început să fac vizite în atelierele artiștilor din București. Toată firma mea are sistem de prindere model. Le aduceam aici și le puneam pe simeze. În trei luni trebuia să primesc prețul. Sâmbăta și duminica, vin aici oameni de artă. E un muzeu viu, numai că sunt singur. Mă mai ajută secretara să scanez. Am cumpărat din afară gravură. Am în colecție Goya – toate cele trei mari serii de Goya – „Capriciile”, „Dezastrele răboiului” și „Tauromahia”. Le-am pus în expoziții.
– Este o avere…
– Da. Numai pe „Tauromahia” am dat vreo 20.000 de dolari. Eu am câștigat bani mulți ca avocat. Am cumpărat la început gravură europeană. Am organizat o expoziție-omagiu pentru colecționarul Brukenthal, cel mai mare, urmat de Zambaccian.
– Chiar a fost superbă.
– A venit de la Munchen doamna Sofia Frankel și a făcut portrtetul lui Brukenthal, pe care eu l-am cumpărat și l-am donat la Sibiu. Am originale din Țările de Jos. Am făcut o istorie a gravurii europene. Rembrandt original, Iordanes original. Sigur că un asemenea proiect este perfectibil. Nici eu, nici domnul Chituță nu facem toate proiectele fără bani. Din nebunia dragostei de artă… Eu am restaurat sute de stampe japoneze și e foarte complicat să faci asta în România. Nu există ateliere. Mai sunt câteva doamne care se pricep, durează și un an o singură stampă de restaurat, dar am răbdare. Am făcut cinci proiecte de stampe japoneze. Urmează al șaselea, cu teme erotice, dar nu-l voi face în România. Pagina mea de Facebook e numai artă. Prezint toate expozițiile și rămân deschis către muzee. Mă bucur când se prelungesc expozițiile. Am avut la cetatea din Oradea o expoziție „50 de ani de grafică”, a durat trei ani acolo. Au avut 64.000 de vizitatori. La Muzeul deArtă din Timișoara, a fost prelungită expoziția de grafică japoneză trei luni până a reușit ambasadorul să vină.
– Mai aveți unde să le depozitați?
– Eu lucrez la un muzeu. Am peste 2.000 de lucrări înrămate. Deocamdată, am un muzeu virtual cu 800 de lucrări. E foarte greu să te gândești la un muzeu cu 7-8 salariați, dar cui te adresezi? Îi vezi cum trec pe-acolo, exact cum spunea Gabriel Liiceanu despre Constantin Noica. „A trecut prin expoziția lui Sorin Dumitrescu ca prin hala de pește…” Deși eu îl iubesc pe Sorin Dumitrescu, am două lucrări de-ale lui în birou.
– Este o răutate, dar mulți se duc la expoziții din snobism, să fie văzuți că au venit, să etaleze ceva… inclusiv adânci cunoștințe artistice.
– Eu am o casă frumoasă în Cotroceni, în câteva luni, ar putea fi pusă la dispoziția muzeului. Și tot mai trebuie spațiu.
– Câte lucrări ați expus aici?
– Din 5.000 cu totul, am expus 250. Peste 2500 înseamnă arta japoneză. Cultura japoneză m-a atras de la început. Mi-au plăcut samuraii. Era colecția cu civilizațiile vechi – o ieșire din peisaj. Când au început licitațiile on line, a devenit ușor. Trebuie să citești mult. Verifici, vezi certificatele. Există și stampe de sute de mii, de peste 2 milioane de euro, semnate Hokusai. Colecțiile lui Monet și Van Gogh au devenit material de studiu pentru mine. A crescut valoarea stampelor foarte mult în timp. Eu am făcut cadouri peste 100 de stampe japoneze. Am făcut șapte expoziții despre Teatrul Kabuki. Îmi plac foarte mult, tânjesc după unele, dar prețurile sunt prohibitive. Eu nu vând. Altfel, intru în altă lume.
– Cum pătrundeți în curtea pictorilor români? Unde vă place să meditați mai mult?
– Îmi plac pictorii vechi, din perioada interbelică, dar eu nu-i cumpăr. Iau grafică. Am cumpărat din pictura contemporană Florin Ciubotaru, Șetran, Vasile Tolan, Mihai Perca, Liviu Stoicoviciu, am o colecție de Mitroi, Margareta Sterian, Georgeta Năpăruș, Ion Alin Gheorghiu, Moraru. Zona 1970-1980. Am luat ce mi-a plăcut și în acord cu dialogul cu familia și cu avocații mei. Eu am o colecție frumoasă de pictură, dar nu am făcut niciodată expoziții de pictură. Îmi place grafica: o sută de artiști, o sută de ani de artă românească. Am făcut expoziții la castelele Brukenthal și Cantacuzino. Vin 40-50.000 de vizitatori. Grafica este mai ieftină decât pictura și te poți juca puțin. Toți avocații mei care se însoară primesc lucrări de artă. O nepoțică de-a mea are vreo 50 de lucrări în colecție, are camerele ei, are artă japoneză, are Câlția…
Am făcut o expoziție foarte tare pentru Victor Ciobanu. Este un mare artist și e păcat că muzeele nu se orientează către el. Are lucrări excepționale, am fost la el în atelier. Mai am și alți artiști la suflet, cum e Suzana Fântânariu, cetățeancă de onoare la Iași. I-am făcut câteva proiecte superbe. Mircia Dumitrescu este ca din familie. Am avut dialoguri extraordinare cu artiștii din școala Kazar. Sigur că îmi place Geta Brătescu, o am în colecție, dar am văzut lucrări tari de tot la Casia Csehi. Eu nu sunt fan Ionică Grigorescu, dar sunt fan Octav Grigorescu și am trei lucrări expuse. De la unii am luat lucrări de circumstanță, de la alții am luat că mi-a plăcut. Și m-am oprit, mi-ajunge. Nu a făcut nimeni un catalog cu arta românească în secolul XX. Am avut Pacea, Stoicoviciu, Gabriel Popescu, Mircia Dumitrescu, Chirnoagă, Victor Ciobanu… Pandemia nu a contat pentru noi. La Bistrița l-am făcut.
Am să fac o expoziție cu pictură românească. Urmăresc licitațiile și din România. Până la anul în octombrie mai stau aici. Casa mea e plin de artă. Nu mi-am răspuns la întrebarea „Cui mă adresez?”. Am făcut lucruri foarte frumoase… Eu fac tururi cu personalități. Cei fuduli nu fac nimic pentru promovare, dar salariile vin, sunt mici salariile, e adevărat, dar trebuie făcut ceva totuși. Stau și își iau doctorate. Ghid în expoziție nu am văzut demult.
– Cum mai stăm azi în domeniul cronicii de artă? De la Tudor Octavian nu am mai văzut oameni care să rupă gardul… Ori nu se pricep, ori nu au pregătirea necesară.
– Da, nu prea avem. Tinerii nu se duc la expoziții la Roma. Eu le dau burse studenților de la istoria artei. Mai participă la organizarea expozițiilor, le plătesc și taxele la facultate. Primesc cataloage, chiar și lucrări. Am dăruit zeci de cărți scrise de Peggy Guggenheim.
– Arta evreiască vi se pare o lume specială?
– Este, mai ales în perioada interbelică. Am și lucrări de Victor Brauner, de pictorul Jack Harold. Brauner a fost promovat în Occident. Sigur că i-am împărțit pe școli. Am grafică sau gravură de Tonitza. O lucrare de Picasso a ajuns la 6 milioane de lire sterline. Iar la noi lucrări extraordinare se vând la prețuri de nimic, mai prost ca pe vremea lui Ceaușescu și nu sunt nostalgic. Au fost situații în care mi s-a spus să le iau pe toate pentru o singură lucrare. În stampa japoneză am plecat de la 1600, când începe epoca Edo. Japonezii sunt foarte entuziasmați în fața proiectelor. Nu finanțează cu nimic. La Teatrul Național, au venit vreo 300 de invitați din Japonia. Am făcut expoziție la Senat cu lucrările lui Goya pentru aniversarea relațiilor România-Spania. Ministerul de Externe nu a făcut nimic. Au venit patru ambasadori. La expoziția de la ARCUB pentru epoca Meiji, au venit 30 de ambasadori la deschidere din lumea întreagă. Și fiecare a primit un catalog în dar. Nu mă obligă nimeni, nu mi le cere nimeni. Acestea sunt niște mesaje de relații culturale excepționale, iar eu le fac cu sufletul, le fac pentru că îmi place să le fac. Nu mă obligă nimeni, nu mi le cere nimeni. Nu m-a sunat niciodată un ministru să spună ceva.
– Probabil că vă mulțumesc și miniștrii convențional…
– Da, miniștrii se mai implică.
– Mie mi s-a părut că Ion Caramitru a fost cel mai eficient ministru al Culturii…
– Da. Am făcut cu el lucruri interesante, cu ICR, cu artiști români. De ziua națională, am realizat anul trecut un proiect cu artiști români plecați, care s-a plimbat de la București, Iași, la Chișinău, la Budapesta și la Viena. Foarte frumos a ieșit. Eu am putut să le cumpăr lucrările și datorită internetului. Altfel, nu știam de ei. Ei se cunosc care mai trăiește, ce face… Vreau să atrag, vreau să dau un semnal. Colecțiile private nu vin spre muzee. Eu le scot, am scos și grafică foarte scumpă la muzee, fără asigurare.
– Cunoașteți colecția lui Adrian Năstase?
– Are o colecție bună de artă, de stampă japoneză. Mai are vreo 400. A făcut o expoziție de stampe japoneze la Fundația Titulescu. Nu mai scoate nici el. Îți trebuie o editură cu care să lucrezi. Eu car lucrările mele cu mașina mea, domnul Chituță bate cuie, iar directorul muzeului desface șampania și bea… Pentru mine este important efectul acțiunii mele, să văd oamenii, copiii aduși de la școli, fac desene pe jos. Este o mare bucurie și cam atât primesc eu…”
Voiam să rămân uitat în fața unor lucrări, dar amfitrionul Mecena nu mai are timp de stat la taifas și nu mai întind coarda… Trecem în revistă operele expuse. Ion State a pictat un cutremur în 1966 și a murit la cutremurul din 1977. Lucrările care se pot observa aici nu mai există pentru că blocul Dunărea a căzut și artistul a murit acolo. Văd „Cavalerul” lui Dan Erceanu, considerat seniorul graficii românești. Abstract de Doina Simionescu, a murit și ea, Octav Grigorescu, Victor Ciobanu abstract, Liviu Stoicoviciu… Teodor Hrib este ultimul șef de la atelierul Podul. Și Chirnoagă – „Sara pe deal”, „Dante”… Simona Runcan, nevasta lui Apostu, datează din 1980. Suzana Fântânariu, Aurel Vlac… De unii nici nu am auzit, dar lucrările lor au fost alese cu mult gust. Tolan, Florica Prevenda, Ana Golici din America, Marcel Iancu, artiști evrei diverși, Sabin Băiaș, Tiberiu Nicolescu, și iar Victor Ciobanu, Sălișteanu, Flondor din Timișoara, Corneliu Vasilescu. Trec în revistă grafică japoneză din epocile Edo și Meiji, lucrări restaurate în România, puse într-un carton anti-acid. „Contactul cu arta japoneză a avut urmări fabuloase, și pentru noi, dar mai ales pentru ei… Și au fost deștepți”… Sală de grafică și gravură europeană – „Cavalerii Apocalipsei” de Albrecht Dürer. Cei patru călăreți simbolizează Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. O ediție de pe la 1700. Ediția originală costă 800.000 de euro. O ediție de la 1704 după Rafael. Un Rubens original. Așa își făcea pictorul publicitate: îi aducea pe gravori în atelier, ei făceau gravuri după picturi și le vindeau. Două litografii Picasso. „Două am vândut și am dat banii la muzeul din Brașov.” Și Dali, Malevici, litografii. „Cu mine deschizi lumea, dar cu mine trebuie să stai mult…”
De unde atâta timp? Am încercat să mă apropii de acest om care vine dintr-o stirpe spirituală aleasă. Numai un altruist autentic poate vorbi așa într-o lume tot mai mercantilă, meschină și debusolată. Așa reușește un singur om să facă mai mult decât statul nostru, cu specialiști plătiți de noi, pentru cultura națională. Plec cu niște cataloage prețioase sub braț, cu umbrele frumosului în nesfârșite ipostaze, pe care UN OM le-a selectat spre bucuria celorlalți… Am semne că trebuie să mă întorc…
Lasă un răspuns