Muzeul Dunării de Jos din Călărași ne prezintă din colecțiile sale de această dată exponatul „Coarne de consecrație”. Este vorba de unele dintre cele mai interesante obiecte de plastică preistorică ce fac parte din Colecția de Arheologie Generală a Muzeului Dunării de Jos, atribuite culturii Gumelnița (cea de a doua jumătate a mileniului V î.Hr.). Comunităţile gumelnițene de la nord de Dunăre au realizat o serie de piese din lut, printre care se înscriu și „coarnele de consecrație”, o formă cu frecvență redusă a plasticii zoomorfe din arealul Culturii Gumelnița, fiind prezente în situri precum Sultana – Malu Roșu, Măgura Gumelnița (jud. Călărași) sau Vitănești – Măgurice (jud. Teleorman). Cultura Gumelniţa s-a dezvoltat în cea de a doua jumătate a mileniului al – V-lea î.Hr.. În partea de sud a României a evoluat această cultură, care şi-a luat numele după Măgura Gumelniţa ce se află la 4 km nord est de municipiul Olteniţa. Cultura Gumelniţa a fost cea mai avansată civilizaţie din Europa la acea vreme, purtătorii acestei culturii fiind într-un stadiu de dezvoltare socială şi economică, similară celor din civilizaţiile contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne de civilizaţie ale omenirii. Aria de răspândire a acestei culturi cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei, ajungând în sud până la Marea Egee. Aşezările caracteristice acestei civilizaţii sunt tell-urile, cu înălţimi care ajung uneori până la 12, 5 m la Hârşova sau 15 m la Borduşani. Economia se baza pe cultivarea plantelor, creşterea animalelor, vânătoare, pescuit şi cules. Prin cioplire se făceau unelte din silex ca topoare, lame, răzuitoare, dăltiţe, sfredele, vârfuri de suliţe şi săgeţi, iar prin şlefuirea pietrei se făceau topoare plate, topoare-ciocan, dăltiţe, tesle ş.a. Uneltele de os sunt destul de numeroase. Acestei culturi îi este „dedicat” un muzeu în orașul Oltenița.
Piesa la care fac referire în continuare a fost descoperită în așezarea gumelnițeană „Căscioarele-Ostrovel”, județul Călărași, în una din locuințele cercetate în anul 1964 de către unul dintre cei mai mari arheologi ai României, Vladimir Dumitrescu. Ca și alte obiecte din aceeași categorie, și acesta este de mici dimensiuni (cca 3,1 cm), este compus dintr-o bază, care în acest caz este alungită, un „corp” şi coarne, are suprafața netezită, fiind realizat din lut ars, de culoare cărămizie, având în compoziție pastă fină și foarte fină.
Piesa prezintă pe „corp”, în poziție aproximativ centrală, o perforație, care, alături de forma alungită a bazei, ar putea sugera că a fost folosit ca și pandantiv. În ceea ce privește semnificația acestui tip de piese, cercetătorii afirmă că reprezintă simboluri ale principiului masculin. El este redat în arta neo-eneolitică, de cele mai multe ori, sub formă umană masculină, dar şi personificat de taur (Taurobol; Minotaur; Taurul Apis). Ca atare, este înfăţişat ca un bovideu, însă în unele cazuri în legătură cu reprezentări feminine, în poziție secundară față de acestea (Vaca Cerului). Informațiile ne-au fost date de către muzeograful Dr. Andreea Parnic, de la Muzeul Dunării de Jos din Călărași. Iată cum se dovedește perenitatea unor simboluri, care vor „evolua” de-a lungul perioadelor istorice trecute. Cornul „erect”, ca ascendență către cer și rupere a lințoliului dintre văzute și nevăzute (parte a hierogamiei sacre, de unire a cerului cu pământul, dintre cele nevăzute și neștiute cu cele văzute și cunoscute), capătă o nouă valență, din el decurgând crearea vaselor ritualice pentru libațiuni, numite „rhytonuri”. Acestea, odată umplute cu lichid (vin, lapte, ambrozie, etc.) în cadrul ritualului, nu mai puteau fi așezate până nu erau golite („să bem cupa până la fund”). Ele nu aveau „fund”, precum vasele ceramice numite „amfore” ce necesitau suport (sau erau așezate culcate, după ce erau astupate și sigilate). Cornul poate fi al unui bovideu, sau poate fi al unui cerb, dar în acest caz poate fi similar cu Pomul Vieții, care are „coroană” cu capete de păsări ce supraveghează lumea (Mama Gaya Vultureanca) – Cerbul Sharabha, cu opt picioare, care „calcă” în două tărâmuri. Imaginea acestuia apare pe cupele dublu tronconice ale principilor geți și pe coifurile de paradă „cu ochi” ale acestora. Rhytonul de la Poroina din argit aurit poartă decorația unui cap de taur. Unul dintre scuturile de fier dacice descoperite la Piatra Roșie are imaginea unui taur.
În așa numitul Tezaur getic de la Craiova (posibil „cuplat” cu Tezaurul de la Porțile de Fier) are în componență aplice cu imagistica capului de taur, ca și „ceasul” solar de la Cumpăna din Dobrogea. Stema Moldovei medievale este un cap de bour (zimbru), ce confirmă acest cult. Există o teorie ce adoptă ideea că luptătorii vikingi purtau coifuri cu coarne, dar realitatea arheologică nu confirmă acest lucru. Altarul Marilor Zei din insula Samotrache „poartă” simbolul coarnelor și a capului – craniului de taur (moarte și viață). Acest vechi symbol al capului de taur și al craniului ne arată dualitatea „ușilor” dintre cele două tărâmuri – dus și întors – viață și moarte. El apare în zidul castelului Reginei Maria de la Balcic (sculptură veche, getică), dar și în mormântul lui Dromichete de la Sveștarii (Bulgaria). În tradiția popoarelor mezoamericane apare imaginea unui cerb care „poartă” două capete: unul viu, și celălalt mort (hârcă).
Medalionul „Coarne de consecrație” de la Muzeul Dunării de Jos din Călărași are 6500 de ani și conferă purtătorului său un atribut clar masculin, caracterizat prin inițiativă, îndrăzneală, curaj, implicare și forță. Astfel era acest strămoș al nostru de acum mii de ani, care se adresa acestui prim cult al omenirii… (G.V.G.)
Lasă un răspuns