Istoricul călugăr Dr. Mihai-Andrei Aldea susține o teorie interesantă despre locuirea românească în peninsula Crimeia în zorii evului mediu: „În Crimeea românii au rămas o prezenţă şi după invazia mongolă. Unii localnici, alţii veniţi dinspre Carpaţi alături de oştirile tătare – care încorporau localnici şi în rândul cărora sunt menţionaţi şi românii în mai multe campanii. În acelaşi fel Sarmaţii Alani, întinşi din Sarmaţia Cubanului până în Caucaz, se mişcă şi ei sub presiunile mongole, ajungând şi în Moldova Centrală de astăzi. Numiţi şi Ieşi, aceşti sarmaţi vor da numele capitalei moldoveneşti de mai târziu. (Pentru raporturile dintre Alani sau Ieşi şi Români a se vedea şi studiile lui Alexandru Gonţa). În Crimeea românii, în ciuda mărturiilor arheologice, apar mai rar în izvoare. Nu făceau parte din conducerea Hanatului Crimeii, nici din aceea a cetăţilor bizantine etc. Erau păstori şi ţărani, adică „oameni obişnuiţi”. După sursă, ei sunt numiţi vlahi, volohi sau blazi, moldoveni, daci sau sciţi. Sunt menţionaţi, totuşi, de călătorii – diplomaţi, misionari sau negustori – ce trec prin aceste locuri (mai ales în unele cronici poloneze).” Dr. Mihai Andrei Aldea consideră populațiile de limbă română din Crimeia și sud-estul ucrianei ca un melanj între vechii locuitori vlahi și cei nou veniți prin fenomenul transhumanței sau emigrării: Satele şi oraşele rupestre din Munţii Crimeii păstrează şi astăzi – nu spre bucuria extremismului kievean – inscripţii creştine latine şi alte mărturii ale continuităţii româneşti în zonă. Păstorii din Carpaţi şi Caucaz au fost mereu o populaţie specială. De oameni ageri, descurcăreţi, ce au putut, nu fără jertfe, să se strecoare printre marile vâltori ale istoriei. Cimeea, văzută ca spaţiul dintre fluviile Nipru şi Cuban (cu tot cu Azovul şi Crimeea), a fost – până la sfârşitul epocii moderne, ba chiar şi după – locul principal de întâlnire dintre aceşti ciobani. Statul Berladnicilor, având centrul în oraşul Bârlad, se întindea din Carpaţi până înspre Marea Azov, controlând gurile marilor râuri şi fluvii de aici (Siret, Prut, Nistru, Bug, Nipru). Secole întregi hatmanii zaporojeni (din Sciţia Mare, aflată la nord de Cimeria sau de Statul Berladnicilor) au fost români.” De asemenea, istoricul subliniază: „În vremea invaziei ruseşti Românii erau majoritatea populaţiei în Herson, din păcate (încă) nu avem date despre numărul românilor din Crimeea. Se ştie doar că o parte dintre ei a fost strămutată, fie în Caucaz, fie în Siberia. Păstorii din Carpaţi – şi mai ales mocanii – au continuat să ajungă în aceste părţi. Venirea lor a asigurat supravieţuirea insulelor româneşti în nordul Mării Negre, dar şi în Peninsula Crimeea. Cercetările făcute în grabă de echipa Golopenţia în anul 1943 găsesc în nordul Tauriei 1157 familii româneşti, cu 4486 de suflete. Aceşti români locuiau în cinci sate şi cătune, unele în amestec mai ales cu georgieni, armeni şi greci. Numărul lor era mult scăzut şi de plecările înspre zonele cu ciobani români (mocani) din Crimeea sau alte părţi ale Imperiului Rus – ulterior U.R.S.S. – dar şi de genocidul sovietic şi german.”
La începutul secolului XI vlahii, care mai erau numiți și daci, erau amintiți ca locuitori în Tracia balcanică, la nordul Dunării și nordul Mării Negre. Împărăteasa Ana Comnena, care s-a născut în 1083, a lăsat o cronică numită „Alexiada”, în care prezintă evenimentele din timpul domniei tatălui ei, între 1081și 1118. Alexiada se referă la românii acelor vremuri, cărora le spune „daci”. Poema „Alexiada” este o scriere structurată în 15 cărți și un prolog, oferind informații esențiale despre Prima Cruciadă (1096 – 1099), dar și despre Marea Schismă (petrecută în anul 1054) – în urmă căreia a survenit separarea între creștinismul ortodox și cel catolic. În prima să mențiune din ”Alexiada” legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu românii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt în „mod necruțător”. În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armata amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului. Oastea era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). În alt pasaj, Ana Comnena descrie oastea imensă, formidabilă, a cruciaților care au traversat pământurile Traciei, îndreptându-se către teritoriul Imperiului Român de Răsărit. Ana Comnena face referire, în „Alexiada” și la neamurile care populau, la vremea sa, munții Haemus (adică Balcanii). Pe ambii versanți ai acestor munți, spunea prințesa Ana, locuiesc populații foarte bogate: dacii și tracii pe versantul nordic, iar pe cel sudic, „mai mulți traci și macedoneni”. În altă mențiune se amintește că romanii au trupe permanente la Dunăre plasate împotriva incursiunilor cumanilor și ale dacilor (vlahilor). Totodată, mai există alte două referiri la Dacia, ca regiune: se amintește de trecerea prin Dacia a unei părți a cruciaților spre Constantinopol și se arată faptul că la jurămintele și tratatele dintre cruciați și împăratul Alexius au fost prezenți, ca martori, „soli din Dacia.”
Deci în secolul XI exista recunoscut de conducătorii bizantini un ținut Dacia, care era se afla pe ambele maluri ale Dunării dar cu o extindere spre nordul Mării Negre, posibil ca acești „daci” să fie vlahii autohtorni sau păstorii vlahi din Peninsula Crimeea și sudul Ucrainei de azi răspândiți până în munții Caucaz. Aceste adevărate „insule” de vlahi erau așezări cvasi-permanente pe drumul de transhumanță a păstorilor rumâni din Carpați. Oieritul a fost un fenomen care a străbătut secolele și sute de kilometri. Acești ciobani valahi roiau cu oile până în Crimeea, Herson sau Caucazul de nord, unde există urme de locuire românească și rămășițe ale vlahilor ancestrali. Nu consider că vlahii din Caucazul de nord sunt urmașii geto-dacilor prin implemetnarea teoriei sinergice a Vechii și Noii Europe, prin migrația populației ”kurganelor” susținută de lituanianca Marija Gimbutas, dar este evident că prin transhumanță în Caucaz a ajuns o populație de origine vlahă și chiar români, veniți mai târziu din Mărginimea Sibiului, în secolul XIX, prin fenomenul oieritului. Oierii din Siliștea, încă din 1850, au mers cu oile prin Basarabia de sud și apoi în Caucaz pe drumul vechi al transhumanței vechilor valahi autohtoni. Imperiul rus a acceptat oieritul vlah pentru a dezvolta economic zona bogată în pășuni de stepă.
Fenomenul transhumanței a durat până în 1928-1930, cu sprijinul Rusiei sovietice, care odată cu colectivizarea a blocat accesul ciobanilor ardeleni. Toma Lupaș – un fost primar, din vremea comunismului, al comunei Șiliștea din Mărginimea Sibiului – a publicat o carte document „Oierii mărgineni în Crimeea şi sudul Rusiei” (Ed. Salgor, Sibiu, 2009), o lucrare bazată pe anchete orale despre oierii români ardeleni din Rusia țaristă și Rusia sovietică până la venirea lui IV Stalin, când s-a strâns șurubul ideologic și economic cu acțiunea de cooperativizare, iar ciobanii ardeleni au fost alungați cu turmele lor din Caucaz, Crimeea și sudul Ucrainei. Toma Lupaș arată pe bază de anchete orale și documentare, că sute de ciobani din arealul rural al Sibiului mergeau la pășunat cu mii de oi din secolul XIX în sudul Rusiei țariste. În 1918, Onisifor Ghibu le-a transmis românilor din Caucaz și Crimeea, prin oierul Pleșa Ion din Rod, să se întoarcă în țară pentru a contribui la România Mare. Acești oieri români din Mărginimea Sibiului au rămas în Rusia sovietică până în 1928-1929, când s-au repatriat legal, circa 180 de persoane, unii pierzându-și turmele de oi sau casele cumpărate, iar alții s-au întors căsătoriți cu rusoaice, care au creat o comunitate rusofonă de tradiții și limbă rusă în Mărginimea Sibiului până târziu în anii 1960. Acestea se numeau în limbaj popular ”ruste”. Unii oieri au rămas sub regimul stalinist și au fost ridicați de NKVD și trimiși în Siberia. Acești oieri din Mărginimea Sibiului nu ar fi rezistat în sudul Rusiei și Caucaz dacă nu existau așezări fixe sau localități românești rămase din vremea vlahilor ”blakumeni”, lucru consemnat și de Anton Golopenția (Românii de la est de Bug, editura Enciclopedică, București, 2006) în studiile sale din vremea războiului dus de mareșalul Ion Antonescu împotriva URSS. În acei ani de început de secol XIX, Hersonul era un oraș majoritar românesc, iar și azi în Caucaz mai sunt români, care se îmbracă ca oierii din Rod, Poplaca, Rășinari sau Siliștea și vorbesc în limbajul ancestral al oieritului românesc. (sfârșit)
Lasă un răspuns