Protocroniștii…

Imaginați-vă că Brâncuși primește un bloc de marmură în atelierul lui de la Paris. Îl pipăie, îl miroase, îl privește din toate părțile, Cipică, lăutarul lui, pe care l-a ținut pe lângă el până la moarte, să-i cânte de dor la acordeon, îl întreba, bre, dar cât ai să mai privești măgăoaie aia de piatră, când ai să dai în ea cu barda, că a trecut o săptămână, a trecut o lună, două… ca deodată, într-o zi fără soare, să-l vadă pe maestru cum izbește în blocul de marmură. Dă jos o bucată, ce-i asta?, prima geneză, îi zice maestrul, elimină altă bucată, ce-ai făcut?, am aruncat partea africană, iar lovește, dar acum?, partea indiană, păi ce faci, arunci tot?, ce-ai să lași?, ce-o să rămână? Cipică era din Lumea I, nu înțelegea că Branc, care era urmaș de taraboste dac, era din Lumea II, ca într-o zi cu soare să vadă în locul blocului de piatră o pasăre, ce-i asta? E Măiastra, mă!, da, a dat la o parte balastul și a apărut Pasărea Măiastră, așa cum o văzuse în copilărie în Trovanții de la Costești.

Ca Brâncuși să fie fondatorul pragului de trecere al proto-cronismului românesc, a trebuit să renunțe la tot, ca să-și impună unicitatea. Și ca să i se spună că este fondatorul artei moderne, a renunțat până și la credința de împrumut, care îi era predicată la școală. Dacă ar fi rămas în țară, ce ar fi sculptat? Poate sfinți și îngeri, poate ar fi continuat să facă statui la morminte, ca Rugăciune, dar el a simțit că ceva există dincolo de păpuriș, o altă lume, Lumea II, și, ca să ajungă acolo, a plecat pe jos, cu o traistă, în care maica lui i-a pus niște brânză cu ceapă, fiindcă nu avea un leu să-i dea să meargă cu trenul. Iată imaginea artistului care a reușit să nu fie protocronist, ci fondator direct al artei moderne. Așa trebuie să facem cu toții ca să ne împlinim chemarea, să plecăm cu traista oriunde vedem cu ochii? Când se va trezi țara, să-și apere marii călători? Când vom avea un guvern sau un președinte, care să stea demn în fața lumii, care să spună Nu tancurilor sovietice sau americane, fiindcă Nu avem nevoie de ele, conducători aleși care să nu se mai umilească la străini precum cerșetorii? Când o să se termine cu politica de groapă, despre care am scris anterior, cu groparii ei semianalfabeți, care au dus țara la o corupție generalizată? România pute de talente. Oare cum pute talentul? Ca o floare? Ca un parfum? Ca o „miasmă de parfume”, cum spunea Arghezi? Mereu suntem protocroniști.

Artiștii și filosofii francezi, germani, americani, se bucură că au de unde să-și alimenteze inspirația. Ei nu au poeți, filosofi sau istorici ca Eminescu, Hașdeu, Pârvan, Iorga, Eliade, Blaga sau Cioran. Sau au cumva vreo operă ca Istoria ieroglifică? Dar orice pitic de la ei se dă mare, fiindcă țara lui îl susține. La noi, geniile mor de foame. Și sunt genii peste tot, la fiece pas. Am demonstrat într-o carte că locul lui Eminescu este lângă Shakespeare, ba aici am scris că are profunzimi mai mari (vezi Utopia lui Eminescu), dar nu sunt cunoscute, fiindcă politica de groapă a ucis România culturală, iar marii ei creatori nu i-au citit teatrul neterminat – președntele Uniunii Scriitorilor îl consideră „nul ca dramaturg”, iar gașca Patapleșanu l-a băgat în „debara”.

Nu ne citim, nu ne cunoaștem și dăm cu barda! Recunoaștem valorile străine și în al 12-lea ceas spunem că avem și noi așa ceva. Trebuia să o spunem la timp, dar nu a avut cine, fiindcă politica de groapă i-a îngropat pe protocroniști. Oare trebuie să facem cultură și românism cu tancul, cum au făcut sovieticii, când l-au impus pe Miciurin, să arate că făcea mărul cât dovleacul de Halloween, sau pe Mendeleev, care a descoperit ce descoperise deja un elev la noi în laboratorul școlii?! Hai s-o facem, fiindcă acum suntem înarmați, ne-au ocupat americanii și NATO cu tancuri și ghiulele. Când va afla și planeta că avem și noi un Shakespeare, pe Eminescu? Când va afla și hulpavul de Orban că valorile României, în toate domeniile, mai ales culturale și științifice, sunt demne să sta în patrimoniul mondial al descoperirilor? Trebuie să ne debarasăm de complexe, să spunem adevărul, să avem mândria valorilor originale, pe care trebuie să le susținem cu o politică înțeleaptă, altfel vom continua ca și până acum, vom cânta la mandolina imitației. O cultură de imitație, îi imităm în draci pe străini. M-am uitat pe repertoriul Teatrului Național, e un repertoriu gigant, cred că unic în lume, care arată forța acestui teatru, dar nici o noutate, defilează cu un munte de piese străine, multe reluări, proaste, fără nici un succes notabil! E un repertoriu de compromis, impus de veleitari. Autorul român e „rara avis”. România are o istorie, o vechime, cum nu are nimeni. România este o țară protocronistă de la natură, ea este plină de protocroniști ai artei, ai culturii, ai religiei, ai filosofiei, ai științei, cum nu mai are nici o altă țară. Cu cine poate fi comparată Predania ei? Cu nimeni și cu nimic. România este o țară ideală, ea poate schimba lumea, ea poate să lumineze viitorul cu valorile ei sacre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*