„Alter ego” -ul unui semantem inexistent în dicționare…

Nu știu de ce mă bântuie Cetățeanul Turmentat al lui Caragiale cu întrebarea repetitivă: „Eu cu cine votez?” Și cum în acest an ne paște curcubeistica tranșare electorală a macrului politic cu ample și paradisiace promisiuni (și acestea tot repetitive) decartez din raftul cărților în așteptarea lecturii romanul „Pizzică” al prietenului din Elada, Dumitru Mugurel Vintilă. „Eu cu cine votez?” pare a fi și întrebarea stricnită printre dinți de „Regele claun” țintuit pe prima copertă a cărții în amintirea pictorului Dimitrie Gavrilean…„Pizzică”, semantem inexistent în dicționare, mă obligă să așez posibile sinonime consonând cu ih-netul prelung al măgarului, diminutivarea îngrețoșată a unui neisprăvit oarecare sau eroismul de bâlci al unui impotent mintal. Greșit total. Pizzică este alter ego-ul unui important personaj al scenei socio-politice post-revoluționare: afacerist, politician, ambasador temporar într-o țară secretizată – atribute și experiențe concentrate în ultima vocație asumată: cea de director de ziar on-line, cea care, conform exemplelor strălucind cu pâlpâieri nevrotice au propulsat câțiva lătrăi de toată pomina fie în parlament, fie prin oarece ministere, fie pe traseul orbital bruxellez. Din nefericire și din pagină în pagină se pare că, asemeni similarilor, eroul cărții, un posibil Achile, are multe și nenumărate călcâie descoperite: în primul rând pentru că se numește Bobiță Poponescu (deși prefixul –escu a avortat nu mai puțin de patru președinți) iar personajele de aceeași altitudine, începând cu nevastă-sa, Grațiela, cu Don Prăjină, profesorul Umflatu, domnul Crotal și ceilalți asemănătorii par fabulații umane ale gândacilor de bucătărie, mulți, inutili, insipizi, scârboși. Apar și o serie de alte personaje care, deși voit secretizate sunt ușor reconoscibile: vicele Flecaru, vicele Mărețu, nea Dragu pușcăriașul, Doldorică sau, sosie figurativă a lui Kogălniceanu, Nion Solca.

Abonat de lux la sistemul de deversare în varii forme oficializate a bugetului public ciocoimii de tip nou, amușinând posibile folosințe necuvenite, rumegând surse și resurse imune celorlalți muritori ai populimii, Bobiță dă serios din coate, câinește, așteptând noul val favorabil lui, ca prestator de caimac financiar, amestecând ideologii, compilând, plagiind, trădând tot ce stă dincolo de umbra sa. Amestecat printre ceilalți asemănători sieși acest Rică Venturiano evoluat în subdezvoltarea intelectuală, gogește egocentric o recunoaștere merituală imposibilă, accesarea treptelor de vârf ale îmbogățirii. Prozatorul, persoană cu o clarificată imagine a caricaturalei clase politice, consemnează acid devierile personajului, asistat de constatările rafinatului intelectual (alter ego?) Victor Moldovan care „a realizat că Poponescu suferă de narcisism” și că „narcisismul românilor este un produs cultural al radicalismului comunist” iar pupincurismul nu poate fi altceva decât un sindrom al narcisismului. „Regresul societății românești se datorează combinației dintre narcisism și individualismul egoist și mercantil. Individualismul a anihilat sentimentul solidarității și narcisismul tulbură conștiințe.”

De la burlesc la grotesc, parcursul (și portretizarea) lui Poponete sunt supuse coroziunii adevărului printr-o creștere graduală a concentrației acidului analitic, astfel încât, dintre mai multe posibile încheieri (inclusiv varianta pușcăriabilă), autorul alege cea mai blândă, iertătoare care-va-să-zică, internarea acestuia la o unitate spitalicească pentru cei duși cu capul. Nu are sens să rezum eposul cărții mereu și cu folos pigmentat de filipicile autorului în relație directă cu guvernarea haotică, neprofesionistă a țării. „Dacă-l cunoști pe unul, îi recunoști și pe ceilalți. Bobiță afacerist, Șef de Stat, Bobiță parlamentar, Bobiță ministru, director, jurnalist, polițist, doctor, popă, salariat, liber profesionist… și tot așa, până la acei Bobiță care se vând doar pentru câteva parale. Existența lor este maladiv centrată numai pe nevoia de câștig”. Și închei revenind la titlul romanului. Ce conștiință poate avea un Bobiță decât cea întruchipată de Pizzică? Îi știi? Îi cunoști?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*