Folosesc acest vers cu care Eminescu își încheie Scrisoarea IV pentru a defini filmul Maestrul, care este o parabolă a felului strâmb cum crește și vrea să se impună religia, prin sectele ei nebune. Trăim într-o lume a disperării, în care sectarismul este dominant, ca în America, și apar tot felul de Profeți, de Învățători, care dau soluțiile eliberării din chingile urii. Am vorbit despre tot felul de filme crazy, despre faptul că lumea în care trăim are filmele pe care le merită. Dar dincolo de această goană după senzațional, aberații, anormal, există opera unui regizor neobișnuit, Paul Thomas Anderson, care a creat filmul Supercrazy, în care nebunia este depășită de un formalism rațional, mai exact, de o gridophanie, care ne revelează o rețea de idei și informații, care scapă logicii obișnuite, care configurează un labirint de imagini și situații fără explicație logică. Așa este filmul The Master / Maestrul (2012), despre care ni se spune, logic, că este povestea unui pierde-vară, care devine un inițiat mistic! Dar în realitatea de pe ecran, nici un element nu ne spune că Orga/pianul la care cântă eroul, Freddie (Joaquin Phoenix), este întreg. E sfărâmat, iar Maestrul pe care îl va întâlni, este nebun. El însuși este nebun, fiindcă nici el nu știe ce este, marinar, pianist, fotograf sau alchimist, care combină diferite substanțe și face băuturi magice sau otrăvitoare. Cuvintele ne spun multe, iar imaginile ne arată că Filmul este ca un vulcan care erupe. Totul este ca o erupție de imagini-lavă. Când Freddie ajunge pe un vapor și se trezește fără să știe cum a ajuns acolo, este dus la căpitanul vaporului, pe nume Lancaster (un Philip Seymour Hoffman de nerecunoscut), care îi ia un fel de interogatoriu, de fapt un test crazy, de logică, și îi pune zeci de întrebări, pe unele le repetă de mai multe ori, ca să vadă starea mintală a ciudatului său oaspete. Reiese că există un conflict între aparență și esență, Freddie Quell pare trăsnit, comportamentul lui e aberant, dar răspunsurile sunt logice, firești.
El va fi invitat de căpitan la nunta fiicei sale, Peggy (Amy Adams). O nuntă cât se poate de anormală, organizată chiar pe vapor. Dar se întâmplă ceva magic, fiindcă acum căpitanul pare ciudat, a luat-o razna. Cauza este băutura pe care i-o prepară Freddie, care e un fel de licoare magică, îl face pe căpitan să spună că parcă se simte un zeu, fericit, ca de pe altă lume. Și îi cere lui Freddie să-i prepare și altă băutură…
Cum realizează Andreson această stare supercrazy? Prin tăieturi, prin sărituri, sare de la o situație la alte, fără să fie între ele nici o legătură. Legătura se face la sfârșit în capul spectatorului, dacă e capabil să lege toate situațiile disparate și să facă un univers coerent. Dar acest lucru nu mai contează. Importantă este plăcerea de a vedea feliile întregului, zecile de situații trăsnite, create artistic, dar fără cap și coadă. Însuși Joaquin Phoenix joacă total atipic. E de nerecunoscut față de alte creații ale sale, cum ar fi rolul împăratului roman din Gladiator. Silueta sa e strâmbă, ca și gura, malefică, pocită, seamănă cu Nosferatu când bântuie prin mediile clarobscure și caută leacul miraculos, care să-i prindă pe oameni ca un păianjen în plasă. El pare paranormal, nu știi de unde să-l apuci, pare fără identitate, fiindcă rolul său este supercrazy. Adică este deasupra de a fi și a nu fi, îl crezi și nu-l crezi, îl recunoști și nu știi cine e. Îl putem compara cu eroul lui Jack Nicholson din Deasupra unui cuib de cuci. Sau cu cel al lui De Niro din Awakenings, însă are o aură nepământească, mereu îți vine să întrebi cine e și ce caută, ce vrea, care e rostul lui în univers?
Dar Maestrul nu este el, cum am putea crede din prima parte a filmului, ci căpitanul, jucat de Philip Seymour Hoffman, care a interpretat roluri secundare în multe dintre ultimele filme ale lui Anderson. Acum însă e personajul central – Maestrul – un intelectual carismatic care pune bazele unei organizații religioase ce începe să prindă la mase în America anilor ’50.
Tot vertijul acțiunii se centrează pe relația dintre Învățător și Freddie. Ni se spune că ucenicul este un pierde-vară, că ar avea 20 și ceva de ani, dar pare mai în vârstă decât Învățătorul, uneori arată foarte bătrânicios, poate și din cauza denaturărilor corporale și faciale. Demența lui Freddie este anunțată prin goana sa fără rost, aleargă după cai verzi pe pereți. Dar după ce încearcă mai multe meserii, și e alungat, ca în scena când o face pe fotograful și îi pune prea aproape reflectoarele pe fața unui client, și i-o arde, ceea ce duce la o bătaie zdravănă, el ajunge să fie locțiitorul Maestrului. Când adepții învățăturilor lui Lancaster încep să crească numeric, Freddie pare că se trezește dintr-o insomnie și începe să-și pună întrebări despre mentorul său și noua sa confesiune.
Filmul Maestrul este o tragi-comedie supercrazy, o dramă stranie legată de fenomenul bisericilor relativ nou înființate, precum cea scientologică ori a mormonilor, două secte foarte puternice în America. Dar le prezintă foarte bombastic, nici Maestrul nu pare să creadă în ceea ce predică. Dincolo de hățișurile dilematice, Andereson explorează, în fond, nevoia omului de a crede într-o forță superioară și arată cum un sistem de credință ajunge să devină o religie de sine stătătoare.
Numai că felul cum sunt tratate aceste secte, prin prisma unor personaje fără sens, in-credibile, salvarea apare ca o parodie. Nimeni nu ar vrea să fie adeptul unei astfel de religii. Totul e grotesc și ridicol. Poate că așa este văzută credința sectaristă de ochiul supercrazy al lui Anderson. Dar putem spune că el lansează un nou gen de narațiune, l-aș numi genul HH, adică cinematograful Halucinogen și Hazard. Construcția labirintică a realizat-o mai întâi în Magnolia (1999), cu Tom Cruise în rolul unui guru al sexului, un film demențial. Magnolia și Maestrul nu pot fi încadrate într-un gen anume, din cele clasice, de aceea am inventat genul HH și termenul Supercrazy, un gen tragi-comic, care îmbină drama psihologică, fantezia urbană, comedia sofisticată, filmul noir, moda sexy story, povestea modernă. Categoric, Anderson are un geniu caustic, care descrie cu umor vicisitudinile vieții. Societatea americană este văzută ca o civilizație bântuită de cele mai neașteptate… coincidențe. Așa este și filmul său de casă, o lovitură de boxoffice, Jurnalul unei vedete de filme porno (1997), unde Andreson își exprimă pasiunea sa de mic copil pentru filmele porno. Dar filmul său mare, de proporții epice, este Va curge sânge (2007), inspirat de romanul Oil! al lui Upton Sinclair, care i-a adus lui Daniel Day-Lewis premiul Oscar.
Lasă un răspuns