Românii, scurtă istorie obiectivă

Pentru ca istoria Europei să fie mai bine înţeleasă, forurile decidente i-au capacitat pe cei mai vestiţi istorici ai lumii în scopul eliminării poveştilor emoţionale aferente domeniului, dându-se astfel posibilitatea celor interesaţi să nu mai confunde istoria cu folclorul. Pentru istoria spaţiului carpato-pontico-dunărean a fost desemnat celebrul istoric român Sorel Gustaffson cunoscut mai ales pentru obiectivitatea, dar şi pentru vastele sale cunoştinţe în respectiva problematică. După o scurtă perioadă de analiză, istoricul îşi consultă lucrările mai vechi şi publică un compendiu de natură a spulbera orice îndoială asupra veridicităţii datelor publicate. Studiul, exhausitiv totuşi, pornea de la acele începuturi cumva neclare şi stabilea ferm: cu puţin înainte ca romanii să se gândească la o extindere a imperiului la nord de Dunăre, Danubius cum denumeau ei fluviul pe atunci, în perimetru a apărut un popor care, este dovedit prin cercetări fără tăgadă, nu avea nume, nu vorbea în nici o limbă, de scris nici nu mai pomenim, iar singura lor preocupare era extragerea aurului şi depozitarea acestuia pentru ca atunci când vor veni romanii să nu se plângă bieţii oameni că au bătut drumul degeaba. Erau deci foarte ospitalieri şi aveau grijă de bunul lor renume în lume. Prin urmare, atunci când au venit romanii cu legiunile lor de războinici adunate mai ales din nordul Africii, au luat aurul şi le-au spus indigenilor:

– Bă, făcurăţi şi voi o treabă bună, acu’ ia să vedem ce mai putem lua de pe aici! Ceva-ceva mai era, ba sare, ba vite, sclavi sau lemn, aşa că i-au pus la lucru pe sălbatici, i-au numit, nu se ştie de ce, daci, dar în schimb i-au învăţat să vorbească latina pe care nici ei nu o ştiau prea bine. Au mai făcut şi castre sau drumuri şi bine că habar nu aveau la ce foloseşte petrolul, gazele sau cărbunele fiindcă cine ştie ce le mai dădea prin cap. După mai bine de o sută de ani, văzând romanii că totuşi dacii nu erau chiar atât de harnci şi veseli precum se lăudau, au luat hotărârea de a pleca însă, oameni de bun simţ fiind, le-au spus:

– Bă, aţi dat de dracu’! Vin unii pe lângă care noi, cu toată ştiinţa noastră de a omorî, suntem bieţi copii! Aveţi grijă!

Disperaţi că le pleacă exploatatorii, dacii s-au apucat cu mâinile de fustele lor şi s-au dus cu ei în sudul Dunării de teamă că nu mai era cine să-i bage în mine sau să-i vândă pe pieţele de sclavi din Libia. Prin urmare, locul a rămas pustiu şi pe aici au trecut tot felul de neamuri, unele mai proaste decât altele, însă mare bânză nu au făcut decât că, de plictiseală probabil, au dat denumiri unor ape sau unor munţi ca să se ştie în viitor că ei şi nu alţii trecuseră pe acolo. Spre norocul tuturor, după o vreme, pe aici au ajuns şi ungurii, războinici nobili, viteji şi plini de idealuri, care neavând în plan local nici cu cine să se bată, o vreme s-au păruit între ei, dar când şi-au dat seama că îi râde istoria au pus de un regat catolic pe care l-a înfiinţat Ştefan, un ungur get-beget. De jur împrejurul regatului au organizat tot felul de state conduse şi ele de voievozi cumani, avari, pecenegi ori gepizi, că nu se mai găseau localnici care să se ocupe şi de treburile astea. Şi era mare nevoie de aşa ceva, deoarece turcii dădeau semne de interes faţă de zonă şi nu te prea puteai înţelege cu ei, de unde a rămas şi expresia: turcu’ tot turc!

Problema Europei la acea vreme era însă că Imperiul Otoman, departe de a se speria de vitejia nobililor unguri a pus la pământ libertatea întregii părţi de est a continetului şi făceau ce ştiau ei mai bine. Jefuiau! Aveau ceva modele în istorie aşa că Principatele Dunărene cum erau numite atunci Moldova şi Ţara Românească intrate sub ocupaţie turceasă s-au umplut de tot felul de neamuri precum greci, turci, evrei, armeni, ţigani, tătari ori macedoneni se vorbeau toate limbile pământului, nu exista monedă de referinţă, nici unităţi de măsură aşa că termenul de bulibăşeală era cel mai potrivit pentru starea de lucruri din aceste ţări, spre deosebire de Ardeal unde o înţeleaptă politică de asuprire dusă de imperiul Habsburgic, dăduse o lege prin care se recunoştea că aici nu mai există români. Scurt şi fără comentarii! Degeaba în Moldova a domnit o vreme un principe ungur, tot Ştefan pe numele lui, cel care le-a mai dat câte o bătaie turcilor, fiindcă nici el nu a reuşit să-i scoată la lumină pe contemporanii săi aceştia preferând să rămână arondaţi cultural ruşilor prin biserica greacă, dar ale cărei texte liturgice erau scrise în slavonă. Complicat şi confuz, deci total neconcludent pentru studiile ulterioare!

Aflaţi însă în imediata apropiere, ruşii care reuşiseră să-şi extindă imperiul până la graniţele celui Otoman, au găsit de cuviinţă să preia ei administrarea Provinciilor Dunărene că de români încă nu se poate vorbi. Aşa se face că la un moment dat cele două provincii se unesc sub un domnitor aparent francofon, însă înconjurat de spioni ruşi, iar noile Principate, numite Unite, adoptă stilul de viaţă care li se pare apropiat de cel vestic, dar rămân cantonate în cultura rusă şi scrierea cu grafie chirilică (a se vedea documentele şi publicaţiile vremii!).

Europa înţelege acum că adevărata primejdie o reprezintă Imperiul Rus aşa că pune de o debarcare în forţă a Domnitorului şi înlocuirea lui cu o casă nobiliară germană, cea care devine şi dinastie. Sigur, un alt spirit pătrunde în cele două provincii, unul occidental, în care regele este slujitorul poporului şi tot ce face el este doar pentru binele acestuia. Prin urmare, regii se îmbogăţesc în cel mai scurt timp, dar se şi integrează perfect vieţii spirituale indigene dând dovada unor abilităţi demne de admirat în materie de corupţie, trădare, dezertare sau interese meschine, respectiv o grijă deosebită faţă de amante.

Hmm, dar ruşii nu dorm! Profitând de un mare război, alungă dinastia germană, declară ţara republică anexându-i şi Ardealul, pun o conducere obedientă şi fac ceea ce se ştia de milenii: jefuiesc! Exerciţiul este uşor de pus în practică mai ales că ruşii au metode perfecţionate de propria lor experienţă, una uriaşă, aşa că omoară tot ce le stă în cale şi îşi menţin trupele de ocupaţie în teritoriu, că oricum nu aveau nici un interes să le plătească ei. Totul durează însă doar două decenii până când la putere în România vine un dictator sângeros care le dă flit ruşilor şi începe să-şi masacreze poporul punându-l, nemilos, la muncă. Construieşte tot felul de chestii inutile precum hidrocentrale, uzine şi fabrici, spitale şi şcoli, modernizează oraşele, încearcă să facă şi agricultura competitivă însă aici nu-i merge fiindcă are de-a face cu tradiţia, mai face şi ceva palate sau sedii moderne pentru ministere, dar nu bagă în seamă faptul că poporul este de-a dreptul îngrozit că nu mai ştie ce să facă pentru a scăpa de chinuri şi a ajunge la prosperitatea pe care o vede în revistele din occident.

Deşi dictatorul, viclean ca orice dictator, băgase în capul poporului că el este descendent din marii eroi ai istoriei şi că mai nimic din lumea asta nu se făcuse fără ei, românii, un scepticism absolut înţelept îi făcea pe oameni să gândească, dar să şi spună pe la colţuri: păi şi ce, ne ţine asta de foame!?

Normal, în acest context, oameni de bună credinţă, din est, dar şi din vest, îi şoptesc la ureche cam cum trebuie să procedeze. Poporul prinde mişcarea şi cu ajutorul unor conducă-tori luminaţi, pune mâna pe ce apucă şi în câteva zile spulberă tirania. Acum, fericit şi liber, poporul mai doreşte şi prosperitatea mult visată! Dovedeşte o rară înţelepcinune şi vinde tot ce avea prin ograda patriei procurându-şi astfel acele semne ale bunului trai: guma de mestecat, pasta de dinţi în trei culori, pepsi sau coca-cola, bijuterii la vedere, ţoale de la mari firme de modă piratate de turci sau chinezi, maşini bengoase aduse sau furate din vest, concerte de muzică rock, droguri şi un miserupism total faţă de învăţătură sau muncă deoarece acestea erau considerate reminiscenţe ale vechiului regim despotic. Fericirea oamenilor se manifestă şi atunci când, cu un paşaport în mână şi cu ceva dolari sau lire în buzunar, bat lumea şi încearcă să facă negoţ păcălindu-i pe turci sau pe greci, consideraţi nişte fraieri care habar nu au de potenţele noastre în domeniu. În fine, iluzia nu durează prea mult şi câteva milioane de sărăciţi la limită pleacă la muncă pe alte meridiane. Ceea ce în ţară li se părea degradant, în afară devine un fel de mândrie naţională, adică, uite bă, că tot noi românii!…

Odată cu ei pleacă şi tinerii apţi de muncă sau cu studii şi fără perspective în ţară, adică aceia care văd cu totul altfel lucrurile, însă şi o bună parte din etnicii noştri care furnizează occidentului, din plin, probe de supravieţuire în orice condiţii. Ţara trăieşte din împrumuturi, iar clasa politică devine, firesc, remorca tuturor intereselor. În context se acutizează pseudo învăţăturile din vremea tiraniei cele care afirmă că acest popor se trage din zei şi că, în general, sunt nemuritori deoarece de la ei a pornit totul. Este o psihopatie socială uşor de explicat având în vedere manipulările ideologice, dar şi frustrările profunde care au dus la acest gen de schizoidie.

În consecinţă, se poate afirma cu dovezi incontestabile, bazate pe studii aprofundate şi documente incontestabile că statul numit România, dar şi conceptul de român sau limbă română sunt, în general vorbind, realizări circumstanţiale, impuse de necesităţi trecătoare, fără temei istoric, iar o reconsiderare a împărţirii teritoriale în cele trei state cu adevărat con-firmate de traseul istoric: Moldova, Ardealul şi Valahia ar reface pe deplin şi în context absolut european ideea de naţiuni libere perfect legitimate istoric.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Documentul, ajuns pe masa Înaltului Directoriat de Analiză şi Prognoză al Uniunii Europene, a fost considerat o lucrare fundamnetală pentru înţelegerea corectă a frământatei istorii a continetului. A fost recomandat ca bază de studiu în toate instituţiile de învăţământ, concomitent fiind retrase din circulaţie orice alte lucrări, studii sau documente care, pentru a împiedica apariţia pe viitor a confuziilor legate de această temă, au fost date la topit. Eminetul istoric de anvergură planetară a fost numit Înalt Comisar pentru studii istorice, iar acest fapt a adus, pentru prima oară în istoria adevărată a ţării, un real motiv de mândrie patriotică!

Vivat, crescat, floreat! Mai bine spus: Lass es leben, lass es wachsen, lass es gedeihen!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*