Eu îmi construiesc întâi în gând traseele unor excursii viitoare și apoi caut amănuntele ce vor constitui „întregul”, dar cum totul se află în permanent mișcare, și pe acesta îl abordez în „modul” variabil. Am scris despre „Trovanții de la Ulmetu”, despre „Muzeul Chihlimbarului” („Colecția Muzeală Colți”), dar și despre Lacul Siriu și Monumentul Eroului de aici. Dacă trovanții îi vizitasem acum câțiva ani, cu ocazia unor filmări, celelalte obiective mă așteptau cuminți. Și pentru că vara a venit mai repede decât realizăm noi, iată-ne la drum. Drumurile sunt „exploratorii” (unele neasfaltate, altele în serpentine neașteptate), dar peisajul este de început de lume, cu sate aninate pe dealuri și munți, cu oameni blâzi și comunicativi. La Ulmetu s-au făcut eforturi pentru accesul mai facil către aceste minuni ale naturii (scări, balustrade), iar „babele” sunt la fel de spectaculoase cum le-am lăsat data trecută (numai că acum se achită o mica taxă de vizitare; suntem doar într-un parc natural marca UNESCO). Muzeul Chihlimbarului („Colecția Muzeală Colți”) deși este micuț, s-a dovedit a fi spectaculos. În afara de amenajarea modernă de care are parte, aici am întânit –o pe doamna profesoară Diana Gavrilă, ghid și custode la acest muzeu ce aparține de Muzeul Județean Buzău, care ne-a făcut o prezentare academică a obiectivului, captivându-ne atenția pentru 45 de minute minunate. Doamna ne-a răspus la toate întrebările (și nu au fost puține, grupul nostru fiind unul de curioși) și a mai și completat ampla sa conferențiere. Astfel, exponatele din vitrine parcă „creșteau” în dimensiuni și importanță, căpătând strălucire și contururi fabuloase… După grupul nostru de excursioniști a urmat un grup de copii (peste 30) veniți cu autocarul tocmai de la Tulcea. Doamna profesoară Diana Gavrilă a preluat cu bucurie grupul zgomotos al copiilor spre a le deslușii tainele acestor ținuturi misterioase. Ea a preluat „ștafeta” de călăuză în munții Buzăului, de la fostul professor de istorie al localității Colți, Dumitru Nica, căruia i-a depășit cu mult așteptările. Mulțumită pasiunii Dianei, mii de curioși au putut explora „ca la carte” aceste locuri speciale și în curs de amenajare turistică. Doamna Diana Gavrilă este născută pe plaiuri buzoiene, la 25 septembrie 1967, în Pătârlagele. Absolventă de istorie (muzeologie și arhivistică), a publicat în 2013 lucrarea „Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului – Munții Buzăului între mister și realitate”, o descriere complete a zonei. „Mărturii ale unor vremuri istorice îndepărtate, aşezările rupestre se înscriu armonios atât în peisajul comunei Colţi, dar şi al împerjurimilor, contribuind la formarea unui specific material şi spiritual, care deosebeşte această frumoasă aşezare de altele din ţară. La baza unor stânci ferăstruite de apele ce se rostogolesc la vale, au fost săpate cu veacuri în urmă, de mâini dibace cu o precizie de invidiat, un număr de 29 de locuinţe ce au servit în decursul timpului, fie locuirii, fie retragerii temporare din calea năvălitorilor, unele dintre ele vechi sanctuare ce mai târziu deveneau lăcaşuri de propovăduire a Sfintei Evanghelii, Munţii Buzăului remarcându-se astfel prin prezenţa celei mai mari concentrări de locuinţe rupestre”, scrie Diana Gavrilă în cartea sa.
De când am călcat în Muzeul Chihlimbarului, am întrebat de ce prima sală este „cedată” unui fenomen carstic local. Este vorba despre un material destul de bogat despre Grota Fundu Peșterii. Așa am aflat că, sub aspect științific, este cea mai valoroasă dintre așezările rupestre din cadrul faimosului ansamblu religios „Aluniș – Nucu – Ruginoasa”, un monument excepțional, ce deschide perspective nebănuite în cercetarea arheologică românească. În muzeu sunt reprezentări fotografice de mari dimensiuni și panouri explicative, dar grota nu este prea departe. Se află la circa doi km NV de satul Nucu, în comuna Bozioru și la circa trei km de satul Aluniș, comuna Colți. Intrarea în grotă este oprită de o poartă – grilaj din fier, pentru a se limita accesul și a proteja inscripțiile și desenele de aici. Potrivit ultimelor studii, mica peșteră ar fi servit în perioada preistorică inițierii elitelor războinice, trecerii spre maturitate a tinerilor care urmau să devină mari luptători, reprezentând un fenomen foarte rar, ce nu-și găsește pereche printre cele aproximativ 12.000 de grote înregistrate în România. Perioada de utilizare culturală a acesteia este lungă și complexă. Din neoliticul final până în bronzul mijlociu, ea a adăpostit, foarte probabil, tineri veniți să parcurgă drumul inițierii, găsindu-ne astfel în fața unei adevărate nestemate, unei entități arheologice cu totul remarcabile, unicitatea câștigând-o prin originalitatea în expunere. Arta parietală rupestră efectuată aici se evidențiază printr-o mare varietate de reprezentări, o adevărată arhivă istorică și de artă, toate realizate prin gravare, circa 140 păstrate, majoritatea arme, îndeosebi pumnale, reprezentările de arme fiind unice nu doar în România (Basarabi, Clisura Dunării, etc.) și chiar în sud-estul Europei. Gravuri asemănătoare au mai fost descoperite în Peninsula Iberică, Franța, Italia și Maroc. Peștera este poziționată în interiorul așa zisului „Genunchi Carpatic”, la trecerea dintre Transilvania și Dunărea de Jos, și mai departe spre zona nord-pontică, iar prin Marea Neagră spre Mediterana. Sensul reprezentărilor și rostul micii grote, în care s-au desfășurat rituri de trecere pentru elitele războinice, putând fi legate și de potențialul unei zone, elementul extraordinar al acestui centru supraregional de inițiere religioasă, constând în ceva grandios și sacru, de-o intensitate ieșită din comun, ce ar fi putut determina un îndelungat periplu, presupunând interferența mai multor culturi, face ca grota să se comporte ca un adevărat creuzet în care s-ar fi putut topi credințe și ritualuri, având ca beneficiari localnicii, dar și noii veniți din zone mai îndepărtate. Cum identitatea celor care au săvârșit aceste practici ramâne totuși necunoscută, „…se impune, în continuare, o cercetare detaliată a zonei, întrucât multe dintre rosturile sacre ale grotei n-au fost deslușite, iar unele vor rămâne pentru totdeauna „sigilate”, susține Valeriu Sârbu, de la Muzeul de Istorie Brăila. Grota prezintă și urme ale unor practici creștine, ulterior ea fiind populată de mai multe generații de pusnici și călugări. În epoca medievală aici a ființat „Schitul Profiru” sau „Porfirie”, după Emil Lupu cu hram necunoscut, după Ilie Mândricel cu hramul „Vovidenia”, perioadă în care peștera a suferit numeroase modificări.
Dacă vorbim despre ansamblul de aşezări rupestre din triunghiul Aluniş – Nucu – Bozioru, zona este cea mai bogată din ţară în însemnări unele încă nedescifrate. Sunt scrijelite laolaltă simboluri precreştine şi creştine, dovadă că grotele au fost locuite continuu, din vechi timpuri. Un număr de 29 de aşezări rupestre au fost identificate în arealul Bozioru (Nucu) – Brăeşti (Ruginoasa) – Colţi (Aluniş), toate localizate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1000 metri înălţime, format din gresie. Cercetători din Germania, Austria şi Elveţia au venit de multe ori în România pentru a studia cele aproape 30 de schituri, mănăstiri şi sihăstrii din Munţii Buzăului. Nu există încă datări clare şi niciun studiu complet cu privire la aceste aşezări. Înaintea creştinilor, în locurile acestea au trăit civilizaţii care se lasă cu greu descifrate. Datele arheologice prelucrate până în prezent evidenţiază perioade diferite de locuire, mergând până în epoca bronzului, cultura Monteoru, sau începutul primei epoci a fierului, Hallstatt, atestarea documentară certificând însă doar perioada care începe cu secolul XVI. În grotele din masivul „Crucea Spătarului” au locuit, la doar 300 de ani după Hristos, primii misionari creştini sosiţi din Orientul Mijlociu, pentru a propovădui învăţătura lui Hristos. Cea mai veche aşezare rupestră este grota numită „Fundu Peşterii”, locuită încă dinainte de apariţia creştinismului. Istoricii şi teologii susţin că aceasta arată că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând o zonă sacră, unde se adorau armele, apa şi soarele. Ulterior au devenit patria asceţilor geto-daci, care ulterior le-au cedat „misionarilor veniţi din părţile Ciliciei” şi asceţilor creştini, ca apoi să se închege aici cea mai puternică vatră sihăstrească, după Dobrogea. „Cu excepţia Dobrogei, respectiv Constanţa şi Tulcea, putem să spunem că Buzăul este un leagăn de plămădire al creştinismului românesc”, susţinea Ciprian Câmpineanul, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. O firidă săpată în peretele vestic al grotei seamănă cu un altar închinat lui Audius, episcop exilat de Împăratul Constantin al II-lea, în timp ce crucile malteze amintesc de secolele IV-VI d.Hr.. Alte 200 de simboluri sunt desenate pe pereţii grotei Fundul Peşterii, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme: vârfuri de lănci, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale (tip Akinakes), dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice, cu similitudini în ţară, cum ar fi zona Basarabi şi Clisura Dunării, sau în străinătate, respectiv Spania, Franţa şi Italia.
Peste acestea, care sunt preistorice şi majoritare, s-au suprapus altele din feudalism: cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă sau litere chirilice, ani etc. Însemnele scrijelite aici, cum ar fi simbolul unui pumnal persan, sunt subiect inepuizabil de dezbatere între istorici, privind provenienţa lor. „Întâlnim aici pe pereţi foarte multe incizaţii în formă de pumnale de tip Akinakes, pumnale specifice culturii persane, pumnale mici cu dublu tăiş şi cu gardă, folosite în lupte. Au fost împrumutate mai întâi de sciţi, apoi de geto-daci. Dar întrebarea e cum au ajuns cei de aici să cunoască astfel de pumnale. Se presupune că cineva care s-a deplasat din Orient, Mesopotamia antică, sau de aici s-au dus acolo, cine ştie”, a declarat Dumitru Nica, profesor de istorie din Bozioru. Pereţii grotei sunt o adevărată arhivă istorică şi de artă, datorită reprezentărilor de pe aceştia. „E un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.Hr., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău. În urma analizei vestigiilor s-au identificat trei perioade de locuire în această grotă. Este vorba despre sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.Hr.), când comunităţile culturale locale de tip Monteoru şi cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa. A urmat Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.Hr.), perioada în care au fost scrijelite pe pereţi pumnalele akinakes, apoi epoca feudală (sec. XIII-XIX), când inciziile au fost făcute de călugări sihaştri şi din sec. al XVII-lea, de închinătorii Schitului rupestru Profiru amenajat aici. Un studiu recent, desfăşurat în cadrul Grotei Fundu Peşterii, din Complexul Rupestru Nucu-Bozioru, a demonstrat că locul acela ar fi unicat pe plan mondial, venind cu manifestări spirituale încă din Neoliticul Final ( 4000 î.Hr.). Aspectul vulvar al cavității carstice, însă, şi prezenţa unui falus modelat în piatra autohtonă, au dovedit că grota ar fi îndeplinit funcţia de templu al fertilităţii. O piatră cu urme de animale ar aminti de un mai vechi cult, cultul animalelor, practicat se pare de civilizaţii vechi, trăitoare în această regiune.
„Piatra scrisă”, un megalit în formă de inimă, descoperită cu ani în urmă de profesorul de istorie al localităţii Colţi, Dumitru Nica, aminteşte de străvechi modalităţi de comunicare, prezentând astfel o gamă întreagă de simboluri, încadrate de către specialişti în categoria simbolurilor precreştine, posibil subiect al unei istorii încă neştiute. La Aluniş-Colţi, un fragment de postament, două bucăţi de capitel cu încrustaţii florale şi posibile rămăşiţe ale unor statuete în piatră imaginând doi lei, aşa cum susţine tradiţia, ar putea fi baza unor obiceiuri privind cultul sau misterele zeiţei Cibela, de unde moştenim toponimul de Sibiciu pentru două izvoare, dar şi al localităţilor care se înşiruie de-a lungul văii ce duce către vărsarea lor în râul Buzău. Ridicarea unui releu de captare unde TV, în jurul anilor ’80, a dus la descoperirea unui mormânt din care a fost extras un inel de tâmplă. În viitor, acesta poate fi interesul unei cercetări, ce-ar putea atesta existenţa în regiune a unei aşezări antice. În zona de N-E a localităţii Colţi, deasupra punctului numit „Scânteia”, tumulii funerari despre care vorbeau bătrânii satului ar putea fi iarăşi baza reală pentru cine ştie ce importante descoperiri. Un uriaş de piatră, înfăţişând parcă un animal preistoric, proţăpit în Culmea Martiriei-Colţi, prezentând vădite urme de folosinţă ca altar de sacrificiu animal, ne-ar vorbi despre vechi practici magico-religioase. Circulă vorbe că Munţii Buzăului ar fi traversaţi de galerii subterane. Unele sunt chiar la vedere şi cu urme de folosire, spun localnicii, mai ales în vremurile năvălirilor. O astfel de galerie străbate Culmea lui Dragomir, latura sudică a muntelui Zboiu, un munte de formă piramidală şi, după mulţi, acesta ar avea legătură cu intrarea în Peştera lui Mâncu, ce se deschide spre măruntaiele pământului, din apropierea Bisericuţei rupestre „Piatra Îngăurită”. Printre cele mai importante vestigii rupestre din zonă este şi „Peştera lui Dionisie Torcătorul”. Pintenul terminal al peșterii este îngropat în pământ şi bolovanii seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea şi ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV. Are vizibilitate asupra Văii Bordeiului, semănând cu Ghereta şi putând fi un altar audian. Amenajarea ca locuinţă de schimnic este altă etapă de locuire, când tavanul şi pereţii au fost lutuiţi. Are lăcaşuri pentru fixat patul, masa şi un război de ţesut vertical.
În altă etapă i s-a săpat spre nord un altar, iar lângă stâncile de jos s-au ridicat chilii de lemn. Dionisie, care i-a dat numele, a locuit-o în secolul al XIX-lea. Priceput la tors şi ţesut, sihastrul s-a retras şi a murit la Schitul Cheia. Bisericuţa lui Iosif este cea mai mare dintre bisericuţele în piatră de la Nucu. Săpată într-o stâncă uriaşă, se conservă ca la început, cu intrarea în trepte precis tăiate. Are la mijloc o ușoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea iniţială în două încăperi sau prin săparea în două etape. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, i s-a pus duşumea, iar pereţii au fost lutuiți. Fumul din vatra primei încăperi ieșea pe un horn creat în mod ingenios. A doua încăpere („bisericuţa”) are altarul spre nord, cu nişe şi un lăcaş pentru icoana hramului. La mijloc este o fereastră. Pentru protejarea intrării şi a ferestrei împotriva scurgerilor de ape de pe stâncă s-au săpat şanţuri în arc frânt („boltă gotică”, sec. al XIVlea). Deasupra intrării este incizat un peşte, simbol paleo-creştin. Bisericuţei i s-a adăugat un pridvor construit din lemn. Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuţă, probabil cea a mânăstirii „Ioan Bogoslov”. Datarea aşezării de către specialiști în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea „Sf.Gheorghe”. Locuitorii de astăzi ai satelor ce gravitează în jurul zonelor cu locuiri rupestre manifestă un respect deosebit pentru acestea. Deţinători ai unor povestiri mai mult sau mai puţin reale, aceştia păstrează tradiţia încărcată de spiritualitate a locului. Nu lipsesc din repertoriul local poveşti cu apariţii divine şi cavaleri înzăuați și înarmaţi. Peştera Fundu Peşterii a fost închisă publicului după ce specialiştii au constatat că fragmente întregi din fresce au fost decupate şi furate de autori necunoscuți (ca și în cazul urmelor de om de Neanderthal din Peștera Ghețarul de la Vârtop, care au fost furate). Printre imaginile dispărute este şi reprezentarea, foarte rară, a unei mâini. Așa realizăm că dacă nu ne păzim și apărăm comorile lăsate de strămoși, vom fi lăsați fără de ele. Să ne prețuim la adevărata lor valoare izvoarele istorice ce ne spun că suntem pe aceste meleaguri de mii și mii de ani și să îndepărtam aceste suflete haine ce smulg fără de milă semnele și însemnele perenității noastre.
Lasă un răspuns