Arhiva zilnică: 22 ianuarie 2024

Cărturarul Gheorghe Asachi și zorile istoriei jurnalismului românesc

Data: 5 mai 2024 by Magdalena Albu

Face parte dintr-o pleiadă de mari cărturari români patrioți și directori ai Arhivelor Statului, aducători de lumină în Conștiința poporului și deschizători de drumuri cultural-pedagogice într-un secol XIX al constituirii de sine a națiunilor, al recunoașterii identității și specificului intrinsec al acestora, atât în context european, cât și din perspectivă globală. Inginerul geodez, arhitectul și doctorul în filozofie, la Lembergul Galiției, Gheorghe Asachi (fiul protoiereului și traducătorului de opere literare Leon Asachi), născut, după cum stă scris în biografia sa , în târgușorul Herța al Moldovei de Sus, la 1 martie 1788, de „zioa Sfintei Dochii, humonimă cu Dachia seau Dacia”, a avut, în mod concret și dinamic, o contribuție covârșitoare în ceea ce privește nașterea învățământului în limba română – prin înființarea Școlii de ingineri civili de la Iași, în 1813 -, a primului spectacol de teatru în graiul matern (27 decembrie 1816) și, două decenii mai târziu, în 1836, la 15 noiembrie, a instituției pedagogice a Conservatorului filarmonic-dramatic. De asemenea, Asachi – „Mădulariu Academiei de Roma”, agă, efor al Școalelor, unul dintre întemeietorii Academiei Mihăilene și proiectant al planului după care „s-au construit casele D-nei principese Elena Sturza-Pastrovano” – a avut scris în destinul său să fie și cel care pune bazele jurnalismului în Moldova începutului de ev XIX, devenind, astfel, părintele-fondator al publicației „Albina românească” (1 iunie 1829), primul ziar românesc (devenit, la 1 ianuarie 1850, „Gazeta de Moldavia”), al tipografiei Institutului Albinei, în anul 1832, loc unde se tipăreau „calendare, almanahuri și principalele publicații ale primelor trei decenii de presă ieșeană” (Corneliu Leu), precum și al celei dintâi fabrici de hârtie a Moldovei, inaugurate la 8 noiembrie 1841, la Petrodava, „în apropierea poliției (Piatra), pe locul său numit Cetățuie”.

Desigur că, pe lângă aprofundarea noțiunilor privind desenul, studiul versificației, în spațiul cultural-universitar al Italiei, l-a determinat pe criticul literar George Călinescu să afirme faptul că poezia lui Gheorghe Asachi se situează, „aproape în întregime, sub regimul lui Petrarca”. La 17 martie 1836, autorul moldovean menționa că: „Întâile mele compuneri românești sunt din 1812, din care unele pe rând răzlețite, s-au fost publicat înaintându-mă ca această cercare, în deosebite feliuri scrisă, (…), carile spre bine va înrâuri asupra limbei și haractirul compatrioților.”

Petrarchizarea lirică, după observațiile călinesciene, laolaltă cu întreaga creație poetică de secol XVIII amprentează filonul versului asachian, care se transformă în acel „sistem muzical limpid și abstract, cu acorduri cvasieminesciene” (G. Călinescu). În textul prefațator al Culegerii sale de poezii, publicate în Iașii anului 1854, autorul mărturisește, cu sinceritate: „…lipsit de modele clasice în limba română a deosebitelor feliuri de compuneri, m-am îndreptat, pre cât se putea, dupre regulile poeziei italiene, ce sunt mai conforme cu geniul limbei noastre.” La fel și în ”Proimiu” la cea de-a doua parte a Culegerii, din augustul aceluiași an: „Dorința de a atinge din fântâna cercărei filologice și amorul pentru lucrurile antice m-au îndemnat, încă în cele întâi a mele giunețe, a merge la Roma cea mărită, unde m-am ocupat în asemene îndeletniciri de la anul 1807 până și acel 1812. (…) În miezul acestor îndeletniciri literare, am cercat și vreo compunere în vers italian, între care am fost adus aproape de capăt un mic poem epic intitulat Ștefanoida, adecă un episod din faptele lui Ștefan cel Mare, princip suveran a Moldovei.”

Un exemplu ilustrativ din creația lirică asachiană este „La moldoveni” (La restatornicirea domnilor pământeni, 1822), din care alegem a reda doar un scurt fragment: „La aceste nalte fapte, când ostașul cugetează,/ Iacă soarele revarsă scânteioase-a sale rază,/ Și-n luceafărul luminei văzând scris acea menire,/ Cum că Pronia decretează a Moldovei fericire,/ Umilit de cunoștință, cu un suflet înfocat,/ Plecând arma sa, ostașul ceste rugi a înălțat.” La fel și din versurile „La introducerea limbei naționale în publica învățătură”, scrise în anul 1828: „Așteptând românii ziua, când văzură raza-ntâia,/ Înălțând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,/ A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntâi va fi aceea!” În sfera baladescă și a legendelor, însă, Gheorghe Asachi merge până în adâncurile tradiției populare românești, alcătuind, astfel, o mitologie literară autohtonă, în cuprinsul căreia descoperim, drept munte sacru, Ceahlăul.

Fiecare secol își are apostolii cu care își identifică devenirea. Secolul al XVIII-lea a avut, dup cum bine știm, o serie de corifei iluștri, care au pregătit un teren propice ivirii, concomitent, pe firmamentul progresului cultural al primei jumătăți de revoluționar veac XIX, a unui Gheorghe Asachi, în Moldova, și Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia. Așadar, prima jumătate a evului XVIII se deschide cu alura unor mari spirite enciclopedice ale pământului românesc și ale Europei, care i-au trasat direcția schimbării din punct de vedere istoriografic, cultural și literar, precum savantul Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanul ori ultimul mare cronicar Ion Neculce, cel care, în 1745, prin trecerea sa la cele sfinte, închide arcul „vechiului spirit cărturăresc” (Ion Verdeș) al Principatelor Române. Căci, așa cum afirma reputatul filolog Iorgu Iordan, „Înainte de a fi istoric, Neculce este un scriitor, un om care vede lumea cu ochi de artist (…).” Și continua același fondator al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, Iordan: „În aceasta constă marea originalitate și, deci, marea valoare a cronicii lui Neculce, care-i creează un loc aparte, de prim rang, în literatura noastră istorică.”

Practic, secolul al XVIII-lea, scria Ion Verdeș, „poate fi caracterizat, în întregul lui, ca o epocă de aur a traducătorilor și copiștilor pentru majoritatea direcțiilor culturii noastre livrești medievale”. Și amintim, în acest context, inițiativa episcopului Chesarie de Râmnic, din Muntenia, de a tipări literatură de cult în limba maternă, prin editarea seriei de „Mineie” și cultivarea în rândul maselor a conștiinței unității de neam și de limbă a tuturor românilor, precum și contribuția de seamă a ucenicilor lui, dintre care îi amintim, în mod deosebit, pe Naum Râmniceanu și Dionisie Eclesiarhul. Desigur, să nu-i uităm pe cronicarii greci de la început de veac XVIII, un Nicolae Chiparisa, un Mitrofan Gregoraș sau Constantin Daponte, acesta din urmă autorul jurnalului „Efemeridele dacice”, alcătuit la ordinul lui Constantin Mavrocordat, lucrare ce a descris viața politică a Principatelor Române din perioada 1736-1739.

Sfârșitul Marelui Secol (Le Grand Siècle), așa cum a fost denumit veacul al XVIII-lea, consemnează apariția, în Transilvania, a Școlii Ardelene – „cea mai înaltă și complexă manifestare a constiinței de neam” (I. Verdeș), a cărei influență ideologică, pe cele trei direcții ale sale – istorie, limbă, învățământ -, s-a manifestat, în mod pregnant, prin realizările de marcă ale reprezentanților săi iluștri: Samuil Micu (nepotul episcopului greco-catolic de Făgăraș, Ioan Inocențiu Micu-Klein), Gheorghe Șincai – întemeietor al Școlii de istoriografie românească -, Petru Maior, toți trei autori, în 1825, ai primului lexicon etimologic – este vorba despre „Dicționarul de la Buda”. Nu în ultimul rând, îl amintim pe autorul „Țiganiadei”, Ion Budai-Deleanu, cel care a „intuit indoeuropenismul în explicațiile sale etimologice” (L. Marinescu), asupra întregului teritoriu românesc. „Latinismul istorico-lingvistic poate fi considerat, în opinia Luizei Marinescu, practic, ideologia națională” a Școlii Ardelene, ideea latinității constituind fundamentul românilor din Transilvania întru lupta lor de afirmare a idealurilor proprii și câștigare a drepturilor firești în propria țară.

Privind, în ansamblul său, tot acest tablou eterogen al epocii, dar puternic convergent către un solid progres cultural, evident că activitatea unor intelectuali cu spirit practic, dinamic, initiative multiple și diverse, devoțiune pentru cauza națională și pregătire enciclopedică dovedită, așa cum au fost Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi, era mai mult decât necesară în sânul Principatelor.

O dimensiune de real folos pe axa comunicării în și dintre Moldova și Muntenia a fost cea mediatică. După încercările preliminare din anul 1817, 1822 și 1827, când, conform relatărilor lui Kogălniceanu, eforturile lui Racocea, în Lemberg, Karkaleki, în Buda, și Eliad se soldaseră cu eșecuri din cauza autorităților de la acea vreme, pe teritoriul moldav, spre exemplu, presa în limbă română s-a născut pe data de 1 iunie 1829, datorită vizionarului Asachi, care a înființat gazeta politico-literară „Albina românească”, ce va vedea lumina tiparului vreme de două decenii, până pe 9 ianuarie 1850. Publicația cuprindea, după cele scrise de fondatorul ei, „politicești și interesante novitale din toate țările lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literare, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, și mai ales adese se vor împărtăși din vrednici scriitori povățuiri despre economia câmpului (…). Prenumerantul ce-și va păstra șirul întreg al acestor gazete va avea în casa lui un hronograf deplin de întâmplări în mijlocul cărora însul viază și carile în adevăr întrec pe multe epohe”. Câțiva ani mai târziu, „Albina românească” va fi însoțită, între 14 martie 1837 și 1 septembrie 1838, de un suplimentul literar, intitulat, sugestiv, „Alăuta românească”, construit cu scopul de „a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză sau în versuri și vrednice de a fi aduse la cunoștința publică (…)”. Cu ajutorul unor tineri condeieri sau scriitori consacrați, precum Gusti, Kogălniceanu, Asachi, Aristia, Seulescu – acesta din urmă aflat într-un dialog publicistic dur cu scriitorul Costache Negruzzi, în anul 1839, pe parcursul a două numere din „Albina românească”, pentru că, după Seulescu, Negruzzi avea vina „de a se fi raliat cu prea multă docilitate reformelor lingvistice ale lui Heliade, în dauna graiului moldovean” (Al. Hanță) – ș.a., „scoposul” avut în vedere de fondator va fi fost dus la bună îndeplinire.

Ca să avem o viziune completă a statisticii publicațiilor, la nivel național și european, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, facem apel la textul lui Gheorghe Asachi despre corpusul jurnalistic existent în acea perioadă, și anume: „Întrebuințarea gazetelor au sporit la toate popoarele pământului; în Europa se publică în 24 de limbi peste 800 de gazete… De asemene și românii, ce se păreau uitați în lista popoarelor viețuitoare, au căpătat de 20 de ani gazete în a lor limbă. Din două gemine, care la anul 1829 ș-au deschis astă carieră, fără a număra câteva foi care au răposat în a lor pruncie, astăzi viază 15 gazete, care cu plăcere le înșirăm în astă scurtă revistă. În Țara Românească: 1. Curierul român, 2. Curierul de ambe sexe, 3. Buletinul oficial, 4. Foaia pentru sate, 5. Vestitorul român, 6. Gazeta de București; în Moldova: 7. Albina, 8. Arhiva Albinei, 9. Buletinul oficial, 10. Foaia săatească, 11. Dunărea, 12. Gazeta medico-istorico-naturală și agronomică; în Transilvania: 13. Gazeta Transilvaniei, 14. Foaie pentru minte, 15. Organul luminării. Dorim a crede că numărul acestor foi nu se va mărgini întru atâta, ce va spori prin o redacție plăcută și uniformă, răspunzând la înalta chemare a publicității, încât gazetele române, ca la alte nații, să se facă vipt neapărat și de toate zilele a doritorilor culturei.”

Până la apariția din anul 1840 a „Daciei literare”, ce a constituit, de fapt, actul de naștere a literaturii române moderne, sub semnătura lui Mihail Kogălniceanu, epoca prepașoptistă de puternică efervescență cultural-jurnalistică, teatrală și pedagogică impusă de Asachi și Heliade, în Principate, a reprezentat zbuciumul continuu al unor conștiințe providențiale ale Neamului nostru de la început de veac XIX (termenul „providențial” îi aparține criticului literar Eugen Lovinescu și a fost folosit pentru a caracteriza, în mod plenar, personalitatea distinctă a celui care a pus bazele „Albinei românești”, în Moldova, cărturarul Gheorghe Asachi). Am să închei cu o interogație firească a regretatului om de cultură Corneliu Leu, ce sună astfel: „(…) fără întemeietorii Eliade și Asachi, generația reprezentată de Negruzzi ar fi scris: ”Și românismul limpede / Curge din pana ta”…

Despre asumarea personală a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos…

Data: 5 mai 2024 by Stelian Gomboș

„Hristos a Înviat!” este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului – Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Şi în acelaşi timp mă întreb, dacă a înviat cu adevărat şi în mine, dacă eu am murit odată cu El păcatului şi am înviat odată cu El virtuţii, faptei celei bune. Şi nu ştiu ce să răspund şi atunci mă cutremur căci mi-e teamă că pentru mine El a înviat în zadar, însă încerc şi mă străduiesc să nu fie aşa! Simt, observ şi constat cu multă amărăciune că încă în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, păcatul şi patima; în schimb zac în nesimţire, adormire şi nemişcarea fapta cea bună, smerenia, milostenia, ascultarea, postul şi rugăciunea!… Şi în aceste condiţii aflându-mă vin şi îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului şi Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindcă El pe „cele neputincioase le întăreşte iar pe cele bolnave le vindecă”… Şi am nădejde, un firicel de credinţă şi tare puţină dragoste, însă ştiu şi trăiesc cu toată convingerea că atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negrăită a lui Iisus Hristos ci şi chemarea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a participa la Învierea lui Iisus Hristos, pentru că numai aşa putem fi autentici creştini. A răspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru uşor. Dar Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători au dat un răspuns nu doar teologic ci şi personal. Ei au arătat că omul dacă participă, ca experienţă la viaţa lui Dumnezeu şi în aceste condiţii ori împrejurări poate să şi învie în Iisus Hristos.

Practica, expertiza, experienţa şi metodologia lor este unică, şi sigură în acelaşi timp, ei au arătat că întâi trăim ca experienţă, ca realitate personală, ca practică, viaţa în Iisus Hristos şi numai după aceea teologhisim, vorbim ca discurs, mărturie şi mărturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relaţia şi raportul dintre teologie şi viaţă, dintre teorie şi practică este organică, simfonică, unitară şi de nedespărţit.

Astfel pentru ca noi să fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împărăţiei lui viitoare trebuie să înviem în El încă de acum, participând la viaţa în Iisus Hristos dată în Biserica din ziua cincizecimii. Aşadar, participarea la viaţa în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al cărei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).

Prin urmare, viaţa în Iisus Hristos ne este dată în Biserică şi de către Biserică, şi de aceea Însuşi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îşi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se reînnoieşte, participă la viaţa lui Iisus Hristos, se iluminează şi se desăvârşeşte. De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, şi de la acest început el poate spune că are premisele vieţii în Iisus Hristos. La Botez se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi întrupat”. Dar această haină ce o îmbracă credinciosul este natura umană asumată de Iisus Hristos, cu tot ce a făcut El, în ipostasul său, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, şi asumat în mod personal; aceasta este taina ce mulţi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participă la tot ce a făcut el pentru noi, ca întrupare, răstignire, moarte şi înviere. A participa la viaţa lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie (sau Împărtăşanie) Sfinţii Părinţi, continuând pe Părinţi Apostolici şi Sfinţi Apostoli spune că lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoană a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a pătimit, s-a răstignit, a înviat şi s-a înălţat de-a dreapta Tatălui. Ce mare taină, ce cutremur, ce pronie şi iconomie dumnezeiască, în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arată apostolilor că el este Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(6,51).

Şi le-a zis lor Iisus: „Adevărat, adevărat vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeţi aşadar, că viaţa de veci, învierea sunt legate de participarea şi împărtăşirea de Iisus Hristos dată de El în Sfânta Biserică, în Sfintele Taine şi mai precis în Sfânta Euharistie.

Acest adevăr ar trebui să mă înfricoşeze şi să ne înfricoşeze toţi, dar totodată, să ne minunăm şi de marea iconomie a lui Dumnezeu făcută cu noi. Mă întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viaţa lui Iisus Hristos din Biserică. Cum poţi să participi la viaţa de veci, la înviere dacă nu eşti în Biserică, dacă nu te împărtăşeşti de Iisus Hristos. Aici în Biserică este realism, este anamneză, este jertfă, la secte este neadevăr, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se dă cu natura sa umană reînnoită, restaurată antologic şi numai participând la viaţa lui Iisus Hristos, dată realitate în taine, noi participăm la reînnoirea naturii noastre, la iluminarea şi desăvârşirea ei. Viaţa în Iisus Hristos dată în Sfintele Taine este începutul vieţii veşnice, şi premisa învierii noastre.

Drept urmare, viaţa aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridică a poruncilor. Orice spiritualitate, orice formă de asceză, de efort personal se altoieşte pe această viaţă în Iisus Hristos dată în Sfintele Taine, în special în tainele iniţierii: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie. Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserică, este timpul ca acum să se de-a lămuriri, să se insiste asupra faptului că temeiul oricărei vieţi personale, orice formă de asceză şi mistică îşi are sursa, originea, puterea, şi seva de viaţă numai în Sfintele Taine. Numai participând la viţa trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despătimire, de iluminare şi desăvârşire. Aceasta este credinţa bisericii ca viaţă în Iisus Hristos şi cu Iisus Hristos de două milenii. Restul este o iluzie, o cale fără finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, după cum afirmă, susţine şi numeşte Sfântul Ioan Scărarul.

Acesta este Testamentul Domnului şi Mântuitorului nostru – Cel răstignit, mort şi înviat: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu Întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost şi Crezul Bisericii în istorie când şi-a precizat învăţătura sa dogmatică. Ea arată că conţinutul dogmelor priveşte viaţa şi participarea la adevăr ca viaţă, ca mântuire. Am arătat până acum că viaţa în Iisus Hristos şi Învierea în Iisus Hristos ne este dată în Sfintele Taine şi am particularizat cu Taina Sfintei Împărtăşanii. Este cuprinzător şi esenţial să spun că în Sfânta Împărtăşanie ne este dată şi starea de jertfă a lui Iisus Hristos – Mortul şi Înviatul, şi că din aceasta se hrăneşte şi dispoziţia noastră de jertfă. Precum tainei cruci urmată de slăvita înviere aşa şi în cazul nostru, din dispoziţia şi capabilitatea de jertfă va urma ca o încununare învierea noastră în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a arătat în lucrarea sa intitulată „Închinarea în duh şi Adevăr” că la Iisus Hristos nu se intră numai în starea de jertfă, iar noi împărtăşindu-ne cu Hristos, ne împărtăşim şi de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfă şi cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a făcut pe dascălul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul să afirme că Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi să săvârşească taina întrupării sale” (Ambigua). Această stare de jertfă este foarte importantă pentru spiritualitatea ortodoxă, ce nu s-a numit niciodată numai ascetică sau mistică ci în primul rând este bisericească, comunitară, eclesială şi evanghelică. Tradiţia filocalică este văzută ca o viaţă în Iisus Hristos, iar treptele de despătimire, iluminare şi desăvârşire sunt văzute ca o înnoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul şi Stăpânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, ca să ne răscumpere din boală, din păcat şi din moarte pe mine şi pe noi, cei mulţi…

Și Sfântul Ioan Scărarul spune despre curăţire: „o numesc liberare de patimi şi pe bună dreptate, căci ea este începutul învierii de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adevărata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea să ne arate, ca un al doilea Moise că cel ce ajunge părtaş al nestricăciunii ca şi culme a vieţii spirituale, este părtaş chiar al învierii sufletului şi trupului, înainte de învierea obştească. Toată asceza şi mistica lui practică este văzută ca o moarte şi o înviere în Iisus Hristos. Acesta mă îndeamnă ne îndeamnă pe noi toţi, la un dialog şi o reflecţie: „Să cercetăm, vă rog, cine este mai mare cel care a murit şi a înviat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înşelat deoarece, murind Hristos a şi înviat, cel care fericeşte pe cel dintâi adevereşte că acei ce mor şi, mai mult încă, acei ce cad, nu sunt încercaţi de vreo deznădejde” (XV- Despere curăţenie). Acest cuvânt este de o mare forţă a căinţei, o putere în a lăsa viaţa păcatului şi a plăcerii şi a învia în Iisus Hristos, şi de o nădejde că chiar dacă cazi, ridicarea ta şi a mea este oricând posibilă. Părinţii au arătat că nimeni nu moare sub cruce, cine îşi asumă crucea,ca metania, ca pocăinţa, pronie şi judecată biruie şi învinge păcatul, moartea, lumea şi pe diavolul. Dar ei au arătat că pe cruce în final trebuie să fim, nu sub cruce, cel ce se răstigneşte pe ea în sens personal, în viaţa acestei lumi, în lupta fără odihnă faţă de păcat şi de diavol cunoaşte propria sa înviere, a naturii sale încă de acum. Aşa au gândit toţi părinţii mari ai Bisericii. Însăşi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, un adevăr şi o realitate, o convingere ce o trăia fiecare sfânt părinte în planul vieţii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pildă, a văzut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevoinţe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!”…

Căci iată, în mijlocul istoriei stă pururea Învierea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment şi Marea Taină a Creştinătăţii, a lumii, a cosmosului şi a universului întreg… Căci, cu adevărat a Înviat!…

Grota „Fundu Peșterii”, un altar milenar paleocarstic din misterioșii munți ai întorsurii Buzăului

Data: 5 mai 2024 by George V. Grigore

Eu îmi construiesc întâi în gând traseele unor excursii viitoare și apoi caut amănuntele ce vor constitui „întregul”, dar cum totul se află în permanent mișcare, și pe acesta îl abordez în „modul” variabil. Am scris despre „Trovanții de la Ulmetu”, despre „Muzeul Chihlimbarului” („Colecția Muzeală Colți”), dar și despre Lacul Siriu și Monumentul Eroului de aici. Dacă trovanții îi vizitasem acum câțiva ani, cu ocazia unor filmări, celelalte obiective mă așteptau cuminți. Și pentru că vara a venit mai repede decât realizăm noi, iată-ne la drum. Drumurile sunt „exploratorii” (unele neasfaltate, altele în serpentine neașteptate), dar peisajul este de început de lume, cu sate aninate pe dealuri și munți, cu oameni blâzi și comunicativi. La Ulmetu s-au făcut eforturi pentru accesul mai facil către aceste minuni ale naturii (scări, balustrade), iar „babele” sunt la fel de spectaculoase cum le-am lăsat data trecută (numai că acum se achită o mica taxă de vizitare; suntem doar într-un parc natural marca UNESCO). Muzeul Chihlimbarului („Colecția Muzeală Colți”) deși este micuț, s-a dovedit a fi spectaculos. În afara de amenajarea modernă de care are parte, aici am întânit –o pe doamna profesoară Diana Gavrilă, ghid și custode la acest muzeu ce aparține de Muzeul Județean Buzău, care ne-a făcut o prezentare academică a obiectivului, captivându-ne atenția pentru 45 de minute minunate. Doamna ne-a răspus la toate întrebările (și nu au fost puține, grupul nostru fiind unul de curioși) și a mai și completat ampla sa conferențiere. Astfel, exponatele din vitrine parcă „creșteau” în dimensiuni și importanță, căpătând strălucire și contururi fabuloase… După grupul nostru de excursioniști a urmat un grup de copii (peste 30) veniți cu autocarul tocmai de la Tulcea. Doamna profesoară Diana Gavrilă a preluat cu bucurie grupul zgomotos al copiilor spre a le deslușii tainele acestor ținuturi misterioase. Ea a preluat „ștafeta” de călăuză în munții Buzăului, de la fostul professor de istorie al localității Colți, Dumitru Nica, căruia i-a depășit cu mult așteptările. Mulțumită pasiunii Dianei, mii de curioși au putut explora „ca la carte” aceste locuri speciale și în curs de amenajare turistică. Doamna Diana Gavrilă este născută pe plaiuri buzoiene, la 25 septembrie 1967, în Pătârlagele. Absolventă de istorie (muzeologie și arhivistică), a publicat în 2013 lucrarea „Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului – Munții Buzăului între mister și realitate”, o descriere complete a zonei. „Mărturii ale unor vremuri istorice îndepărtate, aşezările rupestre se înscriu armonios atât în peisajul comunei Colţi, dar şi al împerjurimilor, contribuind la formarea unui specific material şi spiritual, care deosebeşte această frumoasă aşezare de altele din ţară. La baza unor stânci ferăstruite de apele ce se rostogolesc la vale, au fost săpate cu veacuri în urmă, de mâini dibace cu o precizie de invidiat, un număr de 29 de locuinţe ce au servit în decursul timpului, fie locuirii, fie retragerii temporare din calea năvălitorilor, unele dintre ele vechi sanctuare ce mai târziu deveneau lăcaşuri de propovăduire a Sfintei Evanghelii, Munţii Buzăului remarcându-se astfel prin prezenţa celei mai mari concentrări de locuinţe rupestre”, scrie Diana Gavrilă în cartea sa.

De când am călcat în Muzeul Chihlimbarului, am întrebat de ce prima sală este „cedată” unui fenomen carstic local. Este vorba despre un material destul de bogat despre Grota Fundu Peșterii. Așa am aflat că, sub aspect științific, este cea mai valoroasă dintre așezările rupestre din cadrul faimosului ansamblu religios „Aluniș – Nucu – Ruginoasa”, un monument excepțional, ce deschide perspective nebănuite în cercetarea arheologică românească. În muzeu sunt reprezentări fotografice de mari dimensiuni și panouri explicative, dar grota nu este prea departe. Se află la circa doi km NV de satul Nucu, în comuna Bozioru și la circa trei km de satul Aluniș, comuna Colți. Intrarea în grotă este oprită de o poartă – grilaj din fier, pentru a se limita accesul și a proteja inscripțiile și desenele de aici. Potrivit ultimelor studii, mica peșteră ar fi servit în perioada preistorică inițierii elitelor războinice, trecerii spre maturitate a tinerilor care urmau să devină mari luptători, reprezentând un fenomen foarte rar, ce nu-și găsește pereche printre cele aproximativ 12.000 de grote înregistrate în România. Perioada de utilizare culturală a acesteia este lungă și complexă. Din neoliticul final până în bronzul mijlociu, ea a adăpostit, foarte probabil, tineri veniți să parcurgă drumul inițierii, găsindu-ne astfel în fața unei adevărate nestemate, unei entități arheologice cu totul remarcabile, unicitatea câștigând-o prin originalitatea în expunere. Arta parietală rupestră efectuată aici se evidențiază printr-o mare varietate de reprezentări, o adevărată arhivă istorică și de artă, toate realizate prin gravare, circa 140 păstrate, majoritatea arme, îndeosebi pumnale, reprezentările de arme fiind unice nu doar în România (Basarabi, Clisura Dunării, etc.) și chiar în sud-estul Europei. Gravuri asemănătoare au mai fost descoperite în Peninsula Iberică, Franța, Italia și Maroc. Peștera este poziționată în interiorul așa zisului „Genunchi Carpatic”, la trecerea dintre Transilvania și Dunărea de Jos, și mai departe spre zona nord-pontică, iar prin Marea Neagră spre Mediterana. Sensul reprezentărilor și rostul micii grote, în care s-au desfășurat rituri de trecere pentru elitele războinice, putând fi legate și de potențialul unei zone, elementul extraordinar al acestui centru supraregional de inițiere religioasă, constând în ceva grandios și sacru, de-o intensitate ieșită din comun, ce ar fi putut determina un îndelungat periplu, presupunând interferența mai multor culturi, face ca grota să se comporte ca un adevărat creuzet în care s-ar fi putut topi credințe și ritualuri, având ca beneficiari localnicii, dar și noii veniți din zone mai îndepărtate. Cum identitatea celor care au săvârșit aceste practici ramâne totuși necunoscută, „…se impune, în continuare, o cercetare detaliată a zonei, întrucât multe dintre rosturile sacre ale grotei n-au fost deslușite, iar unele vor rămâne pentru totdeauna „sigilate”, susține Valeriu Sârbu, de la Muzeul de Istorie Brăila. Grota prezintă și urme ale unor practici creștine, ulterior ea fiind populată de mai multe generații de pusnici și călugări. În epoca medievală aici a ființat „Schitul Profiru” sau „Porfirie”, după Emil Lupu cu hram necunoscut, după Ilie Mândricel cu hramul „Vovidenia”, perioadă în care peștera a suferit numeroase modificări.

Dacă vorbim despre ansamblul de aşezări rupestre din triunghiul Aluniş – Nucu – Bozioru, zona este cea mai bogată din ţară în însemnări unele încă nedescifrate. Sunt scrijelite laolaltă simboluri precreştine şi creştine, dovadă că grotele au fost locuite continuu, din vechi timpuri. Un număr de 29 de aşezări rupestre au fost identificate în arealul Bozioru (Nucu) – Brăeşti (Ruginoasa) – Colţi (Aluniş), toate localizate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1000 metri înălţime, format din gresie. Cercetători din Germania, Austria şi Elveţia au venit de multe ori în România pentru a studia cele aproape 30 de schituri, mănăstiri şi sihăstrii din Munţii Buzăului. Nu există încă datări clare şi niciun studiu complet cu privire la aceste aşezări. Înaintea creştinilor, în locurile acestea au trăit civilizaţii care se lasă cu greu descifrate. Datele arheologice prelucrate până în prezent evidenţiază perioade diferite de locuire, mergând până în epoca bronzului, cultura Monteoru, sau începutul primei epoci a fierului, Hallstatt, atestarea documentară certificând însă doar perioada care începe cu secolul XVI. În grotele din masivul „Crucea Spătarului” au locuit, la doar 300 de ani după Hristos, primii misionari creştini sosiţi din Orientul Mijlociu, pentru a propovădui învăţătura lui Hristos. Cea mai veche aşezare rupestră este grota numită „Fundu Peşterii”, locuită încă dinainte de apariţia creştinismului. Istoricii şi teologii susţin că aceasta arată că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând o zonă sacră, unde se adorau armele, apa şi soarele. Ulterior au devenit patria asceţilor geto-daci, care ulterior le-au cedat „misionarilor veniţi din părţile Ciliciei” şi asceţilor creştini, ca apoi să se închege aici cea mai puternică vatră sihăstrească, după Dobrogea. „Cu excepţia Dobrogei, respectiv Constanţa şi Tulcea, putem să spunem că Buzăul este un leagăn de plămădire al creştinismului românesc”, susţinea Ciprian Câmpineanul, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. O firidă săpată în peretele vestic al grotei seamănă cu un altar închinat lui Audius, episcop exilat de Împăratul Constantin al II-lea, în timp ce crucile malteze amintesc de secolele IV-VI d.Hr.. Alte 200 de simboluri sunt desenate pe pereţii grotei Fundul Peşterii, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme: vârfuri de lănci, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale (tip Akinakes), dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice, cu similitudini în ţară, cum ar fi zona Basarabi şi Clisura Dunării, sau în străinătate, respectiv Spania, Franţa şi Italia.

Peste acestea, care sunt preistorice şi majoritare, s-au suprapus altele din feudalism: cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă sau litere chirilice, ani etc. Însemnele scrijelite aici, cum ar fi simbolul unui pumnal persan, sunt subiect inepuizabil de dezbatere între istorici, privind provenienţa lor. „Întâlnim aici pe pereţi foarte multe incizaţii în formă de pumnale de tip Akinakes, pumnale specifice culturii persane, pumnale mici cu dublu tăiş şi cu gardă, folosite în lupte. Au fost împrumutate mai întâi de sciţi, apoi de geto-daci. Dar întrebarea e cum au ajuns cei de aici să cunoască astfel de pumnale. Se presupune că cineva care s-a deplasat din Orient, Mesopotamia antică, sau de aici s-au dus acolo, cine ştie”, a declarat Dumitru Nica, profesor de istorie din Bozioru. Pereţii grotei sunt o adevărată arhivă istorică şi de artă, datorită reprezentărilor de pe aceştia. „E un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.Hr., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău. În urma analizei vestigiilor s-au identificat trei perioade de locuire în această grotă. Este vorba despre sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.Hr.), când comunităţile culturale locale de tip Monteoru şi cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa. A urmat Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.Hr.), perioada în care au fost scrijelite pe pereţi pumnalele akinakes, apoi epoca feudală (sec. XIII-XIX), când inciziile au fost făcute de călugări sihaştri şi din sec. al XVII-lea, de închinătorii Schitului rupestru Profiru amenajat aici. Un studiu recent, desfăşurat în cadrul Grotei Fundu Peşterii, din Complexul Rupestru Nucu-Bozioru, a demonstrat că locul acela ar fi unicat pe plan mondial, venind cu manifestări spirituale încă din Neoliticul Final ( 4000 î.Hr.). Aspectul vulvar al cavității carstice, însă, şi prezenţa unui falus modelat în piatra autohtonă, au dovedit că grota ar fi îndeplinit funcţia de templu al fertilităţii. O piatră cu urme de animale ar aminti de un mai vechi cult, cultul animalelor, practicat se pare de civilizaţii vechi, trăitoare în această regiune.

„Piatra scrisă”, un megalit în formă de inimă, descoperită cu ani în urmă de profesorul de istorie al localităţii Colţi, Dumitru Nica, aminteşte de străvechi modalităţi de comunicare, prezentând astfel o gamă întreagă de simboluri, încadrate de către specialişti în categoria simbolurilor precreştine, posibil subiect al unei istorii încă neştiute. La Aluniş-Colţi, un fragment de postament, două bucăţi de capitel cu încrustaţii florale şi posibile rămăşiţe ale unor statuete în piatră imaginând doi lei, aşa cum susţine tradiţia, ar putea fi baza unor obiceiuri privind cultul sau misterele zeiţei Cibela, de unde moştenim toponimul de Sibiciu pentru două izvoare, dar şi al localităţilor care se înşiruie de-a lungul văii ce duce către vărsarea lor în râul Buzău. Ridicarea unui releu de captare unde TV, în jurul anilor ’80, a dus la descoperirea unui mormânt din care a fost extras un inel de tâmplă. În viitor, acesta poate fi interesul unei cercetări, ce-ar putea atesta existenţa în regiune a unei aşezări antice. În zona de N-E a localităţii Colţi, deasupra punctului numit „Scânteia”, tumulii funerari despre care vorbeau bătrânii satului ar putea fi iarăşi baza reală pentru cine ştie ce importante descoperiri. Un uriaş de piatră, înfăţişând parcă un animal preistoric, proţăpit în Culmea Martiriei-Colţi, prezentând vădite urme de folosinţă ca altar de sacrificiu animal, ne-ar vorbi despre vechi practici magico-religioase. Circulă vorbe că Munţii Buzăului ar fi traversaţi de galerii subterane. Unele sunt chiar la vedere şi cu urme de folosire, spun localnicii, mai ales în vremurile năvălirilor. O astfel de galerie străbate Culmea lui Dragomir, latura sudică a muntelui Zboiu, un munte de formă piramidală şi, după mulţi, acesta ar avea legătură cu intrarea în Peştera lui Mâncu, ce se deschide spre măruntaiele pământului, din apropierea Bisericuţei rupestre „Piatra Îngăurită”. Printre cele mai importante vestigii rupestre din zonă este şi „Peştera lui Dionisie Torcătorul”. Pintenul terminal al peșterii este îngropat în pământ şi bolovanii seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea şi ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV. Are vizibilitate asupra Văii Bordeiului, semănând cu Ghereta şi putând fi un altar audian. Amenajarea ca locuinţă de schimnic este altă etapă de locuire, când tavanul şi pereţii au fost lutuiţi. Are lăcaşuri pentru fixat patul, masa şi un război de ţesut vertical.

În altă etapă i s-a săpat spre nord un altar, iar lângă stâncile de jos s-au ridicat chilii de lemn. Dionisie, care i-a dat numele, a locuit-o în secolul al XIX-lea. Priceput la tors şi ţesut, sihastrul s-a retras şi a murit la Schitul Cheia. Bisericuţa lui Iosif este cea mai mare dintre bisericuţele în piatră de la Nucu. Săpată într-o stâncă uriaşă, se conservă ca la început, cu intrarea în trepte precis tăiate. Are la mijloc o ușoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea iniţială în două încăperi sau prin săparea în două etape. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, i s-a pus duşumea, iar pereţii au fost lutuiți. Fumul din vatra primei încăperi ieșea pe un horn creat în mod ingenios. A doua încăpere („bisericuţa”) are altarul spre nord, cu nişe şi un lăcaş pentru icoana hramului. La mijloc este o fereastră. Pentru protejarea intrării şi a ferestrei împotriva scurgerilor de ape de pe stâncă s-au săpat şanţuri în arc frânt („boltă gotică”, sec. al XIVlea). Deasupra intrării este incizat un peşte, simbol paleo-creştin. Bisericuţei i s-a adăugat un pridvor construit din lemn. Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuţă, probabil cea a mânăstirii „Ioan Bogoslov”. Datarea aşezării de către specialiști în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea „Sf.Gheorghe”. Locuitorii de astăzi ai satelor ce gravitează în jurul zonelor cu locuiri rupestre manifestă un respect deosebit pentru acestea. Deţinători ai unor povestiri mai mult sau mai puţin reale, aceştia păstrează tradiţia încărcată de spiritualitate a locului. Nu lipsesc din repertoriul local poveşti cu apariţii divine şi cavaleri înzăuați și înarmaţi. Peştera Fundu Peşterii a fost închisă publicului după ce specialiştii au constatat că fragmente întregi din fresce au fost decupate şi furate de autori necunoscuți (ca și în cazul urmelor de om de Neanderthal din Peștera Ghețarul de la Vârtop, care au fost furate). Printre imaginile dispărute este şi reprezentarea, foarte rară, a unei mâini. Așa realizăm că dacă nu ne păzim și apărăm comorile lăsate de strămoși, vom fi lăsați fără de ele. Să ne prețuim la adevărata lor valoare izvoarele istorice ce ne spun că suntem pe aceste meleaguri de mii și mii de ani și să îndepărtam aceste suflete haine ce smulg fără de milă semnele și însemnele perenității noastre.

Rinocerul lânos – uriașul de trei tone al Epocii de Gheață

Data: 4 mai 2024 by George V. Grigore

În cadrul colecțiilor de la Muzeul Național de Geologie din București, se află mai multe fosile ale unor animale preistorice. La loc de mare cinste se află și resturile unui mamut care a trăit în urmă cu aproximativ un milion și 400 de mii de ani, în Pleistocenul Inferior. Acesta a fost descoperit în 2009, chiar la Copăceni (jud. Ilfov), nu departe de Șoseaua de Centură a Capitalei. „Avem o bucată de fildeș, de vreo 60 de centimetri. Avem și o bucățică de măsea, (…)… Mai sunt și niște vertebre și centuri pelviene. De altfel, acesta este un mamut, dar acolo s-a găsit o familie întreagă, cu varii vârste. Vârsta medie era cuprinsă între 35 și 40 de ani și cel mai în vârstă avea undeva la 60 de ani. Era un mamut venerabil, cu fildeșii albi, ca să zic așa… Cel pe care l-am expus ne-a oferit cele mai multe oase.” ne spune muzeograful Adrian Dumitru. Foarte probabil, în zona respectivă erau un fel de nisipuri mișcătoare care au permis conservarea animalelor pe care le-au înghițit acestea, de-a lungul timpului, precum cerbi giganți și rinoceri lânoși. Despre mamuți și cerbii gigant am scris în numerele anterioare, urmând ca acum să oferim spațiu de studiu și cercetare pentru rinocerul lânos, cunoscut ca și „tancul” Epocii de Gheață. Pentru necunoscători, pe teritoriul țării noastre au trăit și rinocerii acum mult timp. Este vorba despre Rinocerul lânos (Coelodonta antiquitatis), ca reprezentant al faunei specifice climatului rece din Cuaternar, trăind din Pleistocenul mediu (de acum 350.000 ani) până în Holocen (acum 10.000 ani), în prezent fiind dispărut. Acesta trăia în tundra eurasiatică, fiind un animal erbivor ce atingea dimensiuni de 2 m înălțime, 4 m lungime și 3000 kg. Putea fi întâlnit în toată Europa și Asia de Nord în epoca Pleistocenului și a ultimei ere glaciare.

Numele genului Coelodonta înseamnă „dinte cavitate”, și face referire la coarnele imense pe care le purta pe craniu. Un exemplar adult măsura în medie 3,7 metri, dar se crede însă că existau și animale care puteau ajunge până la 4,4 metri în lungime, iar înălțimea medie era de 3,3 metri. Cele două cornuri de pe frunte erau compuse din keratină, cel anterior ajungând până la un metru. lungime; celălalt, poziționat între ochi, era mai mic. Blana animalului era densă, lungă; membrele scurte și corpul îndesat. Picturile rupestre din peșteri sugerează că între membrele anterioare și cele posterioare exista o fâșie lată de culoare închisă, însă această caracteristică nu era una universală și este foarte greu de probat veridicitatea acestei ipoteze. Cornurile dure de pe creștet erau folosite atât ca instrumente de săpat, căutat hrană, cât și ca arme defensive sau de atac în fața prădătorilor. Rinocerul lânos a dispărut în timpul ultimei perioade glaciare, în urmă cu 12 – 10.000 de ani. La fel s-a întâmplat și cu alți membri ai megafaunei pleistocene, precum mamutul lânos și cerbul gigant. Conform celor mai recente teorii, dispariția a fost produsă de combinația funestă între schimbările climatice (glaciațiunile au determinat întinderea ghețarilor peste o mare parte a emisferei nordice, reducând suprafața pe care marile erbivore își puteau găsi hrană) și vânarea de către oameni, la care s-ar fi adăugat eventual, o răspândire a unor boli grave în populațiile deja împuținate ale marilor mamifere. Rinocerul lânos este unul dintre puținele mamifere de la care ne-a rămas ceva mai mult decât oase și dinți, dar și picturi parietale din preistorie.

Câteva fosile uimitoare au fost descoperite atât în Europa, cât și în Asia: în Siberia au fost scoase la lumină din permafrost porțiuni de corpuri „cu carne” congelată, iar în Ucraina, la Starunia, un corp aproape complet, excelent conservat într-un sol bogat în substanțe naturale derivate din petrol, care au împiedicat descompunerea țesuturilor moi. Fosila, descoperită în anul 1929, este expusă la Muzeul de Istorie Naturală din Cracovia (Polonia). În anul 2004, o echipă alcătuită din paleontologi din Polonia și Ucraina a reluat cercetările în această zonă, unde se bănuiește că ar putea exista numeroase fosile de animale mari, foarte bine conservate datorită compoziției speciale a solului.

În muzeele din România sunt elemente disparate din schelete fosile ale acestui mamifer. Astfel, o mandibulă de rinocer lânos se află în colecțiile Muzeului „Teodor Cincu” din Tecuci, descoperită în rezervația paleontologică Rateș. La Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu sunt expuse de asemenea, piese fosile de rinocer lânos descoperite în Ardeal. În depozitele sedimentare săpate din Peștera „La Adam” din Dobrogea au fost descoperite fosile de rinocer lânos, dar și în zona Olteniei. Chiar de curând, studenții de la Departamentul de Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași, aflați în practică alături de un profesor al Universității Harvard (SUA), au descoperit resturi fosile de rinoceri mult mai vechi. Potrivit reprezentanților universității ieșene, studenții au participat în perioada 20 — 23 iunie 2017 la o practică de specialitate în paleontologie alături de profesorul Jay Kelley, de la Universitatea din Harvard, în județul Vaslui, pe raza localităților Pogana și Gherghești. Situl fosilifer de la Pogana (vechime Miocenul superior — aproximativ 7 milioane de ani) a atras atenția specialiștilor de la UAIC din Iași, pe parcursul ultimilor 5 ani, datorită identificării în sedimentele de aici a peste 300 de fragmente fosile. O parte din materialul fosil identificat în ultimii ani a constituit baza unor lucrări de doctorat la Departamentul de Geologie.

În timpul săpăturilor paleontologice în cariera de la Pogana, studenții au putut învăța metodele de săpare pentru identificarea și colectarea fosilelor „in situ”, dar și metodele de restaurare a fosilelor. Timp de două zile, studenții au reușit să identifice în nisipurile carierei de la Pogana o serie de dinți inferiori și superiori de rinoceri genul Chilotherium, dinți de cai tridactili genul Hipparion, fragmente postcraniene de antilope și gazele, dar și fragmente din carapacea unor țestoase genul Testudo. Aceste descoperiri sunt foarte importante pentru cunoașterea florei și faunei care s-a dezvoltat de-a lungul erelor geologice pe teritoriul țării noastre. Fosilele de 7 milioane de ani vechime vor intra într-un proces de cercetare, conservare și restaurare, urmând apoi să fie expuse. Ca urmași ai rinocerului lânos, avem astăzi rinocerul asiatic (cu un singur corn) și rinocerul african (cu două coarne). De fapt există cinci specii supraviețuitoare ale acestei familii. Două dintre aceste specii sunt native continentului African și trei Asiei de sud. Trei din cele cinci specii – rinocerul javanez, rinocerul de Sumatra și rinocerul negru – sunt amenințate critic. Rinocerul indian este amenințat, în sălbăticie existând mai puțin de 2.500 de indivizi.

Rinocerul alb este clasificat ca vulnerabil, cu aproximativ 14.500 de indivizi în sălbăticie. Africa de Sud adăpostește încă cele mai mari populații de rinoceri din întreaga lume, cu o cifră de aproximativ 20.000 exemplare. Dintre speciile actuale, cea mai strâns înrudită cu dispăruții rinoceri lânoși este rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis), care este însă mult mai mic de statură; are corpul acoperit cu o blană rară, brun-roșcată. Trăiește în insulele Sumatra și Borneo din Indonezia și în Malaezia. Se estimează că mai există doar aproximativ 300 de exemplare în libertate. Într-un top al speciilor care au cele mai mari șanse de a fi „resuscitate” prin clonare, rinocerul lânos ocupă locul 1. Asta pentru că există această specie înrudită cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale cărei femele ar putea sluji drept „recipiente” embrionilor clonați cu ajutorul ADN-ului extras din fosile. Tocmai au fost descoperite rămăşiţele unui pui de rinocer lânos în Siberia, în septembrie 2014. Acesta se afla îngropat într-o viroagă aflată lângă un curs de apă care traversează cea mai mare şi mai friguroasă regiune a Rusiei, Republica Saha, cunoscută şi sub numele de Iacuţia. Specimenul care a primit numele de „Sasha”, după vânătorul şi omul de afaceri care l-a găsit, este potrivit oficialilor de la Academia de Științe Yakutian din Rusia, singura fosilă completă de pui de rinocer găsită până acum. Cercetătorii speră să extragă ADN-ul pentru a putea plasa aceste specimene pe arborele genealogic al mamiferelor. Autorul studiului Albert Protopopov, șef al departamentului de studii al mamuţilor din cadrul Academia de Științe Yakutian a declarat că rinocerul descoperit în permafrost are 1,5 metri lungime şi 0,8 metri înălțime. Dacă ar fi ajuns la maturitate, rinocerul ar fi atins o lungime de 4,5 metri şi ar fi avut o înalţime de 1,9 metri. Începând cu secolul al XVIII-lea şi până în prezent au fost găsite doar trei fosile ale unor adulţi din această specie. Două corpuri complete, fără blană au fost găsite în Ucraina de astăzi şi o mumie fără cap a fost descoperită în estul îngheţat al Siberiei. După studierea rămăşiţelor, Evgeny Maschenko, cercetător la Institutul de Paleontologie din Moscova a declarat că puiul de rinicer, avea probabil între trei şi patru ani la data decesului, dar încă nu este clar dacă era mascul sau femelă. Istoria ne spune că rinoceri lânoși (Coelodonta antiquitatis) au apărut acum aproximativ 35.000 ani, în timpul perioadei geologice numite Pleistocen, care a început acum 2.590.000 ani şi s-a terminat acum 11.700 ani. Aceştia se hrăneau cu vegetație ierboasă şi trăiau într-o regiune care se întindea din Spania (în vest) până în estul Siberiei (în est), regiunile subarctice (în nord) până în Marea Mediterană, sudul Siberiei și nordul Chinei (în sud). Rinocerii lânoşi au trăit în aceeaşi perioadă şi au împărţi acelaşi habitat cu mamuţii lânoşi, dar potrivit specialistului Potapova, cele două specii nu sunt înrudite. În timp ce mamutul lânos este o rudă îndepărtată al elefantului asiatic, rinocerul lânos este o specie legată de rinocerul modern. Dacă cercetătorii vor obţine ADN de la Sasha, intenţionează să obţină o secvenţă a genomului animalului. Acest lucru le va permite să identifice rudele cele mai apropiate ale acestei specii şi dacă au existat una sau două specii de rinoceri lânoşi în Pleistocenului superior. Deşi s-a vehiculat ideea că oamenii de ştiinţă ar putea folosi metode de clonare, pentru a „readuce animalele dispărute înapoi la viaţă“, potrivit declaraţiei lui Protopopov, în prezent este dificil de realizat acest lucru. În plus Maschenko răspunde cu o întrebare, „Chiar dacă acest lucru ar fi realizabil, ar trebui să o facem?“… Până se va răspunde la această întrebare putem să ne bucurăm de vitrina cu fosile din Epoca de Gheață descoperite la Copăceni (jud. Ilfov) și prezentate publicului în cadrul Muzeului Național de Geologie din București.

Pangolinul din Oltenia (fosila de „Smutsia olteniensis”), găsită în Vâlcea, are trei milioane de ani

Data: 4 mai 2024 by Redacția

În filmele documentare despre pangolini, aceștia apar împlătoșați în armuri impenetrabile, ca niște adevărați cavaleri ai epocii medievale ce de-abia așteaptă un turnir înfocat, dar de fapt se dovedesc a fi timizi și non-violenți. Acest animal exotic trăiește departe de noi, pe alte continente, dar acum aflăm că o nouă specie de pangolin, care ar fi trăit cu aproape 3 milioane de ani în urmă în țara noastră, a fost descoperită în Vâlcea. Osul fosil a fost găsit într-un sit arheologic de pe Valea Oltețului (Bugiulești) și este cea mai veche fosilă a unui pangolin descoperită vreodată în Europa. Pangolinii (numiți și furnicari solzoși) sau folidotele (Pholidota) fac parte dintr-un ordin de mamifere placentare nocturne lipsite de dinți, cu corpul lung, acoperit cu solzi cornoși care se îmbină întocmai ca țiglele de pe acoperiș, botul alungit, coadă foarte lungă, limba lungă protractilă și foarte lipicioasă, cu ajutorul căreia adună furnicile și termitele. World Wildlife Fund, unul dintre cele mai cunoscute ONG-uri internaționale dedicate conservării naturii, cataloghează toate cele 8 specii de pangolin ce trăiesc pe două continente (Asia și Africa) ca fiind „vulnerabile” sau „în pericol de dispariție”.

La Bugiulești, o echipă de paleotologi din SUA a abordat cu profesionalism un sit fosil promițător, anunțat a fi posibil loc al descoperiri unor fosile umane sau antropoide de 1 milion de ani („Pescarul de pe Lacul Getic”). O analiză mai amănunțită a unei fosile găsite aici, pe Valea Oltețului, a dus la descoperirea unei specii de pangolin ce nu era cunoscută până acum. Pangolinii trăiesc astăzi în Asia și Africa. „Pangolinul de România” s-a dovedit a fi cea mai veche fosilă a unui pangolin descoperită vreodată în Europa. Cercetătorii suspectau anterior că această specie trăia în Europa la începutul Pleistocenului, epoca geologică din istoria planetei noastre care a început în urmă cu aproximativ 2.588.000 de ani și care s-a încheiat acum 11.700 de ani, cunoscută fiind ca Era Glaciară. Cu toate acestea, ipoteza nu a putut fi confirmată până acum. „Nu este o fosilă spectaculoasă”, afirmă Claire Terhune, profesoară de antropologie la Universitatea Arkansas, explicând că este vorba de „un singur os, dar este al unei specii noi a unui animal oarecum ciudat”. Dar… „Suntem mândri de ea fiindcă fosilele pangolinilor sunt extrem de rare. Acesta se întâmplă să fie de asemenea cea mai veche fosilă a unui pangolin descoperită vreodată în Europa și singura fosilă a unui pangolin din Europa Pleistocenului”, relatează ea. Osul fosil, un humerus, a fost descoperit la „Grăunceanu”, un sit arheologic bogat în fosile aflat pe Valea Oltețului în județul Vâlcea. Terhune și o echipă internațională de cercetători studiază fosilele descoperite la Grăunceanu și alte locuri din apropiere de aproape un deceniu. Aceste situri, descoperite inițial în urma unor alunecări de teren din anii 1960, au dus la descoperirea fosilelor unei game variate de animale, de la maimuțe terestre mari, a girafei cu gâtul scurt, rinoceri și smilodoni (tigrii cu dinți sabie) și pangolini. Pare o enumerare dintr-un film de animație precum „Epoca de gheață”, însă este vorba de fosile descoperite într-un sit paleontologic din Vâlcea, numit Grăunceanu și reanalizate în SUA.

Echipa de la Universitatea din Arkansas studiază de ani buni situl și spune că este unul dintre cele mai valoroase din Europa, dând o colecție uimitoare de fosile din pleistocen. De fapt, Grăunceanu este cel mai mare sit fosilifer din Europa de Est, arată o analiză a fosilelor descoperite încă din anii 60 în acest sit, care arată o diversitate uimitoare a faunei. „Era o comunitate faunistică extrem de diversă. Am descoperit mai multe animale a căror prezență nu fusese până acum asociată cu această zonă și multe dintre ele nu se mai găsesc în prezent în Europa. Evident că sunt importante chiar și numai aceste descoperiri, însă au implicații și asupra oamenilor timpurii care migrau spre continent în acele vremuri”, spune Claire Terhune, profesor de antropologie la University of Arkansas. În afara de animalele exotice enumerate mai sus, au fost descoperite și fosile de struți, elani, bizoni și cerbi sau specii înrudite cu acestea. Toate aceste animale au trăit acum două milioane de ani, la începutul perioadei denumită pleistocen de către geologi.

Specialiștii români, cercetători și paleontologi de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București au făcut cercetări, au prelevat fosilele și au scris o serie de lucrări în anii 70 și 80. Apoi, explică cei de la „University of Arkansas”, s-a pierdut interesul timp de 20-30 de ani pentru aceste situri, iar o parte din fosilele descoperite atunci nu au mai putut fi găsite acum. La fel, s-au rătăcit și o parte dintre documentele întocmite de cercetătorii români acum peste 50 de ani. Din 2012 însă o echipă internațională din SUA, România, Suedia și Franța a re-analizat și re-catalogat fosilele stocate la București, s-au făcut noi identificări și au urmat și runde noi în teren. Au fost identificate și fosilele de pangolin, un animal care în prezent este pe cale de dispariție, fiind vânat fără milă pentru solzii folosiți în medicina tradițională asiatică.

Situl fosilifer a fost descoperit în anii 60 de o echipă condusă de arheologul Constantin S. Nicolaescu – Plopşor și se găsea pe Valea Oltețului, în comuna Tetoiu, sat Bugiulești. Identificarea acum a acestei fosile de pangolin este remarcabilă deoarece cercetări anterioare sugerau că pangolinii au dispărut din Europa la mijlocul Miocenului, în urmă cu aproximativ 10 milioane de ani. Studiile anterioare au speculat că pangolinii au fost împinși înspre zonele ecuatoriale și subecuatoriale mai calde de răcirea climei. Cercetătorii au denumit noua specie descoperită „Smutsia olteniensis”, ea având câteva trăsături unice pangolinilor din genul Smutsia care în prezent sunt găsiți doar în Africa, prezentându-și descoperirea într-un articol publicat în revista Vertebrate Paleontology. Pe lângă Claire Terhune, profesoară de antropologie la Universitatea Arkansas (SUA), printre autorii studiului se numără și Sabrina Curran de la Universitatea Ohio, Timothy Gaudin de la Universitatea Tennessee din Chattanooga și Alexandru Petculescu de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București. Studiul a mai fost publicat în revista „Quaternary International” sub titlul „Early Pleistocene fauna of the Olteţ River Valley of Romania: Biochronological and biogeographic implications”. O reconstituire a pangolinului oltenesc vechi de aproape trei milioane de ani poate apare în curând la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, la Muzeul Național de Geologie, sau la Dino Parc Râșnov, spre bucuria celor interesați de această problemă a istoriei vieții și a evoluției pe planeta noastră. Poate și o aclimatizare a micului mamifer actual poate deveni interesantă… (G.V.G.)

Falange umane din paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Hr.) au fost descoperite în Peștera Bordu Mare

Data: 4 mai 2024 by Redacția

După descoperirile din Peștera cu Oase (România) unde fosilele „Ion”, „Vasile” și „Maria”… au fost declarate a avea 40.000 de ani) și ca fiind cele mai vechi relicve de Homo Sapiens din Europa, a urmat descoperirea din Bulgaria. Rămășițele umane (fragmente osoase) dintr-o peșteră din Bulgaria dezvăluie date despre primii Homo Sapiens din Europa. Istoria primelor populații care s-au aventurat în Europa (pe căile de migrațiune cunoscute de specialiști) ar putea fi rescrisă după analizarea ADN-ului extras din rămășițele a trei indivizi care au trăit acum circa 45.000 de ani. Cercetarea a evidențiat și încrucișări extinse cu Neanderthalieni și legături genetice cu populațiile din prezent din Asia de Est. O echipă internațională de geneticieni a secvențiat genomul celor trei indivizi, toți masculi, folosind ADN obținut dintr-un molar și fragmente osoase descoperite în peștera Bacho Kiro, lângă orașul Dryanovo din Bulgaria, precum și de la o femeie care a trăit în urmă cu aproximativ 35.000 de ani în același sit. Din echipa de cercetare au făcut parte și doi specialiști români, Oana Teodora Moldovan și Silviu Constantin, de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca.

Homo Sapiens, specia noastră, a apărut pentru prima dată în Africa cu aproximativ 300.000 de ani în urmă. Mai târziu, a călătorit în alte părți ale lumii, întâlnind uneori Neanderthalieni, verii noștri apropiați, care deja trăiau în părți ale Eurasiei. Cei trei masculi din peștera Bacho Kiro reprezintă cei mai vechi indivizi Homo Sapiens din Europa, cu o datare sigură. „Aceștia aveau în genomul lor între 3-3,8% ADN de neanderthalian și aveau strămoși neanderthalieni de cinci până la șapte generații în istoricul familiei lor, reprezentând dovezi ale încrucișării”, a declarat geneticianul Mateja Hajdinjak de la Institutul Francis Crick din Londra, autorul principal al studiului publicat în revista Nature. Existau dovezi anterioare despre încrucișarea dintre Homo Sapiens și Neanderthalieni înainte de dispariția celor din urmă, acum circa 40.000 de ani. Populațiile umane din prezent, din afara Africii, poartă un procent mic de ADN neanderthalian. Prevalența acestei încrucișări și relația și dinamica puterii dintre Homo Sapiens și Neanderthalieni a fost mai greu de înțeles, inclusiv un potențial rol jucat de specia noastră în dispariția neanderthalienilor. Noul studiu sugerează, însă, că încrucișarea între cele două specii a fost mai frecventă decât se știa anterior pentru primii Homo Sapiens din Europa. „Este o „observație uimitoare” că toți cei trei indivizi au avut strămoși neanderthalieni în istoria familiei lor recente”, a declarat geneticianul și coautorul studiului Svante Pääbo, director al Institutului Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă din Germania. „Acest lucru face probabil ca cei mai vechi oameni moderni să se fi amestecat frecvent cu Neanderthalieni când s-au întâlnit. Poate chiar că o parte din motivul pentru care Neanderthalienii au dispărut este că au fost pur și simplu absorbiți în grupuri umane moderne mai mari. Poate fi doar o parte din cauzele dispariției lor, dar datele susțin un astfel de scenariu”, a spus Pääbo.

Cercetătorii au descoperit o contribuție genetică a grupului din care făceau parte cei trei în rândul oamenilor din prezent, dar, în mod neașteptat, a fost detectată în special la persoane din Asia de Est, inclusiv din China, mai degrabă decât în Europa. Acest lucru a sugerat că unii oameni din acest grup au ajuns în cele din urmă spre est. „Acest studiu a schimbat cunoștințele noastre anterioare despre migrațiile umane timpurii în Europa, într-un mod care a arătat că până și cea mai timpurie istorie a oamenilor moderni din Europa poate să fi fost tumultuoasă și a implicat înlocuirea populației”, a spus Hajdinjak.

Noțiunea de înlocuire a populației a fost ilustrată de faptul că femeia în vârstă de 35.000 de ani din peștera Bacho Kiro aparținea unui grup care nu avea legături genetice cu locuitorii anteriori ai sitului. Un alt studiu publicat în revista „Nature Ecology & Evolution” a făcut mai multă lumină asupra populațiilor timpurii de Homo Sapiens din Europa. Oamenii de știință au secvențiat genomul unei femei Homo Sapiens folosind ADN extras dintr-un craniu găsit într-un sit la sud-vest de Praga, în Cehia. Se crede că femeia a trăit acum mai bine de 45.000 de ani, deși încercările de datare cu radiocarbon pentru a stabili o dată clară nu au avut succes. „Această femeie avea 3% strămoși Neanderthalieni și trăsături genetice care sugereau că avea pielea și ochii închiși la culoare”, a afirmat geneticianul Kay Prüfer de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționară, autorul principal al studiului. „Craniul ei prezintă dovezi că a fost ros de un prădător, posibil o hienă”, a spus Prüfer. Grupul din care făcea parte, diferit de cel din Bulgaria, pare să fi dispărut fără a lăsa strămoși genetici în rândul oamenilor din zilele noastre. În peștera Bordu Mare, pe teritoriul satului hațegan Ohaba-Ponor (comuna Pui; jud. Hunedoara) este atestată una dintre cele mai vechi prezențe ale omului în România. Este vorba despre descoperirea unor fosile (câteva falange) datate în paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Hr). Se pare că cele trei falange sunt singurele fosile umane neanderthaliene descoperite în România. Tot aici au fost descoperite unelte de cuarțit și piese de os prelucrate. O descoperire remarcabilă o constituite o vatră de foc din aceeași perioadă. Inventarul găsit în interiorul și în jurul acesteia demonstrează că o parte de hrană era friptă. Peştera Bordul Mare de la Ohaba Ponor este situată la marginea satului Ohaba Ponor, fiind săpată într-o bordură calcaroasă a munţilor Şureanu. Peştera a fost cercetată în mai multe etape arheologice. Prima campanie de cercetări arheologice s-a desfăşurat între 1923 şi 1929 sub conducerea lui M. Roska, care şi-a axat săpăturile pe terasa din faţa peşterii şi puţin în interiorul acesteia. În perioada 1954-1955, cercetările arheologice din această peşteră au fost reluate de un colectiv condus de C. S. Nicolăescu-Plopşor, iar în 1983, 1986 şi 1994, Al. Păunescu realizează câteva sondaje de verificare.

Bogăţia materialului litic musterian descoperit în această peşteră de-a lungul timpului, cât şi faptul că este singura peşteră din ţară în care au fost descoperite fosile aparţinând omului de Neanderthal, a determinat ca specialiștii să înceapă în anul 2009 salvarea depozitului arheologic care a mai rămas în urma săpăturilor realizate încă de timpuriu în această peşteră. A fost astfel săpată o secţiune de 4 mp, săpătura ajungând până la patul peşterii. Întreg sedimentul a fost trecut prin sită, iar înregistrările au fost realizate tridimensional, adâncimile fiind raportate la un unic punct 0. Din punct de vedere stratigrafic, au fost identificate șase straturi, dintre care două niveluri arheologice musteriene. Primele trei straturi, până la adâncimea de 0,80-0,90 m sunt deranjate de galeriile făcute de animale, dar şi de alunecarea sedimentului spre mijlocul peşterii, alunecare produsă ca urmare a denivelării depozitului din cauza vechilor săpături arheologice. În aceste straturi au fost descoperite materiale arheologice din epoci diferite, amestecate din cauza deranjamentelor: ceramică, piese litice de factură musteriană, faună actuală şi faună fosilă, etc. Sub aceste straturi, urmează un nivel cu pietre mari de calcar fragmentate prin gelivaţie. Sub nivelul de pietre de calcar, au fost identificate două niveluri arheologice musteriene.

Primul nivel musterian corespunde musterianului III descoperit în perioada 1954-1955 şi stratului III identificat de M. Roska. Acest nivel cultural este cel mai bogat strat de cultură musterian din peştera Bordul Mare. Utilajul litic descoperit se înscrie în caracteristicile întregului ansamblu musterian din această peşteră, fiind reprezentat prin aşchii groase cu talon cortical şi margini convergente, aşchii à dos corticale, fragmente de aşchii şi deşeuri de debitaj. Materia primă din care au fost debitate piesele descoperite este reprezentată prin cuarţit. Fauna descoperită prezintă un grad mare de fragmentaritate. Al doilea nivel musterian este reprezentat prin acelaşi tip de piese litice şi faună fragmentară. În acest strat a fost făcută o descoperire remarcabilă pentru Paleoliticul Mijlociu: o fosilă colectată de oamenii de Neandertal şi adusă în sit. Descoperiri de acest tip sunt destul de rare în Europa, fosile găsite în strate musterieme mai fiind identificate doar în câteva situri din Franţa, la Arcy-sur-Cure, Pech de l’Azé I, Combe Grenal sau Chez Pourré-Chez Comte. A urmat campania de cercetări arheologice din anul 2011 care s-a axat pe curăţirea şi recuperarea unor profile stratigrafice din secţiunile deja săpate în scopul realizării pe viitor a unor analize interdisciplinare. În vederea efectuării de analize interdisciplinare care să ofere noi datări ale stratelor arheologice, pe şantierul din acest an a participat şi un reprezentat al University of British Columbia, Cornel Pop. Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) din Deva a prezentat publicului în cadrul proiectului online „Un monument pe săptămână” – Peștera din Bordul Mare, Ohaba Ponor, comuna Pui. „Monumentul hunedorean (…) poate fi enumerat între reperele semnificative care definesc Paleoliticul, cea mai veche perioadă din istoria omenirii, în Transilvania și în întreaga țară. Situat într-o zonă de munte, având în ansamblu numeroase obiective carstice, situl prezentat a atras atenția multor comunități umane, pe parcursul istoriei. Iar întrebuințările care i-au fost conferite au fost și ele diverse. A fost folosit de unii ca spațiu pentru locuit, de alții ca adăpost temporar, iar pentru alții o ,,poartă spre celălalt tărâm”, a relatat dr. Iosif Vasile Ferencz, cercetător științific, Secția de Arheologie a MCDR.

Între timp oamenii de știință au căzut de acord că un dinte aparținând unui copil, găsit pe teritoriul Italiei, și un fragment din maxilarul superior, găsit în sudul Angliei, au fost dovedite a fi cele mai vechi rămășițe ale omului modern găsite pe teritoriul Europei. Ambele rămășițe, prima găsită în Grotta del Cavallo, Apulia, și a doua în caverna Kents, din Devon, aparțin speciei Homo Sapiens și se crede că au o vechime de 41.000 până la 45.000 de ani (cum se bănuiește în cazul dintelui găsit în Italia), relateaza BBC, citând un raport apărut în jurnalul Nature. Descoperirea confirmă teoria acceptată până acum, conform căreia Homo Sapiens ar fi trăit în paralel cu Neanderthalienii în această parte a lumii, după cum explică Tom Higham, de la Universitatea Oxford. Oamenii de știință estimează că cele două specii au trăit în paralel timp de 3.000 – 5.000 de ani. Deși despre existența ambelor rămășițe se știe de zeci de ani (fragmentul de maximar fiind găsit în 1927, iar dintele în 1964) abia acum s-a stabilit cu exactitate vechimea lor și faptul că aparțin primilor oameni moderni care au trăit în Europa. Până acum se credea că acestea ar fi putut aparține unor Neanderthalieni.

Noua tehnologie a fost însă cea care a făcut lumină. Forma fragmentelor, compararea acestora cu alte rămășițe aparținând deopotrivă oamenilor moderni, dar și Neanderthalienilor, datarea acestora au dus la concluzia că sunt, cu certitudine, cele mai vechi rămășițe ale lui Homo Sapiens de pe teritoriul Bătrânului Continent. Nimeni nu știe de ce au dispărut Neanderthalienii și dacă oamenii moderni au avut vreo contribuție în extincția acestora. Se poate ca schimbările suferite de climă, multe și extrem de rapide în acea perioadă, să fi fost factorul care a jucat rolul crucial. Dacă falangele umane din paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Hr.) descoperite în Peștera Bordu Mare (posibil fosile de Neanderthal) sunt mai vechi decât fosilele umane descoperite în Peștera Banko Kiro (Homo Sapiens) din Bulgaria urmează să vedem în viitor, dar așa vom afla și care au fost pașii în timp ai rasei umane pornită spre a cucerii lumea și unde s-a stabilit, simțindu-se ca la ea „acasă”… (G.V.G.)

În loc să ne luăm o țintă de pe piept, să nu ne trezim și cu mâinile acolo…

Data: 3 mai 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Ne zice „unchiul Sam” să donăm ucrainienilor sistemul „Patriot”… Sigur, vorbele lui ar trebui să pară o nevinovată sugestie, dar este evident aproape un ordin… Și doar timpul ne mai desparte de momentul translatării „sugestiei” de donație în cea de cedare… Iar „unchiul Sam” nu oferă la schimb nici măcar abțibildele alea de „pokemon” visa waive… Și nu ar fi de mirare ca această „donație” să aibă loc… Deși, dacă am ține cont de tradiția noastră militară de după aderarea la Nato, nu ar trebui nici să le donăm, nici să le vindem ca „second hand”… Ar trebui să le tăiem, așa cum ne-a pus „unchiașul” să facem cu tancurile și șenilatele noastre moștenite din vechiul regim… Sigur, eventuala donare către Ucraina nu ar viza nicidecum doar o rachetă… Pentru că, la Deveselu, avem un sistem care funcționează ca un tot unitar… Iar de acolo, ori pleacă tot ori nimic. Dar nu „pe bucăți”… Și am putea avea surpriza ridicării sugestiei americanilor la nivel de proiect de țară… Alt proiect, aceeași țară colonie ascultând ordinele aceluia ce i-a vândut pe bani grei sistemul, iar acum o trimite la donație pe bulevardul războiului, pentru a-i vinde apoi altceva… Sau, mai grav, pentru viitorul nostru, dar și al Europei, pentru a elibera infrastructura de la Caracal de sistemul „Patriot” și a fi aduse acolo câteva focoase nucleare pentru jocul nebunilor ce împing UE spre dezastrul final… Pentru că nu întâmplător, în loc să caute soluții pentru reducerea supraîncărcării cu arsenal a Europei, Franța s-a pornit să regândească sistemul de apărare continental, nu cu țevi de tancuri, nici ogive și rachete standard, ci la nivel de focoase nucleare… Ducând Europa și mai aproape de iad… Făcându-l de-a dreptul vecin apocalipsei…

În ceea ce ne privește pe noi, sistemul „Patriot” oricum nu poate fi „săltat” de la Deveselu, pe componente, pentru a fi dus în Ucraina… Pentru că a fost gândit, coordonat logistic și funcțional, dimpreună cu restul „umbrelei” de apărare din Europa… Iar cei ce se vor repezi să preia, ca slugi de colonie, indicația Statelor Unite, probabil vor face din această sugestie de donație un proiect de țară… Poate de „relocare”, deși este puțin probabil, tehnic și geo-strategic, de țară. De interes național, de demilitarizare strategică. Pentru că vor vinde tainul povestii drept luarea de pe pieptul nostru a unei ținte pe care rușii o au în vizor (poate și în cătare, nu avem de unde să știm), încă de la aducerea sistemului la noi în țară. Dar va fi doar o vorbăraie, poate și cu impact electoral, pentru a cârpi dezinteresul națiunii, dar, mai ales, pentru a distrage atenția de la jocurile ce vor urma… În primă fază, „relocarea”, dar nu a sistemului în Ucraina, pentru că nu prea au ce face acolo cu el, ci aducerea militarilor ucrainieni la Deveselu… Pentru a semna pentru primirea „donației”, a învăța să opereze sistemul și a-l și utiliza la nevoie… Deși, la felul cum s-au descurcat cu aparatele de zbor americane, nereușind să le stăpânească la nivel de manevre de război aerian, ci doar strict ca decolare și aterizare de la o bază la alta, este mai bine să ne rugăm să nu fie lăsați la butoane… Nici măcar sub supervizare… Ba, mai bine, să aplicăm acel „modus operandi” de autodemilitarizare de la începutul anilor ’90, și să trimitem rachetele pe urmele șenilatelor date la dezmembrare…

Altă variantă ar putea viza, într-adevăr, expedierea sistemului în Ucraina, dimpreună cu toate celelalte componente necesare funcționării aflate în Europa. Dar asta ar însemna operaționalizarea sistemului în Ucraina, poate chiar în bazele unde a fost stocat cu decenii în urmă arsenalul sovietic… Ar fi însă Uniunea Europeană atât de inconștientă și trădătoare încât să lase practic sistemul de apărare al Europei pe mâinile unui stat despre care știm că, oricând, va putea schimba „macazul”, trecând la felurite șantaje pentru poziționarea ca locomotiva economică (și, mai ales, militară) a Europei?!… Ar accepta UE să ajungă, în schimbul asigurării „apărării” ei de către Ucraina (!), nu doar să consume tot ce-i va vinde Kievul, nu doar ca sortiment tot mai mare de produse, ci strict mărfuri ucrainiene?!… Și nu, nu va fi nicidecum credibilă nici marota vizând delocarea sistemului de la Deveselu tocmai pentru a ne lua o țintă de pe piept… Căci, atunci, s-ar putea să ne punem mâinile acolo… Pentru că, din acel moment, Moscova va avea tot motivul să transforme o ipoteză de lucru în pretext de acțiune imediată, inclusiv din perspectiva posibilei eliberării a bazei de la Caracal-Deveselu de rachetele „Patriot” pentru a face loc unor focoase nucleare…

Regatul Țara Românească Moravia valahă din Cehia. O istorie recentă după 1990…

Data: 3 mai 2024 by Ionuț Țene

Istoriografia a evitat subiectul minorității valahe din Moravia cehă. În perioada comunistă politica „statelor frățești” din lagărul socialist interzicea redescoperirea unor minorități, pentru a nu se crea probleme în unitatea de monolit marxistă. De aceea valahii din Moravia cehă au fost total izolați de ochiul cercetătorilor etnografi și istorici din România. Abia în ultimii ani presa de la noi a început să scrie despre valahii din Moravia. Paradoxal, încă din 1990, presa engleză a oferit subiecte numeroase despre această temă a valahilor păstori din Cehia, veniți prin transhumanță sau autohtoni, conform scrierilor istoricului clujean Silviu Dragomir. Valahia moravă (în cehă Valašsko) este o regiune cunoscută de păstori din răsăritul republicii cehe, de fapt o fostă «Romanie populară» întemeiată între secolele X și XV de către păstorii români stabiliți atunci la granița dintre Moravia și regatul Ungariei, dar și din rămășițe ale autohtonilor daco-romani veniți pe vârfurile Carpaților din fosta Dacia romană – o autostradă a etnogenezei românești. Teodor T. Burada, celebrul folclorist român din Iași, a scris despre valahii de aici la sfârșitul secolului XIX, fapt ce a surprins lumea științifică de atunci. Abia după 1990, datorită democratizării Cehiei și, mai ales, după integrarea acestei țări în UE, în anul 2004, minoritatea valahă a început să-și ceară drepturile. Desigur este vorba de o minoritate de păstori, despre un areal rural din sud-estul Cehiei, care vorbește limba cehă, cu circa 800 de cuvinte din lexicul de bază al limbii române, în general limbajul legat de oierit și instrumentarul agricol. Se reconstruiește o identitate etno-folclorică a valahilor din Moravia cehă, cu oameni care își redescoperă și afirmă identitatea multi-seculară de păstori veniți din Carpații românești.

Capitala Valahei morave este un frumos orășel montan. Valašské Meziříčí este un oraș din districtul Vsetín din regiunea Zlín din Republica Cehă, la graniță cu Slovacia. Are aproximativ 23.000 de locuitori. Numele Meziříčí înseamnă literal „între râuri” și este legat de locația sa la confluența râurilor. Atributul Valašské (adică „Valahia”) se referă la locația sa în regiunea Țării Românești Moravie. Prima mențiune scrisă despre Valašské Meziříčí datează din 1297. Deci localitatea are o tradiție veche de târg al ciobanilor valahi din Moravia. În acest context de deschidere și democratizare din punct de vedere al Uniunii Europene, după 1993, au demarat acțiunile pentru reconstituirea și recunoașterea a valahilor – ca minoritate – din punct de vedere etnografic, folcloric și al drepturilor omului. De altfel, în Moravia există încă din perioada interbelică un muzeu etnografic în aer liber la Rožnov pod Radhoštěm dedicat valahilor din Cehia. În mai 1997 un grup de entuziaști valahi moravi (Pavel Kosik, Tomaš Harabiš, Boleslav Polívka și alții) a proclamat statul fictiv Regatul Valahiei (Valašské Království, Wallachian Kindom), care dispunea de stemă, drapel, cetățenie, imn, monedă proprie (iurovalsarul), ambasade și consulate, o Cartă a drepturilor și libertăților, o Universitate, un Ordin cavaleresc, o fabrică de țuică de prune. Noua entitate statală formală emite pașapoarte (peste 80/90 000, care sunt folosite pe post de cartele de reducere în diverse localuri și așezăminte turistice sau de agrement din regiune), revendicând un teritoriu (după modelul statelor fictive Teritoriul Independent al Coastei de West sau Vechea Scoție). Inițiatorii Regatului Valahiei l-au înregistrat ca asociație cu statut de SRL, acesta dobândind personalitate juridică cehă. În 1993, cu patru ani înainte ca un anumit Tomáš Harabiš să creeze Regatul Valah, un actor de benzi desenate popular și un clovn antrenat pe nume Bolek Polívka, a fost încoronat „Regele Valahului, Boleslav I cel Milostiv, pentru totdeauna” într-o schiță TV elaborată și foarte populară în epocă. A fost o formă inedită de a atrage atenția asupra păstorilor valahi și să se evite reacția autorităților cehe.

Acești lideri ai minorității valahe din Moravia au pus la cale, mai „în glumă” sau „mai în serios”, crearea unui regat ”fantastic” într-o cunoscută crâșmă din Valašské Meziříčí (Mezericiul românesc). Regatul Țării Românești (cehă: Valašské kralovství) – denumit după regiunea Țării Românești – Moravia s-a înființat ca o asociație recesivă (arhetipală) ironică, care a fost fondată în 1997 de fotograful Tomáš Harabiš ca o „glumă practică elaborată”. Locația „regatului” se situează în colțul de sud-est al Republicii Cehe, în zonele istorice, care au fost vatra păstorilor valahi din secolele XI-XII. „Țara Românească este un loc adevărat. Este o regiune muntoasă în colțul de sud-est al Moraviei, cam de dimensiunea Luxemburgului. A fost așezat de-a lungul mai multor secole de către păstorii români migratori numiți -Vlahi, care își strângeau oile spre vest, de-a lungul puternicului lanț muntos Carpați”, scria presa britanică în acei ani. „Autoritățile” regatului au emis circa 80.000 de pașapoarte de valahi din Cehia. Unele surse vorbesc chiar de 90.000 de pașapoarte. De la înființare, circa 80.000 de cetățeni cehi au achiziționat „pașapoarte Valahe”, cu care să călătorească. ”Într-o cârciumă de lemn, în mijlocul unei păduri, un bărbat scund și destul de rotund, pe nume Olin Kutáč, conduce un cor de muzică patriotică și cântă o melodie despre ceea ce el pretinde că este imnul național al Țării Românești Moravia valahă din Cehia. Îmbrăcat în haine tradiționale muntenești și purtând o pălărie mare și ascuțită de ciobănesc negru, Olin nu trebuie să se străduiască foarte mult să-i facă să cânte pe tovarășii săi valahi – întăriți cu pahare de „slivovica” sau țuică de prune valahă. Acest valah pe nume Olin se descrie ca prim-ministru al Regatului Valah. Tencuite peste pereții pub-ului său din vârful muntelui sunt fotografii cu el însuși stând alături de o mulțime de celebrități și personalități publice, de la președintele ceh Václav Klaus la fotbalistul brazilian Ronaldo. Olin, așa cum probabil ați ghicit, este mândru de rădăcinile sale” transmitea presa engleză. (https://english.radio.cz/wallachian-kingdom-reporting-a-land-doesnt-exist-8591109). Olin este unul dintre bărbații care a dominat ca lider informal al Regatul Valah în ultimul deceniu. Dar omul care a început totul – omul care a creat fundamentele statului muntenesc, cum ar fi pseudo-pașapoartele și falsa monedă valahă – este Tomáš Harabiš, așa-numitul „ministru de externe” al Țării Românești. „Valahia este un loc real cu oameni reali și istorie reală, dar multe dintre atributele Regatului Valahiei nu sunt reale…Pentru a deveni valah tot ce trebuie să faci este să petreci șapte zile în Țara Românească și să bei un litru de țuică de prune pe zi. Avem consulate în toată lumea; există unul în Canada, unul în Noua Zeelandă. Deci este foarte ușor de aranjat.”

În 2001, pseudo-guvernul muntenesc valah, însă l-a detronat pe regele Boleslav printr-o lovitură de stat, acuzând monarhul decăzut că s-a comportat neconstituțional, cerând 1.000.000 de coroane cehe pentru serviciile sale. Regele demis a străbătut Moravia valahă pe jos din sat în sat, adunând sprijin pentru restaurarea sa, susținând că el a urcat de fapt pe tron în 1993 cu aproximativ patru ani înainte de formarea guvernului Harabiš și a afacerii. Fostul rege a susținut, de asemenea, că ideea pentru regat era a lui. În imposibilitatea de a soluționa disputa pe plan intern, cazul a fost dus în instanță în 2007 la Ostrava, din Republica Cehă. Curtea a decis în favoarea „guvernului” lui Tomáš Harabiš, care a continuat să caute un nou candidat la tron, încoronându-l în cele din urmă pe Vladimír Zháněl ca rege Vladimír al II-lea . De atunci, fostul rege, Bolek Polívka, a făcut apel la Înalta Curte Cehă. De acest conflict juridic de la conducerea regatului Țării Românești Moravia valahă din Cehia se pare că nu au fost străine serviciile secrete cehe și autoritățile centrale de la Praga. Regatul Valah – care are propriile pașapoarte și monedă – a început ca o glumă practică, dar în curând a devenit cea mai de succes întreprindere turistică și de reconstrucție a etno-folclorică din Cehia. Un lider valah declara presei britanice că pașapoartele valahe nu sunt o problemă pe plan internațional. „Chiar și eu am trecut granița canadiană-americană – între Yukon și Alaska – cu ea. Când am trecut granița în Alaska, am primit ștampila în pașaportul valah și când am decis să arăt pașaportul ceh, atunci au început problemele. Deci aceasta a fost dovada că un pașaport valah este ușor de călătorit, iar pașaportul ceh este problema”. Interesant este faptul că Curtea Supremă de Justiție din Praga a judecat în 2007/2008 conflictul dintre liderii valahi. Astăzi, Regatul Țării Românești Moravia valahă din Cehia a rămas mai mult o ficțiune turistică, dar devine tot mai evident în ultimii ani că minoritatea valahă din Cehia dorește să-și reconstituie identitatea ento-folclorică și să-și afirme drepturile și chiar să reconstruiască limba veche a oierilor rumâni din secolul XIII. Dincolo de o glumă pentru promovarea turistică din zona Moraviei valahe rămâne problema recunoașterii drepturilor minorității valahilor din Cehia.

Josef Kašpar, care s-a născut 27 iulie 1938 în Vrbice, este un fost sportiv cehoslovac, un atlet care s-a dedicat săriturii în înălțime, originar din Valahia moravă. În anii 1955–1957 a concurat pentru echipa de atletism VŽKG Ostrava, din 1958 până în 1964 a fost membru al Dukla Praga. În 1957, a devenit al optulea om din istoria atletismului cehoslovac care a spart bariera de 200 cm, recordul personal de 204 cm datează din 1963. El este un idol al valahilor moravi, având și un memorial în cimitirul din Roznow la care se închină valahii moravi. Imnul Național al Moraviei valahe este compus pe versurile unui poet din Moravia.De asemenea, un scriitor valah din sudul Moraviei valahe a compus Imnul national al Moraviei Valahe la începutul secolului trecut. Scriitorul popular valah Josef Kašpar Vrchovský (1871 – 1947) s-a născut în Valašská Polanka și a murit în Vsetín. Și-a trăit toată viața în satul natal, pe pajiștile, care se numeau U Vrchovských – de unde și numele de familie Vrchovský. De mic, a gravitat spre cărți și, în copilărie, a citit toată biblioteca școlii. La 19 ani, a început să compună poezii în timpul liber – rime populare simple, pe care le scria în dialectul muntenesc și le nota într-un caiet seara. Își câștiga existența ca fermier și se plimba îmbrăcat în costum valah.Cu filozofia sa unică de viață, îi era greu să se împace cu schimbările din Țara Românească Moravia valahă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pe care le reflecta adesea în poeziile sale. A preferat poeziile prozei, pentru o mai bună comprehensibilitate, și le-a publicat sporadic în ziare și reviste, iar importanța lor stă nu numai în valoarea lor artistică, ci și în valoarea lor folcloristică, întrucât deseori surprind vechi realități și obiceiuri locale valahe. Spre exemplu despre gospodărie pe timp de seară. Îi plăcea să asculte oamenii cântând frumos și să deseneze costume valahe. Multe dintre ele au devenit cunoscute și populare pe scară largă în Cehia. Poetul popular a compus versurile și melodia Imnul Valahilor din Moravia.

Imnul „Valašské Polanék” a intrat în memoria cetățenilor din Moravia valahă. Se cântă în timpul festivalurilor și de ziua recoltei la Starovalašké. Imnul a fost adoptat ca imn și de către întreaga regiune Hornolideč și treptat tot Regatul Țării Românești Moravia valahă: „Noi valahii putem fi săraci,/ la urma urmei, suntem făpturile lui Dumnezeu./ Să ne ținem cu credincioșie de Domnul Dumnezeu,/ nu vom da greș.// Să nu ne fie rușine de sărăcie,/ să nu ne înrobim/ Patria Moraviei/ desfătarea deşartă a duşmanilor.// Draga noastră Patrie Moravă,/ esti mama noastra/ Sunteți sfințiți prin sângele părinților.// Să nu ne fie rușine de sărăcie/ să nu ne înrobim/ Patria Moraviei/ desfătarea deşartă a duşmanilor.// Noi valahii putem fi săraci,/ la urma urmei, suntem făpturile lui Dumnezeu./ Să ne ținem cu credincioșie de Domnul Dumnezeu,/ nu vom da greș”. Acest Imn al Țării Românești Moravia valahă din Cehia exprimă evident dragostea față de pământul natal și puterea credinței acestor ciobani valahi care au conștiința propriei tradiții și a sfințeniei prin sângele părinților. Mai transpare și o sete de libertate specifică păstorilor rumâni, parcă coborâți din Miorița carpatină.

Când guvernul nu vă vrea binele, ci banii, casele, poate și sufletul…

Data: 3 mai 2024 by Gheorghe Piperea

Cu un deficit bugetar pe primele trei luni de doi la sută din PIB, Guvernul riscă să nu mai aibă curând bani de salarii și pensii. De asemenea, plățile ce compensații la facturile de energie din anii 2022-2023 sunt incerte, la fel cum sunt în dubiu rambursările de tva către economie. Foarte interesant – sistemul judiciar nu are siguranța că va putea plăti toate salariile pe 2024 (și nici celelalte facilități aferente, cum ar fi chiriile, bonificațiile de dobândă la credite, abonamentele de transport sau medicale etc.). Cu atât mai puțin guvernul Ciolacu nu are bani pentru a plăti despăgubirile castigate de magistrați în instanțe contra statului (da, în instanțe, adică, prin decizii ale colegilor de breaslă…), care se cifrează la cca un miliard de euro. Precizez că deficitul bugetar pe întreg anul 2024 este de trei procente. Guvernul Ciolacu a consumat deja 2/3 din acest deficit în doar trei luni. Evident că se va apela din nou la credite – doar că, ce să vezi, datoria publică s-a dublat în patru ani, iar dobânzile sunt azi la cote maximale, dat fiind ratingul scăzut de țară (menținut în stare jalnică în ciuda creșterii mirobolante a PIB – ului, o creștere pe datorie și pe consum din credite, de altfel). Sunt datorii întinse și pe 30 de ani – la propriu, aceste datorii vor fi plătite de copiii și de copiii copiilor noștri…

Între timp, băncile impart acționarilor lor străini un miliard de euro dividende. Bravo lor, numai că ar fi fost bine dacă acest profit enorm s-ar fi făcut din creditarea economiei private, a investițiilor și a consumului sănătos, deopotrivă. În fapt, acest profit s-a făcut pe seama statului – dobânzile la care s-a împrumutat statul anii trecuți au fost între șapte și zece la sută, iar băncile au plătit dobânzi la depozitele la termen ale populației de trei-patru la sută. Ironic, există o sumă de peste 60 de miliarde de euro păstrată de cetățeni și de firme în conturi curente, adică, fără dobândă sau cu dobândă care tinde asimptitic către zero. Mai mult chiar, băncile au profitat și de fluviul de lichiditate creată de BNR, prin relaxare cantitativă. Banii ținuți de bănci la BNR, în depozite, au fost remunerați cu șase la sută dobândă. Ecartul de doi-trei la sută dintre cele două tipuri de dobândă a creat pentru bănci profituri de 100-150 la sută, doar din trecerea timpului. E bine să fii bancă măricică, sistemică, într-o țară cu oameni și firme fără putere de negociere reală…

Asta se întâmplă când stăpânii sunt speriați și instituie poliția gândirii. Când a-i critica, a vorbi contra lor, devine o crimă de incitare la ură. Dar ce va fi când foametea ca veni? Când nu există suficientă mâncare, cei care mor sunt cei foarte tineri și bătrânii. Cine va mai putea calma revolta contra acestei nenorociri neo-feudale? Gerontocrații matusalemici? Îmbuibații care merg cu private jet – ul la conferințe climatico-sanitare? Președinții – ficus care zboară în vacanțe lungi cu avioane de 1,5 milioane pe cursă? Lorzii războiului și banksterii care fac continente de bani din nenorocirea oamenilor? De reținut că aceste cifre și realități palpabile sunt pentru acum. Nu sunt pentru 2025. Adică, pica fix în an electoral.

Pentru 2025, problematica e mult mai cruntă, căci vin scadențe la credite (cca 20 de miliarde de euro), plus obligația de a reașeza economia pentru a fi pregătită de vânare de vânt și de surse de energie regenerabilă cu costuri de două până la de zece ori mai mari decât cele la energia „clasică”… Poate ne trezim, totuși, din somnambulismul la care ne-au obligat plandemia și așa zisa criză climatică…

Guvernul actual nu vă vrea binele. Vă vrea banii. Casele. Veniturile din muncă. Sufletul.

Tristețea unui Prohod…

Data: 2 mai 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

În Vinerea Mare, vinerea de dinaintea Sfintelor Paști, seara, se oficiază denia cu Prohodul. Acesta este o cântare închinată Mântuitorului, patimilor și morții Sale. Este o cântare în trei părți, cu un conținut foarte bogat ca idei și învățături, dar și o melodie foarte suavă, mângâietoare, o tânguire demnă, în care se întrezărește speranța Învierii. În timpul Prohodului, în mijlocul bisericii se află o masă, pe care este așezat Sfântul Epitaf, care reprezintă icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf este înconjurat cu flori aduse de credincioși. La sfârșitul Prohodului, Sfântul Epitaf este ridicat de preot și cântăreț sau un enoriaș și cu el se înconjoară biserica. La ieșirea din biserică toți enoriașii prezenți trec pe sub Sfântul Epitaf, iar la întoarcere intră în biserică trecând iarăși pe sub Sfântul Epitaf. Această trecere semnifică moartea și învierea noastră. În timpul când se înconjoară biserica bat clopotele, iar în cele patru puncte cardinale se fac opriri și preotul rostește ectenii pentru diferite trebuințe din viața omului și a comunității, ectenii pentru vii și pentru morți. Slujba se termină pe o notă optimistă, prin Sfânta Evanghelie a Învierii și Binecuvântările Învierii. Așadar, Domnul Hristos cel răstignit, mort și îngropat înviază, dăruindu-ne și nouă garanția învierii noastre.

În parohia noastră slujba Prohodului are vechi tradiții. Am participat la cea din Bârda din copilărie, iar la cea din Malovăț încă de pe când eram elev la școala generală și la seminar. În ambele sate participarea enoriașilor era masivă. Se umplea biserica de lume, se împărțeau cărticele cu cântările Prohodului, se formau 2-3 grupuri mari și cântau alternativ. Cântau oameni în vârstă, bărbați și femei, tineri, copii. Grupele se formau de obicei după sex, de-o parte bărbații, de-o parte femeile, dar erau și amestecate. Cântările erau foarte cunoscute, foarte populare, cred că erau unii care le știau pe de rost. Se cânta cu un entuziasm, cu voință și o solidaritate rar întâlnită. Vibrau geamurile bisericii. Fiecare simțea ceva din fiorul momentului, fiecare se simțea în momentele acelea solidar cu Domnul Hristos, își asuma suferințele Lui, parcă încerca să-I facă crucea mai ușoară. Mi-au rămas în amintire, încă din copilărie, multe chipuri ale celor ce au cântat în mod constant la Prohodul de la cele două biserici. De când am venit preot în cele două sate am făcut cu bucurie efortul de a oficia slujba Prohodului în ambele sate, uneori aceasta întinzându-se și după ora 24, pentru a păstra nealterată o tradiție atât de frumoasă și creștinească.

Prohodul din Vinerea Mare îl putem asemăna cu priveghiul ce se face când moare cineva dintr-ai noștri. În nopțile precedente înmormântării, la casa mortului se perindă zeci și sute de consăteni, uneori rude și cunoscuți și din alte localități. Aduc flori și lumânări, le dau de pomană deasupra mortului pentru mortul respectiv și pentru rude ce au decedat mai demult. Mortul devine în acele momente mesagerul care este însărcinat de cei vii să ducă în lumea de dincolo „mesajele”, „scrisorile” celor vii. Participarea la priveghiu este un semn de dragoste, de respect față de mort, dar și de solidaritate față de familia mortului aflată în suferință, în doliu. La priveghiu participanții spun amintiri legate de mort, de viața lor, uneori se mai fac și glume, așa încât durerea celor din familia mortului nu mai este așa mare. Cei participanți își exprimă solidaritatea, compasiunea cu familia îndoliată participând la priveghiu.

Dacă asemănăm Prohodul cu priveghiul, trebuie să observăm că la priveghiu vin rude, prieteni, consăteni ai mortului, adică apropiați, nu străini. Cei ce participă Vineri seara la Prohodul Domnului Iisus Hristos se socotesc prieteni, rude și apropiați ai Lui. Este extraordinară apropierea. Este de fapt traducerea în faptă a mesajului biblic: „Voi sunteți frații Mei!” Iată cum românii au reținut această afirmație a Mântuitorului și i-au dat curs în modul cel mai practic: participarea la Prohod, la priveghiu, la înmormântarea Domnului Iisus Hristos. Dacă participarea la Pohod se face cu atâta tragere de inimă, cu atâta credință, nădejde și dragoste, cu siguranță că Domnul Iisus Hristos nu rămâne indiferent la această atitudine. Cu siguranță că și El își va aduce aminte la timpul potrivit că aici, în satele și orașele noastre, în sânul poporului român, are atâția prieteni și frați, care au fost alături de El cu dragostea și compasiunea lor în momentele cele mai grele ale activității Sale pe pământ.