Între „curatoriul” falsului cultural și „tabula impostura” artei grosolan falsificate…

Nu ai nevoie de un examen de competențe pentru a înțelege diferența dintre cei doi… Pentru că un ministru s-ar putea să se uite oricum ore întregi la un tablou (dacă îl țin nervii, desigur!), și tot să nu realizeze că e cu „susul în josul”… Or, mai grav, să privească fascinat „acuarela” cromatică de pe sticla unui hidrant… Pe când, criticul de artă, nici nu are nevoie să privească, să atingă… El simte altfel, se contopește spiritual cu o operă… O simte dacă e reală sau doar o imitație pentru butaforia banilor… Și nu doar când lucrarea este fadă, plictisitoare, lipsită de valoare, ci și un fals „mirosind” a lucrătură de dincolo de pereții instituției de artă unde a fost expusă pentru a îmbrăca o falsă notorietate… Sigur, omul politic, vremelnic om pe lângă cultură, nu al culturii!, nu va avea niciodată cuprinderea nonexpresivității (ca artă) a unui fals… Și nu va putea înțelege de ce un fals rămâne un fals… Dincolo poate chiar de caracterul ireproșabil al reproducerii sale… Și care doar într-un expozeu al pseudoimaginilor ar putea să-și găsească locul, nu ca lucrare reprezentativă, sub pretextul că mesajul vizual al lucrării va fi fost important, ci strict ca un lucru ratat… Fie și unul meșteșugit de cel mai talentat „maestru” fugar al falsurilor… Dar un om politic, care vine dintr-o lume a falsurilor, cea politică, a minciunilor considerate de facto adevărate până la identificarea cu machiavelismul răului, la început politic, apoi translat spre social, spre cultură, nu poate sesiza ceea ce un om de artă simte prin însăși existența lui, poate chiar ca parte a existenței lui…

De fapt, vorbim despre strecurarea pe piața de artă a unor falsuri, nici măcar unice, prin care pungașii încearcă să se căpătuiască financiar… Iar despre asta pare a fi vorba și în expoziția de la Muzeul Național de Artă… Pentru că un fals nu ajunge întâmplător într-o expoziție girată prin însăși dimensiunea de panteon cultural a instituției curatoare… Iar când vorbim de mai multe lucrări falsificate, este clar că ticăloșenia de sistem a cangrenat, prin tumorile de interese, osatura a ceea ce mai rămăsese un spațiu neatins de pecinginea mârlăniei și autosuficienței…

Sigur, îndreptarea ar putea fi simplă (dar nu și dacă avem o expunere politică girând peste „curatoriul” falsului cultural!)… Izolarea lucrărilor suspecte de respectabilele opere aduse din cadrul unor instituții internaționale… Mai bine spus, invers, pentru că pecinginea desconsiderării se întinde dinspre lucrările stricate prin falsificare… Ba, nici nu ar fi trebuit permisă amestecarea unor lucrări respectabile (la nivel de proveniență și certificare) aduse din mari muzee ale lumii cu blufurile unor colecții private… Într-un demers de căpătuială cu o pseudoautenticitate care să asigure vânzarea minciunilor la prețul (deja suspect de politic) cel mai bun… Poate chiar și pătrunderea în zona exclusivistă a schimburile internaționale intermuzeale, prin încercarea de expunere a unor falsuri în marile muzee ale lumii…

Și nu, nu despre certificarea exponatelor prin verificarea actelor de proveniență, cum încercă sistemul politic al omului de necultură să dreagă falsul care a mânjit realul, este vorba… Ci al lucrărilor în sine… Pentru că, întotdeauna, iar asta este o caracteristică a lumii falsurilor, actele vor fi în regulă, oricând găsindu-se un expert în foame gata să autentifice o bizarerie ce nu ar trebui să apară în spațiul public… Și nu trebuie să uităm că Muzeul Național de Artă are proprii restauratorii care ar trebui să privească exponatele dubioase… Nu actele de provenință… Pentru că acolo se pot ascunde cele mai bune falsuri…

Și nu este doar un moment nefericit pentru artă… Ci unul care putea afecta grav imaginea instituțiilor noastre de cultură… Până acolo încât să ne trezim că marile noastre lucrări nu vor mai fi dorite în expozițiile unor instituții celebre sau va fi nevoie de expertize și contraexpertizei costisitoare… Pentru că ignoranța și nepăsarea de azi își vor avea propriile costuri la nivelul zilei de mâine… Și pentru ce? Pentru ca niște mârlani infracționali să încerce să intre pe piața marilor vânzări de artă prin girul de autentificare a unei expoziții?… Dacă nu protejăm arta de minciunea speculativă (iată, și politică!), atunci putem expune orice în muzeele noastre… Chiar și cioburi de sticlă de hidrant, poate cu mult mai grăitoare decât unele lucrări știute a fi fost captive falsității rostogolite…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*