Arhiva zilnică: 11 februarie 2024

O mască de teatru antică în colecțiile Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Data: 15 martie 2026 by Redacția

În antichitatea greco-romană, una dintre formele cele mai apreciate de exprimare artistică și socializare a fost teatrul. Cu origine în Grecia antică, teatrul ia naștere din celebrarea lui Dionysos, veselul zeu al vinului şi al fertilităţii. În timp, festivitățile închinate zeului au inclus dansuri, cântece, recitări de dithyrambi în cinstea eroilor greci, concursuri de creație premiate cu un ţap (tragos) – din acest termen derivând termenul actual „tragedie”. În jurul templului lui Dionysos s-a creat un loc specific, special pentru reprezentaţii teatrale. Un accesoriu important al actorilor din acea vreme era masca, provenită din machiajul primitiv pe care şi-l aplicau credincioşii la sărbătorile dionisiace; era de dimensiuni mari, confecționată din materiale organice. Rolul măștii era multifuncțional: identifica personajul pentru public, exagera trăsăturile emoționale și amplifica expresivitatea actorului, permițând recunoașterea de la distanță datorită mărimii și culorii (întunecate pentru tragedii, viu colorate pentru comedii).

De asemenea, masca permitea actorilor bărbați să joace și roluri feminine. Ca parte integrantă a lumii helenice (până la cucerirea romană), pentru orașele grecești vest-pontice Histria, Tomis și Callatis reprezentările plastice şi textele epigrafice, coroborate cu izvoarele scrise şi cu descoperirile arheologice ne aduc la cunoștință că diferitele jocuri şi spectacole ocupau un loc important în viaţa culturală a acestora.

Masca de teatru prezentă în colecția Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța este de tip „Tanagra”, realizată din terracotta și a fost descoperită cel mai probabil la Mangalia (anticul Callatis). Nu este o mască folosită în spectacole, datorită dimensiunilor mici și a materialului; avea rol decorativ, fiind prevăzută cu orificii care permiteau atârnarea acesteia cu ajutorul unor sfori, în interiorul diverselor spații din teatru (de asemenea, acest tip de mască se putea folosi fie în context funerar, fie cu un caracter votiv în templele lui Dionysos). Se păstrează fragmentar, fiind reîntregită, și reprezintă un personaj de comedie, ilar, chiar grotesc, cu ochii punctiformi și sprâncene stufoase, expresia de veselie fiind redată prin gura larg deschisă, a cărei margine masivă este arcuită sus, la nivelul pomeţilor (posibil reprezentarea unui faun – spirite ale naturii). O prezență a dumneavoastră la muzeu, va confirma valoarea acestui exponat și rolul său important în viața culturală a societății antice a vechiului Callatis… (G.V.G.)

Munții Harghitei și Peștera Mare de la Merești

Data: 15 martie 2026 by George V. Grigore

Cheile Vârghișului cu Peștera „Orbán Balázs” se află la numai 15 kilometri de Tălișoara, iar în depresiunea întreagă întâlnim izvore de ape minerale. Cheile Vârghișului constituie o rezervație naturală complexă: geologică, speologică, botanică. Sunt situate în extremitatea nordică a Munților Perșani, la limita dintre județele Harghita și Covasna. Cheile sunt săpate de râul Vârghiș în calcarele mezozoice ale Munților Perșani. Râul Vârghiș izvorăște din vechiul crater Vârghiș (Munții Harghita) și se varsă în râul Olt.

Peștera de aici a fost cartată în detaliu de către Fekete Istvan în anul 1835, cercetările fiind completate ulterior de Orbán Balázs (1829-1890), al cărui nume, în varianta ungurească, a fost de altfel dat și peșterii. Pestera Mare de la Merești (Peștera Orbán Balázs; cu locația N46° 13.100′ E025° 32.692”), este situată în partea centrală a cheilor Vârghișului din Munții Harghitei, deschiderea sa principală fiind vizibilă în peretele stâncii denumite Piatra Minunilor. Această peșteră a fost considerate a fi cea mai lungă din Carpații Orientali – și se află așezată într-o zonă carstică unde se mai găsesc în jur de alte 50 de peșteri.

Dezvoltarea totală a galeriilor și sălilor descoperite în Peștera Mare de la Merești este de 1.527 m, iar denivelarea totală este de 50 m, peștera având în total 4 intrări. Peștera, cu forme endocarstice interesante, dar destul de săracă în speleoteme (concrețiuni calcitice), are galerii spațioase, hornuri înalte, prăbușiri masive și săli de dimensiuni mari, cu umplutură sedimentară argiloasă. În Sala Mare a peșterii se află una dintre cele mai mari colonii de lilieci din Carpații Orientali și, tot aici, au fost descoperite și elemente ce au deconspirat prezența omului preistoric. Accesul la peșteră se face pe o scară de lemn, în partea de nord a peșterii. În chei se poate intra (ajunge) atât dinspre amonte (Harghita), cât și dinspre aval (Covasna). Dinspre Harghita, ca să ajungeți la chei, prima destinație este comuna Merești situată pe valea Homorodul Mic în lungul căreia se află DJ132 Vlăhița – Lueta – Merești – Jimbor – Homorod – Rupea, recent asfaltat și deosebit de pitoresc.

Din centrul comunei Merești veți vedea panouri turistice și indicatoare spre chei și spre peștera Orban Balazs (Nume folosit de localnici pentru Peștera Mare de la Merești). Mergeți spre est câțiva kilometri pe un drum județean nemodernizat (DJ132A), dar în stare bună. Coborâți în vale, traversați râul Vârghiș și sunteți într-o poiana mare cu ceva clădiri – pensiuni, cabane). Fie găsiți aici un loc potrivit pentru a lăsa mașina, fie mai faceți încă vreo 200-300 metri spre sud, exact până la intrarea în chei, unde valea se închide dintr-o dată și deplasarea continuă numai pe jos.

Legenda peșterii spune că aici au fost ținute prizoniere două zâne dezbrăcate, care suferind de frig au adus blestem întregii zone, cerând să fie îmbrăcate. Din peșteră se mai văd luminițele unor ochi mici, pentru că din când în când niște pitici urâți, care păzesc o comoară fabuloasă, caută pe cei care au pornit după comoară. În adevăr, în această peșteră au fost găsite mai multe oseminte ale omului preistoric, dar și o veritabilă „comoară”. Cea din urmă mai exact a fost găsită în ultima sală a cavernamentului carstic, la circa un kilometru de la intrare și este formată din numeroase bucăți de pietre semiprețioase strânse la un loc de către apa care a reușit să sape în rocă și ulterior să fixeze pietrele direct de pereții încăperii, în sediment.

Valahia Mică și Valahia Mare: Denumiri ale Țărilor Românești din Peloponez până în Tatra

Data: 15 martie 2026 by Ionuț Țene

Denumirea de Valahia nu se referea exclusiv la formațiunile statale de pe teritoriul actual al României în perioada medievală și modernă. Valahia este un nume etnic slavo-german, atribuit, în general, Munteniei, dar folosit încă din secolul al XII-lea și pentru locuitorii din Tesalia și Acarnania (sau Haemus). Lingvistul Lazăr Șăineanu, în „Dicționarul Universal al Limbei Române” (editura „Scrisu Românesc”, prima ediție datând din 1896), menționa și alte Valahii, din afara spațiului carpato-danubiano-pontic. Iată ce scria savantul în enciclopedia sa: „Valahia-Mare, f., numele Tesaliei în sec. XIII; Valahia Mică, f., numele Etoliei și Acarnaniei la scriitorii bizantini” (p.863). Totodată, Șăineanu distinge între Moldo-Vlahia (din spațiul statului român de atunci) și Valahiile din Grecia și din alte regiuni: „Valahia, f., nume etnic slavo-german, dat Munteniei”, ajuns și la alte popoare și admis odinioară în limba noastră oficială”. Autorul enciclopediei sublinia că denumirea unui județ de la vremea sa provenea din exonimul străin „valah” dat românilor: „Vlasca, f., județ așezat în partea șesă a Munteniei, pe lângă Dunăre, cu capitala la Giurgiu”. Problema Valahiilor românești (a țărilor românești) nu a fost încă pe deplin elucidată de către istoriografia românească. Aceste Țări Românești au existat din sudul Greciei până în nordul Maramureșului istoric, sudul Poloniei, nordul Slovaciei sau în Moravia (Cehia), ceea ce sugerează o extindere a „țărilor” valahe (sau românești) pe un areal geografic larg, aspect remarcat și de Șăineanu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etnonimul „valah” a fost transmis numelui teritoriilor locuite de români în Balcani și în estul Europei centrale.

Țara Românească „mică” din Grecia, cunoscută în limba greacă drept Μικρή Βλαχία (Mikri Vlahia), era situată în zona Epirului și în regiunea Epeiro-Severin (nordică). Aceasta era o zonă locuită de populații vorbitoare de limba valahă (română veche sau dialecte locale) și a avut o existență în perioada medievală și modernă timpurie. Această Valahie mică trebuie corelată cu alte zone valahe din sud-estul Europei, precum Valahia Mare (Țara Românească), Valahia de lângă Peloponez (în Grecia continentală) sau Valahia din Moldova. A fost o comunitate românească influențată de mediul ortodox, de influența bizantină, dar și de cea otomană. Cronicarii și sursele istorice care menționează sau fac referire la Μικρή Βλαχία (Mikri Vlahia) din zona Epirului și Epiropolului sunt, în general, scriitori bizantini, voievozi, călători și alți autori medievali, care au documentat populațiile valahe (sau românești) din Balcani. Un astfel de istoric a fost Laonic Chalkokondil (Laonikos Chalkokondilis), un bizantin din secolul al XV-lea, care a scris despre evenimentele din Balcani și Imperiul Bizantin. Deși nu menționează explicit Mikri Vlahia, face referiri generale despre populațiile valahe și zonele locuite de aceste comunități, în Epir și Macedonia. Trebuie amintit și Doukas (Constantine Doukas), autor al unei cronici din secolul al XV-lea, care tratează politica și popoarele din Balcani și din nordul Greciei, abordând diversitatea etnică, inclusiv populațiile valahe. De asemenea, Ephrem Melniki, într-o cronică bizantină din secolul al XV-lea, atestă prezența valahilor în zone din nord-vestul Greciei și din Epir. Cronicile bizantine din secolele XI-XIII consemnau că valahii erau majoritari în Acarnania, de unde și denumirea toponimică a locului: Valahia Mică, în contradicție cu Valahia Mare din Tesalia, menționată cu precădere de istoricii din secolul al XIII-lea. Cronicarul Ioannis Apokaukos amintește de valahii de lângă Tesalia, din Acarnania, ca fiind atunci „Μικρή Βλαχία” („Mikri Vlahia”). Această Valahia Mică diferă de Valahia Mare din Tesalia, care a devenit un stat autonom, un fel de căpitanat sau despotat românesc, desprins de Bizanț prin răscoala lui Petru (valahul), sprijinită inițial de Niculițel din Larisa, în 1066. Valahii sunt amintiți încă din secolul al X-lea în provinciile Tesalia, Epir, Macedonia și Munții Haemus, de cronicile bizantine, iar liderii lor sunt numiți „duci”, cu funcții administrative în Imperiul Bizantin (George Murnu, Istoria românilor din Pind – Valahia Mare, 980 – 1259, Tiparul Institutului Minerva, București, 1913, p. 18-21).

Un hrisov din vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea vorbește despre vlahii din Tesalia și Munții Pindului, în jurul anului 980, la patru ani după ce acesta a urcat pe tronul de la Constantinopol (976). Un cronicar anonim, nepotul unui duce valah, Niculiță, guvernator al Eladei sub Vasile al II-lea, ne comunică următoarele: „Bunicul meu Niculiță, după multe osteneli în slujba Romaniei (imperiul bizantin), a ajuns duce al Eladei, ca răsplată din partea stăpânirii pentru credinţa sa”. În ciuda presiunilor ca Petru (un fiu de frate al împăratului Germaniei) să fie numit duce de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (ucigașul de bulgari), împăratul bizantin refuză să-l numească duce peste Elada, pentru că nu era de „legea noastră” (ortodox). Petru primește doar titlul de spătar sub Niculiță, „știind împărăţia mea că această slujbă ai primit-o prin hrisov de la răposatul meu tată”. Împăratul subliniază astfel că în locul „excubițiilor (unitate militară formată din santinele sau grăniceri), îţi dăruiesc domnia peste Vlahii din Elada”. Din acest hrisov, aflăm că Niculițel, „duce peste Elada”, a moștenit, de fapt, funcția administrativă de la tatăl său. Prin urmare, se poate considera că la începutul secolului al X-lea exista în Tesalia o autonomie administrativă, un „ducat al valahilor”, condus de familia Niculiță (o familie din Larisa, înrudită cu celebra familie Kekaumeni). Așadar, se poate vorbi despre un ducat valah în secolul al X-lea, în aceeași perioadă cu cel al ducelui Gelu din arcul carpatic transilvan. Valahii din Tesalia erau atât de numeroși încât, în secolul al XII-lea, țara se va numi Valahia, în loc de Tesalia. Regiunea se va intitula Țara Valahilor până la ocuparea de către turci. Din toate acestea, rezultă că nu este exclusă posibilitatea existenței unei Valahii în Munții Tesaliei în secolul al X-lea; hârtia împărătească publicată recunoaște indirect existența unui cerc de cârmuire deosebit pentru Vlahii Eladei. Aceasta este «terra Blacorum» din Pind. Existența ei dovedește că românii nu puteau fi așezați de curând în Tesalia” (George Murnu, op. cit., p.23). Tăria locurilor ocupate de români era o chezășie pentru siguranţa lor. În cetățile lor naturale nu puteau să o ducă mai rău sub bizantini decât sub turci. Așa s-a întâmplat în primele veacuri. La trecerea prin ţara lor, Beniamin din Tudela ne spune, plastic: „nici un domnitor nu poate să-i supue» (oneque rex ullus eos domare potest»)”; expresia este ecoul unei convingeri câștigate după experiențele multor generații anterioare din Grecia (ibidem). Cronicarul evreu Beniamin din Tudela, în secolul al XII-lea, este autorul primei relatări despre statul independent „Vlahia Mare” din munţi. El scria: „Nici un om nu poate urca să se lupte împotriva lor şi niciun rege nu poate domni peste ei.” Vlahia Mare, care în limba greacă sună „Μεγάλη Βλαχία” (Megale Vlachia), mai era cunoscută și drept „Tesalia vlahă”. În secolul al XII-lea, era un stat al păstorilor vlahi, incluzând zona Tesalia, zona centrală a Munţilor Pindului și unele părţi din Macedonia.

Interesant este că Valahia Mare (Muntenia) și Valahia Mică (Oltenia) sunt denumiri specifice spațiului carpato-danubiano-pontic, sugerând o unitate etnico-lingvistică și economică prin transhumanța care lega aceste țări valahe secole de-a rândul. Istoricul bizantin Kedrenos menționează o formațiune politică străromânească, cu centrul la Constantia (Constantiana Daphne) și cu mai multe localități întărite subordonate cetății Durostorum (Dârstor/Silistra). Nicolae Iorga a numit această formațiune „Vlaşca din Drâstor”. Aceste Vlașii erau răspândite în toți Balcanii, până în Panonia și Munții Tatra. În cronicile arabe din secolul al XIII-lea, în loc de regatul Bulgar era menționată Valahia, cu indicarea coordonatelor geografice arabe și cu specificarea faptului că Valahia era numită în arabă „al-Awalak”, iar locuitorii erau „ulaqut” sau „ulagh”. În secolul al XIII-lea, bizantinii încă foloseau termenul „daci” pentru români. Manuel Holobolos a scris despre „pământul nemărginit al dacilor”, referindu-se la români. Valahia era, de fapt, o serie de state mai mult sau mai puțin autonome, cu denumiri în funcție de mărime: Valahia Mare și Valahia Mică, înainte ca geografia Munteniei și Olteniei să intre în istorie cu aceste exonime. În 1197, vlahul (vlachos to genos) Dobromir Chrysus (ajuns comandant militar în regiunea Macedoniei, între râurile Strymon și Vardar) s-a răsculat împotriva împăratului Alexios Angelos și a reușit să respingă armatele trimise împotriva sa. După tratativele de pace, împăratul i-a recunoscut autonomia lui Chrysus în Macedonia. Așadar, în secolul al XII-lea exista o Valahie în Macedonia, recunoscută ca atare de puterea Bizanțului.

Situația este similară cu cea a Imperiului Asăneștilor, care a avut inițial o componentă vlahă preponderentă (1186), cu capitala la Velikovo Târnovo, devenind mai târziu „bulgar”, în secolul al XIII-lea. Exemplele pot continua până la întemeierea primului stat al Țării Românești, la nord de Dunăre (de Basarab, în jurul anului 1330). O Valahie a existat din secolul XIII în Carpații Păduroși. Trebuie menționat că istoricul bizantin Ioannis Skylitzes relatează despre un schimb de populații între Imperiul Bizantin și regatul Moraviei în 976: o parte din sârbii albi din Lusacia (ale căror descendenți sunt sorabii din estul Germaniei) au fost autorizați să se stabilească în bazinul râului Margos (afluent al Dunării, numit Morava), în locul românilor (vlahi) care trăiseră acolo până atunci. Aceștia s-au opus împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, care le-a confiscat pământurile și i-a izgonit spre Moravia, unde au format „Vlahia moravă”. Nu există mențiuni sau dovezi arheologice la fața locului. Lingvistul român Eugen Lozovan consideră că extinderea românilor spre Moravia și sudul Poloniei a început în secolul al X-lea (Eugen Lozovan, Dacia Sacra, Editura Saeculum, București, 2015, p.175). Această Valahie din Moravia a supraviețuit de-a lungul evului mediu și în perioada modernă, sub denumirea Valašsko (Valahia), fiind și astăzi un spațiu etno-geografic folcloric-identitar și cultural, legat de o origine românească. Vlahii care trăiesc în zona muntoasă a Carpaților, între Slovacia, Cehia și Polonia – numită uneori Valahia Moravă/Moravske Valassko, uneori Goralia, după numele locuitorilor de la munte, majoritar români, numiți valahi sau volohi. (prof. dr. Mircea Popa, „Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria”, https://www.dacoromania-alba.ro/nr61/romanii_care_sau_stins.htm). Aceste țări (Valahia) din arealul balcanic și din Munții Tatra sunt componente etnico-lingvistice, culturale și economic-pastorale, care au stat la baza etnogenezei poporului român, format pe un areal geografic extins. Astfel, se confirmă demografia și forța unui popor român care se simte „acasă” în arhetipul formării sale etnogenetice din Acarnania, în Tesalia, Pind, Epir, Haemus, Dalmația, Panonia, Carpații românești, Tatra, Nistru, Bug și Moravia. Poporul român are o istorie veche și extinsă geografic, cu mult dincolo de frontierele actuale ale statului român. Țările Românești (Valahia) au fost focare de etnogeneză și de identitate pentru un popor de păstori, agricultori și războinici temuți, începând cu perioada medievală timpurie. Din Mikri Vlahia până în Moravske Valassko, aceste formațiuni etno-politice și lingvistice au stat la baza formării poporului și a limbii române.

Aurel Bordenache – pictor și gravor al Casei Regale

Data: 14 martie 2026 by George V. Grigore

Artistul plastic Aurel Bordenache (n. 17 septembrie 1902, Huși – d. 1987, București) s-a născut la Huși (jud.Vaslui), în anul 1892 și din memoriile sale putem afla că era rudă din partea mamei cu Mihai Eminescu. A fost pictor, sculptor, grafician și machetator de mărci poștale român care a locuit din 1944 în orașul Codlea (jud. Brașov). A studiat artele la Iași, București și și-a desăvârșit studiile la „École nationale supérieure des Beaux-Arts” din Paris, lucrând foarte mult ca pictor și gravor pentru Casa Regală a României. Sala Tronului din Palatul Regal, inaugurată la 1 ianuarie 1935 în prezența regelui Carol al II-lea și a reginei Maria, a fost decorată cu portretele regilor Carol I și Ferdinand I realizate de artist.

Printr-un proiect pe care l-a realizat împreună cu Nicolae Iorga, a obținut fonduri pentru Universitatea București, realizând modelul pentru carnetul și insigna Ligii culturale și modelul pentru timbrele universitare. Din vânzarea acestora s-au obținut fondurile universitare. A participat la proiectul de construire a Mausoleului Eroilor de la Mărăști (realizat în perioada 1928 și 1940), realizând basoreliefuri în bronz pentru fațadă, inspirat din fapte petrecute în realitate la Bătălia de la Mărăști. A ilustrat volumul de poezii de Mihai Eminescu, apărut în anul 1944 la Editura „Cartea Românească” sub îngrijirea lui M. Toneghin, volum pentru care a realizat 150 de desene în tuș. Din anul 1944 s-a stabilit la Codlea (jud. Brașov).

Legăturile artistului cu Casa Regală au dus la persecuția sa de către regimul nou venit la putere, după 1947. A fost închis în perioada 1948 – 1950, apoi a trăit izolat la Codlea, lucrările sale nemaifiind acceptate în expoziţiile oficiale. Muzeul Tradițiilor de la Codlea are astăzi în păstrare opere de ale sale și i-a dedicat o expoziție eveniment „Pictor Aurel Bordenache. 120 de ani de la naștere”. Organizată în parteneriat cu Muzeul de Artă Brașov, expoziția reprezintă o incursiune în opera și viața artistului născut la Huși în 1902 și diversitatea creației acestuia: pictură, sculptură, grafică și ilustrație de carte.

Vizitatorii au avut astfel ocazia să descopere un artist care a iubit Țara Bârsei și care și-a găsit refugiul la Codlea în perioadele îngreunate de situația politică din țară. În cadrul vernisajului a avut loc și premierea elevilor care au participat la concursul de pictură dedicat acestui pictor. Când veți vizita Muzeul de Artă al României aflat în Palatul Regal, veți putea vedea și implicarea artistică a celui ce a fost nepot după mamă al poetului nostru național Mihai Eminescu și care a fost pictor și gravor al Casei Regale. De asemenea, dacă ajungeți la Mausoleul de la Mărăști, veți observa basoreliefurile din bronz ce împodobesc fațada monumentului, care sunt tot opera marelui artist. Veți simți sensibilitatea cu care a trasat chipul eroilor aflați în atac și al momentului trecerii acestora în rândul nemuritorilor. Slavă lor!

Condamnarea…

Data: 14 martie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Părintele Izverceanu de la Cernavârf nu făcuse politică propriu-zisă înainte de 1944. Singura lui „vină” era aceea că primise în curtea sa câţiva legionari şi le oferise mâncare şi băutură cu prilejul unei deplasări propagandistice, pe care aceştia o făcuseră în sat. Bătuseră la poarta preotului ca la cel mai înstărit din sat şi-i ceruseră să le dea ceva să mănânce. La fel făcuseră şi comuniştii prin 1950. Veniseră şi aceştia şi-i ceruseră să le permită să dea film cu colhozurile sovietice în curtea lui pentru săteni. Şi părintele acceptase şi de data aceasta, iar după film le dăduse şi acestora mâncare şi băutură. Iată că în 1959, într-o noapte a fost arestat şi dus la Craiova. Acolo a fost anchetat mai multe zile. Un locotenent i-a spus într-o seară: „Mâine vei fi judecat! Nu te bat, ci-ţi spun doar atât: răspunzi de două ori „da” la ceea ce te întreabă!” I-a dat două pastile să le înghită. Dimineaţa i-a mai dat o pastilă şi i-a repetat indicaţia. L-au dus la judecată. Acolo l-au întrebat dacă a făcut politică legionară. El a răspuns: „Nu!” A fost întrebat la fel şi el a răspuns iarăşi: „Nu!” Cu el a fost judecat şi preotul Victor Doman de la Izverna. Acesta avea aceeaşi acuzaţie, dar el a urmat indicaţia şi a răspuns: „Da!”

După judecată, locotenentul – anchetator l-a întrebat: „De ce n-ai făcut ce ţi-am spus?” Părintele Izverceanu a răspuns: „Domnule locotenent, după ce mi-aţi dat pastila aceea, nu am mai ştiut nimic. Nu ştiu ce am făcut şi ce am răspuns!”. A fost dus în ziua următoare din nou la judecată, dar nu i s-au mai dat pastile. Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns! Sentinţa a fost dată imediat: 18 ani condamnare. Părintele Doman şi alţii care spuseseră „da” au primit câte 20 de ani.

Au fost duşi la închisoarea de la Aiud. Într-o zi, când îi scosese la plimbare prin curtea închisorii, preotul Doman i-a spus părintelui Izverceanu: „Bă, Ilie, bă, tu tot mai cuminte ai fost şi de data aceasta faţă de mine, aşa cum ai fost întotdeauna!”. „De ce, Victore?” „Păi tu ai spus „nu” şi ai luat 18 ani; eu am spus „da” şi am luat 20 de ani! Când ieşi de aici, să te duci la mine şi să-i spui asta Lenuţei!”. „Bă, Ilie, bă, nu ai fost niciodată mai prost ca mine, dar acuma eşti! Păi crezi tu că mai contează doi ani? Tu crezi că noi mai ajungem să ieşim de aici?”

În închisoare era bibliotecă. Acolo era bibliotecar un profesor universitar, filozof de formaţie, deţinut şi el. În bibliotecă erau numai cărţi de propagandă. Profesorul-bibliotecar fusese însărcinat de director să-i pregătească discursurile, pe care acesta să le ţină deţinuţilor în orele de îndoctrinare sau la diferite şedinţe din afara închisorii. Directorul îi spunea tema şi el pregătea discursul, iar directorul doar îl citea. Despre Părintele Izverceanu se dusese vestea în toată închisoarea că e comic. El reuşea să găsească resursele necesare şi să facă glume ori de câte ori avea prilejul. Îi făcea de multe ori pe deţinuţi să râdă, ba chiar şi pe gardieni. Auzise de el şi profesorul – bibliotecar şi-l rugase pe director să i-l dea la bibliotecă, fiindcă are nevoie de un ajutor. Directorul, un moldovean cu bun – simţ şi destul de credincios, fusese de acord şi astfel Părintele Izverceanu a lucrat la bibliotecă. Cel mai mult şedea de vorbă cu profesorul. Aşa a petrecut şapte ani. Într-o seară, directorul a dispus ca toţi deţinuţii să iasă în careu în curtea închisorii. Acolo l-au auzit: „Fraţilor!” Nu-l auziseră niciodată spunându-le aşa. Nimeni nu a tresărit. Directorul a repetat: „Fraţilor! Din acest moment sunteţi liberi!” Nimeni nu s-a clintit. Au fost convinşi că îşi bate joc de ei. Directorul a continuat: „Dacă cineva vrea să mai rămână, poate să mai rămână şi la noapte în închisoare. Ceilalţi îşi fac formele de ieşire!”. Atunci a izbucnit un chiot puternic din piepturile tuturor, care a cutremurat localul închisorii. În aceeaşi seară le-a dat drumul acasă.

Medicina personalizată și gestionarea riscurilor IA în medicină

Data: 14 martie 2026 by Redacția

Evoluția spectaculoasă a tehnologiei din ultimii ani a transformat medicina dintr-o disciplină bazată pe protocoale generalizate într-o știință a preciziei individuale. Lucrarea de față explorează intersecția vitală dintre medicina personalizată și sistemele de Inteligență Artificială, evidențiind modul în care datele genetice și algoritmii avansați pot conlucra pentru binele pacientului. Într-o eră în care decizia medicală este din ce în ce mai asistată de mașini, înțelegerea mecanismelor de gestionare a riscurilor IA nu mai este doar o opțiune tehnică, ci o necesitate etică și juridică. Acest articol își propune să ofere cititorului un cadru conceptual clar asupra modului în care inovația tehnologică poate fi armonizată cu siguranța clinică și respectarea demnității umane. Pentru a asigura o acuratețe maximă, acest articol a fost realizat prin consultarea directă a unei Inteligențe Artificiale de ultimă generație (din aceeași familie tehnologică cu sistemele cunoscute publicului larg, precum cele dezvoltate de Google sau Microsoft). Mai exact, s-a lucrat cu asistentul avansat Claude, creat de compania Anthropic. Astfel, definițiile și termenii prezentați sunt în deplină concordanță cu logica de funcționare a tehnologiei AI actuale, oferind cititorului o garanție a preciziei tehnice direct de la sursă.

Medicina personalizată, cunoscută și sub numele de „medicină de precizie” sau „medicină stratificată”, este un model medical modern care urmărește adaptarea deciziilor medicale, a strategiilor de prevenție, diagnostic și tratament la caracteristicile individuale ale fiecărui pacient, respectiv „pacientul potrivit, tratamentul potrivit, în doza potrivită, la momentul potrivit”. Iată principalele caracteristici și elemente cheie ale medicinii personalizate: Abordare individualizată (centrată pe pacient): Spre deosebire de abordarea clasică „același tratament pentru toți” („one-size-fits-all”), medicina personalizată ia în considerare diferențele genetice, de mediu și stilul de viață al fiecărui individ. Utilizarea genomicii și biomarkerilor: Aceasta se bazează pe progresele în înțelegerea legăturii dintre genom (totalitatea genelor) și boli, utilizând teste genetice moleculare pentru a identifica moleculele specifice implicate în boală. Farmacogenomica: Studierea modului în care genele unei persoane influențează răspunsul acesteia la medicamente, permițând prescrierea unor doze personalizate pentru a evita ineficiența sau toxicitatea. Integrarea Big Data și IA: Medicina de precizie depinde de analiza unor volume uriașe de date clinice și biologice prin algoritmi de inteligență artificială pentru a identifica tipare invizibile ochiului uman. Spațiul European al Datelor de Sănătate (EHDS): O inițiativă legislativă a UE care facilitează schimbul securizat de date medicale între statele membre, oferind baza legală pentru cercetare și inovație, protejând în același timp dreptul pacientului la controlul propriilor date.

Gestionarea riscurilor IA în medicină: Conform standardelor NIST și EU AI Act, sistemele de IA medicale sunt considerate de „risc ridicat”. Gestionarea acestor riscuri implică asigurarea transparenței algoritmilor (evitarea „cutiei negre”), monitorizarea constantă pentru eliminarea erorilor de diagnostic și prevenirea discriminării bazate pe profiluri genetice. Obiective principale: Scopul este de a selecta cele mai eficiente terapii, de a maximiza rezultatele clinice și de a reduce riscul de efecte secundare adverse (toxicitate). Aplicații: Este utilizată pe scară largă în oncologie (terapii țintite), cardiologie, neurologie și pentru diagnosticarea precoce a bolilor ereditare. Evoluție, nu revoluție: Medicina personalizată este considerată o evoluție a medicinii tradiționale, devenită posibilă datorită dezvoltării tehnologiilor de secvențiere genetică și a analizelor de date. Pe scurt, este trecerea de la a trata boala (simptomele generale) la a trata persoana pe baza profilului său biologic unic, într-un cadru de securitate și etică digitală.

Biomarkeri: Indicatori biologici (molecule, gene sau caracteristici biochimice) măsurabili în organism, utilizați pentru a identifica prezența unei boli, a monitoriza evoluția acesteia sau a prezice răspunsul pacientului la un anumit tratament medical. Genom: Ansamblul complet de material genetic (ADN) al unui organism sau al unei specii, care conține toate instrucțiunile necesare pentru dezvoltarea, funcționarea și reproducerea acestuia. EU AI Act, în română „Regulamentul privind IA”: Primul cadru juridic cuprinzător la nivel mondial, adoptat de Uniunea Europeană, care reglementează utilizarea inteligenței artificiale pe baza nivelului de risc, vizând protejarea drepturilor fundamentale și asigurarea unei IA de încredere. Farmacogenomica: Ramură a medicinii personalizate care studiază modul în care profilul genetic individual influențează răspunsul organismului la medicamente, având ca scop optimizarea dozelor și prevenirea reacțiilor adverse. NIST (National Institute of Standards and Technology): Agenție federală din SUA care stabilește standarde tehnice și cadre de referință (precum AI RMF) pentru gestionarea riscurilor, securitatea cibernetică și fiabilitatea sistemelor tehnologice moderne. Secvențiere genetică: Procesul tehnologic de determinare a ordinii exacte a componentelor chimice (nucleotidelor) din molecula de ADN, permițând citirea „codului” genetic pentru identificarea mutațiilor sau a predispozițiilor la anumite afecțiuni.

Un articol de N. Grigorie Lăcrița

Nu doar producție ucraineană de armament „pentru război” (războiul lor), ci deja „de război” (al altora); și cu ungurul la pândă…

Data: 13 martie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Adevărul că, la cum îi știm pe acești ipochimeni, farisei, aroganți, obtuzi, bolnavi de putere, ce ne conduc, mai degrabă s-ar fi rugat ei de „partenerul strategic” să întoarcă avioanele pe Kogălniceanu, de data asta cu muniție „grea”, decât să fi întins „unchiul Sam” șapca milogirii spre noi… Pentru că o dronă, măcar una să fie trimisă de inamic cu adresă „gps” pentru noi (pentru implicarea în războiul celor mari)… Una! Le-ar ajunge negreșit guvernanților noștri pentru reinstaurarea stărilor de urgență, de alertă, de necesitate, de orice altceva le-ar potcovi caii lor mari pe cenzură, control, bani, finanțe, averi, bunuri… Pe gâtul românului, în final… Că ar expune țara?!… Asta ar fi doar un detaliu… Iar acum le-ar fi de folos războiul din Iran; și „partenerul strategic” pe Kogălniceanu și Câmpia Turzii… Așa cum nu le-a fost războiul lui Putin… Pentru că, dacă o singură dronă din placaj și lipici „la rece” ar fi venit în toți acești ani de război cu dedicație spre noi, ăștia nici nu mai răsfoiau articolele NATO… Ne și închideau în case!… De mai ieșeau pe stradă doar livratorii… Și nici ăia toți… Căci, fiți… „pe pace”, la următoarea stare impusă de comandantul șef în așteptarea finalului epopeic al neieșirii, nu încă, nu vă rog!, la pensie a „comandantului operațiunii”, nu o să mai meargă cetățeanul român nici măcar cu declarația în mână, nici având masca sub bărbie și țigara în colțul gurii… Ci poate, că nu degeaba a mobilizat trotinetistul impostor generația artrozelor în poligoane, doar „Drept, aliniat!” pe coridoarele de deplasare ale civililor trasate de „comandantul operațiunii”. A operațiunii noastre de aici, nu a ăleia de sub umbrela franțuzească…

Și da. războaiele altora pot fi pentru cei isteți ocazii excepționale pentru recapitalizarea unor sectoare economice… Dar nu și pentru noi, nu sub acești trădători și bolnavi de putere, de oportunism, de stricat orice nu mai trebuie să existe… Iar din războiul din Ucraina nu ne-am ales decât cu foarte multe cheltuieli. Și pierderi uriașe, poate ireparabile, o vom afla când va veni momentul să măsurăm dimensiunea reală a donațiilor umanitare, sprijinului, contribuțiilor, obligațiilor benevole apoi a obligațiilor impuse… Când vom constata că nu vom mai avea nici o piață de desfacere a noastră, controlată de noi, că, nu doar că nu vom mai dispune de gestionarea propriilor resurse, dar nu vom mai avea voie nici să ne uităm la ele, că fabricile noastre de ulei vor fi devenit sisteme de ambalare a sorturilor din Ucraina, aidoma și cele de zahăr, că Delta Dunării va fi fost afectată din cauza lucrărilor de la Bîstroe, de care nu ne-a mai păsat, că nici măcar mămăliga nu va mai fi a noastră… Că dacă mălaiul numai e al nostru, cum să se mai umfle?…

Așa va fi și cu „oportunitatea” războiului din Orient; nici măcar cât de o scânteie la bujiile motoarelor gripate ale economiei, producției, industriei, la reconturarea, măcar pe planșe, a industriei de armament… Că noi nici măcar nu ne-am suflecat mânecile (indolenței, nepăsării), iar ucrainienii exportă oficial armament în țările arabe… Muniție, armament, nu doar contingentul de „military intelligence” al roiului lor de experți, de peste noaptea lungă a războiului, în „know how” -ul dronelor, al zecilor de „specialiști” roiți cu laptopurile să apere țările arabe… Armament! Nu pe inițiale, nici măcar cu literă mică! În Dubai, în Qatar, Arabia Saudită… Pentru că nu au dezvoltat doar o producție de armament pentru război (războiul lor), ci au trecut și la cea de război (al altora)… Și, deloc bizar, până și principalii vizați ai sancțiunilor Europei se simt mai bine!… O duc mai bine (economic)… Exportă masiv… Și cereale, spre Iran (!), printr-o linie de navigație poate mai puțin ofertantă, ca tonaj, decât cele de până acum, prin limitarea pescajului navelor fluvial-maritime din Marea Baltică, dar au piețe de export… Și trimit și mai abitir gaze lichefiate spre Asia… Cât despre gazele ale noastre… Le-ar exporta UE, dar la cât de performant este Bruxelles -ul în gestiunea piețelor, chiar o să ajungem să le ardem la marginea țărmului…

Dar avem o țintă pe spatele nostru… Noi! Nu Turcia, că nu a vrut, nu Italia, că a refuzat… Noi!… Și nu, nu este strâmbă ori de neluat în seamă doar pentru că suntem noi (cetățenii) cocoșați de impozite, aduși de umeri din cauza greutății (nefaste) a guvernanților apăsând pe șira întregii țări. Ținta este acolo… Și da, pericolul este mai mare ca oricând… Dar poate nu atât dinspre liniile incendiate de „unchiul Sam”… Dar de acolo vor veni motivațiile necesare impunerii adevăratelor restricții, piedici, greutăți, pericole, dinspre ai noștri… Și dinspre Ungaria… Care nu întâmplător agită iară autonomia secuimii… Căci stă la pândă… Iar în prima clipă în care guvernanți ne vor introduce sub o stare de alertă, de necesitate, de urgență, va invoca poate rezoluțiile pitrocite de ani buni în parlamentul european „pentru protejarea minorității” lor. Și justificarea autonomizării în Transilvania…

Valiza cu bani…

Data: 13 martie 2026 by Petru Jipa

Ni se spune ferm, în mod repetat, chiar solemn că există legi. Că regulile sunt scrise, semnate, sigilate și sfințite. Că trecerea unei frontiere cu o valiză plină cu bani declanșează alarme, lumini roșii și eticheta rece, clinică: „spălare de bani”. Totuși, atunci când o națiune mută nu mii, ci „milioane” de euro pe teritoriul altei națiuni, nu prin bănci, nu prin registre contabile, nu printr-un audit, prin alte trucuri: porturi, șosele și acorduri bilaterale opace, dintr-o dată, liniște. Nicio sirenă. Nicio acuzație. Doar zumzetul liniștit al diplomației și foșnetul tratatelor neexaminate. Aceasta nu este ipocrizie îmbrăcată în haine legale, este ierarhie deghizată în lege. Legile nu plutesc în aer neutru; ele se așază, ca sedimentul, acolo unde puterea a ales să se odihnească. Individul care transportă 10.000 de euro în numerar este examinat, interogat, reținut, intențiile sale sunt presupuse suspecte, demnitatea sa este condiționată de respectarea legii. Însă atunci când un stat redirecționează 200 de milioane de euro în plăți pentru energie prin entități fantomă din jurisdicții terțe, ocolind băncile centrale, evitând mecanismele de transparență și evitând directivele anti-spălare a banilor, nicio lege nu pare să se miște. Se pare că legea nu guvernează „circulația” ea guvernează „cine se mișcă”, „cât de vizibil” și „cât de vulnerabil”. Luați în considerare paradoxul în forma sa cea mai brută: numerarul unui cetățean este tratat drept contrabandă, cu excepția cazului în care este declarat; capitalul unui suveran curge precum apa printre pietre nemarcate, imposibil de urmărit, necontestat, fără a fi tras la răspundere. Unul este supus „literei” legii; celălalt operează în „lacunele” suveranității, zonele gri unde tratatele se estompează, definițiile se îndoaie, iar responsabilitatea se dizolvă în acronime: FMI, BCE, OCDE, fiecare o fortăreață a expertizei, dar niciuna un tribunal al echității.

Legea nu dă greș aici; ea „funcționează”, exact așa cum a fost concepută: pentru a proteja sistemele, nu oamenii; pentru a stabiliza structurile, nu pentru a examina sursele; să reglementeze lucrurile mici, acordând în același timp celor mari imunitate suverană pe care nicio constituție nu a intenționat-o vreodată. Și astfel ajungem la adevărul liniștit și tulburător: legalitatea nu este același lucru cu legitimitatea. O tranzacție poate fi „permisă” prin tratat, dar poate otrăvi solul fiscal al unei națiuni gazdă. Poate fi „nedepistabilă” intenționat, dar poate eroda supravegherea democratică, poate umfla inflația și poate distorsiona piețele locale, fără a purta nicio pată juridică. Atunci când legea protejează puterea în loc să o echilibreze, când statutele servesc drept frânghii de catifea, nu de balustrade, încetează să mai fie justiție și devine teatru jurisdicțional: numai scenă, fără substanță. Apoi, întreabă-te nu ca cetățean, ci ca conștiință: Dacă același act, săvârșit de mâini diferite, produce verdicte juridice opuse, ce se spală de fapt? Nu bani. Nu monedă. Ci sensul în sine, claritatea, corectitudinea, însăși ideea că, în fața legii, nu suntem categorii, „indivizi”, „state”, „corporații” ci egali. Până când egalitatea nu va fi scrisă nu doar pe pergament, ci în practică, fiecare graniță trecută fără control nu va fi un triumf al diplomației, ci o mărturisire discretă: unele legi sunt scrise cu cerneală, iar altele, precum cele care îi guvernează pe cei puternici, sunt scrise în fum.

Privesc la îmbuibații lumii, bani, bani și iar bani, ca și cum aurul ar fi o mănușă invizibilă care strânge în jurul gâtului fiecare dorință, fiecare respirație, fiecare vis. Este un ritm obsedant, o bătaie de inimă falsă: „clink-clink-clink”, ca monedele care cad una peste alta într-un coș fără fund. Și mă întreb: de ce? Nu ca un copil curios, ci ca un călător care a ajuns la marginea unui deșert fără hărți, unde fiecare dună pare identică, dar niciuna nu duce acasă. Pentru că banii nu mai sunt doar mijlocul; au devenit scopul, apoi stăpânul, apoi zeul tăcut care stă în colțul camerei, cu ochii făcuți din cifre și gura din grafice de creștere. Ne-am învățat să măsurăm timpul în ore facturate, iubirea în cheltuieli comune, succesul în metri pătrați de spațiu privat, ca și cum viața ar fi un balanțier pe care îl înclinăm mereu spre partea unde strălucește aurul, chiar dacă cealaltă parte conține respirația unui copil adormit, tăcerea unei prietenii vechi de douăzeci de ani, sau lumina tremurătoare a unui felinar aprins în fața unei amintiri. Banii nu cumpără timpul, ei doar îl închid în clepsidre de sticlă și ne spun că e scump, fără să ne arate că e, de fapt, singurul lucru pe care nu-l putem stoca. Și atunci ne întoarcem la Alexandru cel Mare, nu ca la un erou de legendă, ci ca la un om care, în pragul morții, a văzut cu ochii sufletului ce nu se poate împăca cu mormântul: nici o coroană, nici un imperiu, nici măcar o mână să închidă în pumn. A cerut să fie îngropat cu mâna afară din sicriu, nu ca o ultimă poruncă, ci ca un gest de sinceritate cosmică. O mână goală, întinsă spre cer, spre pământ, spre nimic, o mână care spune: „Am avut totul. Și totuși, plec fără nimic”. Nu este o lecție de modestie, ci o constatare brutală: moartea nu negociază. Nu acceptă monede, nu semnează contracte, nu verifică soldul contului tău bancar. Ea vine cu aceeași liniște în palatul unui rege și în colțul unei colibe și pleacă cu același lucru: cu tine, dar fără nimic din ceea ce ai adunat.

Să fie pace!

Despre săracofobie, flămândofobie și poate ultimul război mondial…

Data: 13 martie 2026 by Gheorghe Piperea

Atât ONU, cât și UE, au stabilit mărețe planuri de reducere la zero a privării de apă potabilă, a sărăciei și a foametei până în 2030. Și mai ambițios, cele două organizații falimentare și-au stabilit ca țintă neutralitatea climatică până în 2040. Peste 150 de orașe ale lumii și-au stabilit o cursă către zero și aleargă până acolo până în 2040. Între timp…Liderii actuali ai lumii aflate din ce în ce mai la apus sunt din ce în ce mai războinici, în promisiuni și fapte. În 2024, cheltuielile militare globale au atins un record de 2.718 miliarde USD, cu o creștere reală de 9,4 la sută față de 2023 – cea mai abruptă din ultimii peste 30 de ani. Este a zecea creștere consecutivă, cu salturi majore în Europa și Orientul Mijlociu. Top 5 (SUA, China, Rusia, Germania, India) reprezintă 60 la sută din total. Nu uităm că suntem în 2026, iar războiul din Iran a utilizat, numai de partea SUA, de două ori mai multe arme decât totalul armelor utilizate în războiul din Irak de acum 23 de ani. Așadar, cifra este mult mai mare în 2025 și 2026. Statele lumii, în special cele din UE, se împrumută ca să se înarmeze. Nu se cheltuie bani pentru ca liderii lumii să spună: iată, am redus substanțial sărăcia și foametea, oamenii și animalele nu mai suferă de sete, toată lumea are energie ieftină și internet ieftin la dispoziție, copiii au acces gratuit la educație, tinerii au șanse reale să obțină venituri din ocupații decente. Se cheltuie bani împrumutați pentru ca liderii lumii să se laude că au cea mai distrugătoare navă de luptă, cel mai letal tip de avioane hiper-sonice, cel mai al dracu’ submarin, cea mai șmecheră rachetă balistică… Zici că toți sunt din filmul Dictatorul de Charlie Chaplin.

Între timp: o sută de milioane de europeni, cetățeni ai UE, cândva cei mai bogați oameni din lume și istorie, sunt acum săraci. În lumea largă, peste 2,3 miliarde de oameni sunt lipsiți de surse curente de apă. Dacă cineva are ideea măreață de a ataca instalațiile de desalinizare a apei oceanice amplasate pe coastă în toate țările din Golf, zeci de milioane de oameni rămân fără apă. Orașul Riad, de exemplu, cu 10 milioane de oameni, dispare în zece zile fără asemenea instalații. Sărăcia extremă în 2024 afecta peste 839 de milioane de oameni în 2024, adică 11 la sută din populația globului. Plandemia a cauzat de una singură 125 de milioane de săraci situați la extremă. Educația este în cădere liberă, dar nu pentru că ne-am digitalizat și am lăsat IA să ne facă temele: astea sunt bașca. Nu mai investește lumea în educație. Probabil că excepția este China, dar este ca și când ai lăsa lumea să se sprijine doar pe un picior.

Cei care încă se află pe linia de plutire vor sărăci. Energia devine din ce în ce mai scumpă. Inflația, recesiunea și șomajul cresc simțitor (=stagflație) au aruncat lumea noastră într-un cerc vicios din care nu se va ieși prin cheltuieli militare făcute pe credit și nici prin ratașarea dopului de plastic la pet – ul de apă și pepsi/coke. În mod aberant, au apărut deștepți care cer „tokenizarea” apei, aerului, pădurilor, resurselor energetice sau minerale etc., în așa fel încât omul să existe și să fie liber doar pe bază de licență. În fine… Aberația maximă: Oamenii de „elită”, oamenii care țipă tare pe social media, pe bani publici, votanții progresiști și-au dezvoltat două fobii foarte interesante: săracofobia și flămândofobia. Ura față de pleava societății. Disprețul față de știrbi, medievali, pupători de moaște. Exact asta s-a întâmplat și acum 90 de ani. Atunci, totul s-a resetat cu al doilea război mondial. Al treilea ar putea fi și ultimul.

Enigma unui tablou românesc: „Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henţia

Data: 12 martie 2026 by George V. Grigore

Sava Henţia (1848-1904) este un mare pictor român, poate mai puţin promovat la noi în ţară, dar care, cu siguranţă că ar merita să stea alături de celebrii Grigorescu, Aman şi Pallady. Pe pagina sa de wikipedia sunt prezentate mai multe capodopere ale domniei sale, însă nicăieri nu se vorbeşte despre un tablou minunat intitulat „Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetusa”, capodoperă realizată în anul 1880 şi pe care o puteţi vedea în imaginea alăturată. De ce spun asta? Pentru că am citit într-o revistă „Magazin istoric” din 1969 despre acest tablou care se credea la un moment dat pierdut şi despre care se trăgea un semnal de alarmă. Îmi permit să citez din acel articol: „Este o piesă rară, la care ţinem foarte mult. A trecut prin multe… P-aici a fost cutremur… Cutremurul cel mare din ’40 l-a năruit, împreună cu un perete pe care era fixat, şi atunci s-a prăpădit rău de tot. Dar noi l-am scos de sub dărîmături şi a rămas…” Şi rănile sunt multe… Pânza, sfâşiată pe alocuri, vopseaua scorojită, cârpăcelile primitive dau tabloului o înfăţişare dezolantă. Este vorba, citind inscripţia pe care tabloul o poartă în dreapta, jos, de o pânză cu subiect istoric a lui Sava Henţia. Tabloul poartă data 1880; a fost executat deci la numai doi ani după războiul pentru cucerirea independenţei de stat, la care autorul participase, împreună cu Grigorescu, ca pictor de campanie, dar tema sa este dintr-o epocă mult anterioară, oglindind un moment important legat de naşterea poporului nostru. Multă vreme, tabloul „Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetusa” a fost socotit pierdut. Aşa era menţionat chiar în lucrările de specialitate consacrate lui Sava Henţia. În ultimii ani s-a constatat că tabloul nu dispăruse, ci exista la Căldăruşani. Nu este cazul aici să facem o discuţie amplă privind calităţile artistice ale acestei lucrări. Este o problemă a specialiştilor în istoria artei româneşti. Faptul însă că o asemenea lucrare, purtând semnătura unui mare artist, se află într-o stare jalnică, ne-a îndemnat să aşternem aceste rânduri, fiind convinşi că cei în drept vor interveni. Şi acest lucru e foarte necesar, căci pictura românească cu subiect istoric nu este atît de bogată încât să fie îngăduită risipa”.

Cum arată pictura „Intrarea lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henția? Opera ilustrează în prim plan pe Împăratul Traian călare pe un cal alb și cu capul întors spre stânga. Împăratul poartă o toga roșie pe umeri și pe cap o cunună de lauri. În planul secund este prezent un cavaler cu coif pe cap. În planul secund mai îndepărtat sunt descrise corpuri de armată formate din soldați daci și romani. Opera picturală a participat la mai multe expoziții: 1881 – A patra expoziție a artiștilor în viață; 1904 – Sava Henția expoziție retrospectivă; 1974 – Sava Henția expoziție retrospectivă organizată la Muzeul de Artă din Cluj.

Au trecut 57 de ani de când Magazinul Istoric din1969 semnala o posibilă pierdere a celebrului tablou… Mănăstirea Căldăruşani – acolo unde a fost semnalat la un moment dat – se află aproape de Bucureşti, în județul Ilfov, iar aceasta are o pinacotecă valoroasă. Pictorul Sava Henția mai are picturi valoroase la Mănăstirea Cernica din Ilfov. Dar cum arăta oare pictura de șevalet „Intrarea lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henția? Opera ilustrează în prim plan pe Împăratul Traian călare pe un cal alb și cu capul întors spre stânga. Împăratul poartă o toga roșie pe umeri și pe cap o cunună de lauri. În planul secund este descris un cavaler cu coif pe cap. În planul secund mai sunt descrise armate formate din soldați daci și romani. Opera a participat la expozițiile: 1881 – A patra expoziție a artiștilor în viață; 1904 – Sava Henția expoziție retrospectivă; 1974 – Sava Henția expoziție retrospectivă organizată la Muzeul de Artă din Cluj. Unde să fie acum tabloul? Baza de date întreţinută şi administrată de Institutul Național al Patrimoniului, cu data ultimei actualizări la 28.07.2025, ne semnalează prezența acestuia la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” – București (domeniul Artă plastică, datare 1870; Material/Technique -ulei pe pânză; dimensions 39cm/60,5cm; Record made by Adela Mara; Record verified by Constantin-Murariu Marian; Accession number 38082; Listing order 3389/20.09.2023 – Fond (National Value Category); Position 44 Download PDF). Sperăm ca iubitorii de pictură și de istorie să poată regăsi pictura „Intrarea lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henția restaurată și așezată la loc de cinste în colecția Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” – București.