Nu am mai murit pentru a fi liberi… Dar nici liberi nu am mai ajuns a fi…

Cauciuc în loc de coloană vertebrală, lașitate în loc de minimă demnitate și decență… Și nu, petiția nu este în sine o formă reală, ca implicații, de reacție socială, cu atât mai puțin de acțiune imediată… Ba, n-are nici măcar valoarea unei note de subsol a unor manifeste din alte vremuri, reprezentând doar o formă de închidere și izolare a problemelor în sertarele nepăsării. Un fel de comisii aidoma acelora prin care se „rezolvau”, până mai ieri, problemele sociale, economice, chiar și politice, din perspectiva acelora ce ne conduc, doar că, acum, devenim, pe lângă subiecți, și artizanii acelor felurite comisii. De prea mulți ani încoace, doar unele de cenzurare și autocenzurare. Iar petiția, la nivelul căreia ne-am restrâns manifestările civice, nu este nici măcar o umbră a implicărilor din trecut. Nici de mândrie, nici de relevare, nici de exprimare a curajului de cândva… Astăzi deja unul cu mult prea multe ghilimele… De aceea, nici măcar ca un minim preluat istoricește, nu ar trebui să ne relaxăm că am făcut și noi ceva… Am semnat ceva și pe undeva… Pentru că acel „Vom muri și vom fi liberi!”, care a stat la baza a ceea ce suntem azi (sau am fost până la un punct) nu a fost scris într-o petiție. Ci pe țarinele libertății noastre cu sângele Eroilor… Și, în fapt, cum ar fi arătat oare eliberarea și libertatea noastră dacă am fi pus însăși Revoluția într-o petiție?!… Da, nu am mai fi murit pentru a fi liberi!… Dar nici liberi nu am mai fi ajuns a fi…

Trebuie să dăm deoparte mâzga postdecembristă a acestor forme de mimare a democrației. A libertăților noastre de exprimare. Sau, cum deja par a fi, de neexprimare… Căci, dacă nu din motive de demnitate și mândrie istoric-patriotică, de venerare sau măcar respect față de înaintașii care au îndurat, suferit, s-au martirizat pentru libertatea noastră de peste veacuri, pentru dreptul de a ne decide singuri prezența de astăzi, de a ne impune în fața unor pseudonațiuni, biete rictusuri de popoare până mai ieri, așadar, măcar din considerente pragmatice trebuie să evităm aceste formule ale inacțiunii sociale. Petițiile. Petițiile în van… Pentru că, la felul în care suntem încorsetați în propriile cetăți, ziduri în și din noi, ne îndreptăm spre vremurile în care petițiile de azi vor fi devenit nu doar și mai fără rost, ci și încadrate în asocialul de „corectitudini” (politică, economică, mâine-poimâine chiar biologică), în asocialul prin care sistemul ne pune botnițe și lese, invizibile dar atât de apăsătoare în intrinsecul lor. Pentru că nu vor mai trece multe aclipe din neastralul postdecembrist până când acest fals exercițiu de manifestare în ne-am izolat, petiția, va fi agățat, la rându-i, în cuiul vinovățiilor în care atârnă deja oricum prea multe libertăți, prea multe drepturi, prea multe demnități și repere cedate…

Va veni ziua în care petițiile, pe care ne bazăm în forma noastră de mimi ai apărării istoriei, limbii, vestigiilor, drepturilor economico-sociale, vor fi anulate prin reglementările de anonimizare obligatorie a orice, când iscăliturile noastre, ba chiar și subiectele petițiilor, vor fi considerate a priori date confidențiale… Va fi momentul în care vom constata că singurul mod de acțiune pe care l-am păstrat, la care ne-am raportat aproape capital, dintre toate formele de exprimare și de acțiune pe care le aveam, nu va mai putea fi folosit pentru că nu va mai avea conținut… Pentru că vom constata că am risipit, nu doar formele deja arhaice (în raport cu Decembrie ’89) de exprimare a nemulțumirilor, de impunere a drepturilor, contopindu-ne cu simulacrul unui postdecembrism întârziat, ci am pierdut și formele reale de exprimare socială… Când vom vedea cum și petițiile vor fi fost cenzurate de sistem în același asocial, la care nu am fi ajuns, paradoxal, dacă nu ne-am fi câștigat libertatea (nu neapărat și demnitatea) de a protesta, de a ne exprima și de a acționa… Căci acolo vom găsi zăvorât tot ceea ce am crezut noi că ne-am păstrat ca rezervă de acțiune…

Dar este un drum ales de noi… Chiar dacă seamănă cu o grea cruce în vremuri… Căci, în fond, demnitatea și mândria, istoria, valorile, drepturile, libertățile, și însuși viitorul, nu se consemnează prin petiții, nu se pun acolo, chipurile, pentru a le proteja… Ci este nevoie de un exercițiu social imediat și real. O exprimare măcar la minimul a ceea ce am avut în 1989!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*