Principalul semn al eliberării omului este aderarea lui la o morală superioară legilor și convențiilor sociale, adică trezirea conștiinței (și în sens ontologic și în sens etic). Capacitatea de a decide între bine și rău, fără a apela la judecăți exterioare și fără a ceda unor presiuni exterioare, dă măsura autonomiei ființei. A nu se confunda însă verticalitatea pe care o dă o morală a principiilor cu revolta împotriva oricăror norme sociale și instituționale, mergând până la negarea autorității sociale și instituționale; a nu se confunda, în fond, morala divină (căci nu putem găsi o altă morală în afara moralei instituțiilor și societății – după cum constată P. Țuțea) cu anarhia (care nu este altceva decât o altă sclavie – după cum constată Camus). Paradoxal, dacă omul trăiește doar în această lume, el nu este altceva decât sclavul ei, și doar dacă se decide să devină sclavul unei entități din afara lumii (formulare forțată pentru a nu pronunța numele lui Dumnezeu), el devine liber în această lume. Binele și răul există, sunt imuabile și absolute și nu pot fi lăsate la îndemâna aprecierii de circumstanță a omului.
Nu este nici lamentație, nici prozelitism, nici speculație. Problema adevărului, a libertății, a binelui și a moralei este mai vie ca niciodată…
Prima meditație serioasă pe marginea acestui subiect (în fața publicului, nu în cărți nepopulare de filozofie!) a avut loc abia după cel de-al Doilea Război. Mai întâi a fost procesul de la Nürnberg, dar în ’45 rănile erau încă deschise, iar setea de răzbunare întuneca și mințile și sufletele. În ’62 – după mai bine de un deceniu – lumea era din nou invitată să mediteze la erorile trecutului. Adolf Eichmann, un ofițer german de rang înalt care a participat la implementarea soluției finale, a fost descoperit în Argentina, a fost răpit de un comando evreiesc și adus în fața unui tribunal din Ierusalim. Vinovăția sa – mai exact: participarea la organizarea și punerea în aplicare a Soluției finale – a fost stabilită fără urmă de îndoială, a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare. Ceea ce a surprins însă (și pe Avner Less – polițistul însărcinat cu investigațiile, și tribunalul, și pe Hannah Arendt și în final întreaga lume) a fost totala detașare și lipsa de regrete a lui Eichmann. Întreaga sa apărare s-a bazat pe faptul că nu a avut autoritate, că politica de exterminare a fost făcută de către superiorii săi și că nu a făcut altceva decât să urmeze ordine. Eichmann a admis că nu îi plac evreii, dar a susținut în același timp că uciderea lor i s-a părut nejustificată. Loialitatea sa – a afirmat – a fost față de statul german nazist și nu a ieșit din limitele legilor și a ideologiei respectivului stat.
Nici decizia de condamnare și nici cartea Hannei Arendt despre banalitatea răului nu explică cu adevărat de ce un om este totuși responsabil și în fața unor norme morale care transcend legile și normele sociale și mai ales nu explică cum ne putem aștepta ca aceste norme să fie implementate în fiecare om, în fiecare conștiință. Aici găsim diferența dintre un act de răzbunare și un act de dreptate.
Ceea ce atunci a trecut drept o simplă anomalie înlăturată cu măsuri drastice a devenit încet-încet normalitate. Ne-am așteptat mai întâi ca omul, în absența moralei lui Dumnezeu, să își dezvolte propria morală absolută (Nietzsche) și mai apoi – când a devenit clar că acest lucru este imposibil – ne-am așteptat ca statul (și societatea) să își învețe cetățenii morala și să transforme apoi morala în legi și norme sociale (intenția nazismului și comunismului). Pe undeva, aroganța omului s-a întâlnit cu intențiile tiranice ale statului, iar monștrii absurdului au fost dezlegați. În final, după ce au dispărut și ultimele ecouri ale religiei creștine, morala a ajuns un proces pur extern, un proces care poate fi folosit pentru a determina acțiune și gândire. Vechile tiranii funcționau cu imense cantități de forță, noile totalitarisme funcționează pe fabricarea eficientă a moralei.
În timpul stalinismului și al nazismului s-a folosit în mod extensiv și forța, acolo unde exista încă rezistență morală și fizică. S-a încercat schimbarea conștiințelor, introducerea unei noi morale în om prin educație și prin pedeapsă. Se mai credea încă în conștiință și în rațiune. Cazuri de tipul Eichmann s-au întâlnit destul de des, dar în și mai multe cazuri binele a supraviețuit în conștiințe. Totalitarismul de tip nou a ajuns la o concluzie mai bună și mai eficientă. Programarea conștiințelor cu o nouă morală poate avea uneori consecințe nefaste. Orice conștiință cu o morală independentă este încă periculoasă. O morală externă face ființa umană mult mai predictibilă și manevrabilă.
Am fost îngrijorat în urmă cu zece ani de ascensiunea rețelelor sociale, în primul rând pentru că ofereau posibilitatea externalizării și centralizării memoriei umane sub controlul unor entități cu intenții dubioase. Oamenii renunțau la viața privată pentru poze cu pisici drăguțe. Scandalul „Cambridge Analytica” mi-a arătat că am avut dreptate. Alte procese ale gândirii au fost și ele conectate și apoi transferate către această formă nouă de conștiință comună: orientare, comunicare, informare, învățare etc. Am sperat însă că avantajele aduse de tehnologie, în primul rând dezvăluirea și distribuirea adevărului, vor compensa aspectele negative. Nu am realizat însă pericolul major de transferare a moralei în exteriorul ființei (care anulează puterea adevărului) decât prea târziu…
Sunt astăzi suficiente motive de îngrijorare în lume pentru ca fenomenul de externalizare a moralei – deosebit de nociv și răspândit, dar totodată subtil și anesteziant – să treacă neobservat. Dar nu se înțelege că tocmai spaima ne orbește și ne scapă un ingredient important al catastrofei. Vedem cu ochii noștri, uneori înțelegem cu creierul nostru, dar judecăm cu morala altora, iar acest fapt înseamnă servitute.
Un exemplu revelator. Imediat după evenimentele din 7 Octombrie din Israel, un bun prieten a inundat toate canalele de comunicare socială cu lacrimile sale virtuale la auzul știrii oribile – și neadevărate în același timp – despre „decapitarea și arderea celor 40 bebeluși evrei”. Părea cuprins de o stare de șoc și de agitație, iar discursul său atinge punctul de fierbere. Condamna Hamas și susținea că „nu există scuze pentru uciderea copiilor”. Nicio informație nu mai era necesară, balanța morală se înclina până la capăt, nicio îndoială nu mai găsea vreo fisură în conștiința sa. „Nu există scuze pentru uciderea copiilor”. Trei luni mai târziu însă, după asaltul Israelului asupra fâșiei Gaza, după transformarea în ruină a unor orașe, după bombardarea spitalelor, școlilor și a taberelor de refugiați, după alungarea a peste 1,3 milioane de oameni din case, după aproximativ 30 de mii de morți (dintre care mai mult de jumătate copii și femei), după un genocid pus în aplicare de „criminali de birou” de nivelul lui Eichmann (ce ironie!), fraza „Nu există justificare pentru uciderea copiilor” s-a transformat în „Israelul are dreptul să se apere” sau în „Hamas este răspunzătoare și de moartea palestinienilor”. Imaginile cu copii palestinieni sfâșiați de bombe, tremurând din cauza șocului sau țipând după părinții lor nu au mai avut niciun efect major asupra sa în afară de un ușor disconfort (rezolvat prin închiderea ochilor).
Trăim într-o lume prădată nu de adevăr, ci de morală, deci într-o lume a servituților de tot soiul, iar în fața acestei afirmații dureroase orice argument în favoarea neo-liberalismului se prăbușește. Riscăm să ajungem fiecare dintre noi un Eichmann, riscăm să devenim tot mai eficienți în crimele noastre cinice, riscăm să ne amorțim sufletele la morțile ființelor umane dar să lăcrimăm după pisicuțe, după abatoare și după carbon, riscăm să devenim sclavi ai instituțiilor, ai societății și ai naturii. Ne construim o Minunată Lume Nouă. Și nu putem da vina pe cei ce hrănesc cu informații, cu mâncare, cu spaime, cu grijă, cu morală, etc… În primul rând noi suntem vinovați pentru că am renunțat la morala divină si am ales calea servituții moderne, calea tăcerii, calea comodă, calea lui Eichmann…
Lasă un răspuns