Carolina, Crăciun, colinde…

Cartea veche, de-abia adusă de curier, s-a deschis la o pagină ale cărei dialoguri m-au trimis înapoi în timp, la mămăița, la Măcin. E prima zi de Crăciun și eu stau cocoțată în patul ei, cu două perne mari și doi „puișori” pe lângă mine, am cămășuță de noapte din finet moale, făcută de mâinile ei, cu danteluță făcută tot de ea la pieptar. Prin geamurile împodobite cu glastrele mămăiței, cuprinse la margini de flori de gheață, se vede curtea troienită. Focul arde molcom în soba de teracotă și în casă miroase a portocală, vanilie și brad. În vârful patului, îngropată în cearșafurile ei albe, apretate, garnisite și ele cu dantelă lată de două palme, citesc – și cu ochii minții o văd pe Carolina Maria de Jesus, văd favelas, strada A n:9, simt canicula braziliană din Sao Paulo, laolaltă cu toată tristețea, necazurile și răzvrătirea ei…

La un moment dat, mămăița intră cu mama și mă cheamă amândouă la masă, în timp ce iau din „bucătăria de iarnă” cozonac, scutecele Domnului, nuci cu cremă și faguri cu rahat.

– Nu mi-e foame._ Hai, că trebuie să stăm la masă, Crăciunul e o dată în an!

– Încă cinci minute, un minuțel, să termin paginile astea două!

– Hai, Dienușa, ți-a fript tac’tu carne și cârnați, cum îți place ție, a stat în ger pentru tine.

Nu am încotro, tata a făcut grătarul afară, într-un frig de sticlă, că îmi place carnea pe jar, așa că trebuie să capitulez.

– Vin acum.

Mă dau jos din pat, fără mare tragere de inimă, îmi trag șosetele de lână, de la oile noastre, capotul de molton cu guler șal, și ăla tot făcut de mămăița la comanda mea specială („Eu vreau cu guler șal, mamaiță!” – de s-a chinuit mamaie o groază să-l facă, moltonul fiind un material gros chiar într-un singur strat, darămite în două și cu întăritură!). Peste capot îmi trag boanda albastră, tot din blana oilor noastre făcută. Pe cap îmi pun broboada neagră a mămăiței, că altfel iar mă ceartă că „umblu dezbrăcată, în curul și cu capul gol”. Ies din cameră, în „antreu”, de fapt o sufragerie. Apoi în hol, unde îmi trag „catroșcii” în picioare – niște cizme scurte, vechi, de-alea coanei Mărioara, îndeajuns de mari pentru mine ca să îmi încapă picioarele încotoșmănate bine în lână groasă. Arăt ca un copchil de bogdaproste, dar nu îmi pasă, când m-am trezit am dat iama în laptele „Doina” al mămăiței. M-am dat cu cremă și i-am tocit bine și dermatograful, m-am făcut cu negru la ochi admirându-mă în oglindă până să se spargă de invidie, că mi-s frumoasă tare…

Mama cară o găleată de apă de „de la canal”, tata vine și el „de la vale”, cu o cratiță acoperită care împrăștie abur. „Hai tată, să mănânci. Iar te-ai înnegrit la ochi, de zici că ești bătută. Te strică mă-ta mare”… „Canalul” e robinetul din curtea din spate, numită „la vale” de către „doamna Popa”, zisă și „doamnă general de divizie”, că îi place teribil să dea ordine tuturor. Din pragul „magaziei”, de fapt o fostă cămară mare, cu un beci imens, unde țineau când trăia tataie tot felul de lucruri, ridicată mai apoi la rangul de „bucătărie de vară”, mamaie, cu basmaua de lână pe cap, legată la spate, „nu sub barbă, ca proștii!”, cu capot și încinsă cu șorț (și astea tot de fabricație proprie), strigă la mine.

– Făi, fetico, nu ți-ai pus ciorapii lungi, te ia vântul pe dedesubt și o să răcești la dumneaei.

Cobor cele trei scări ale casei și merg cu grijă, să nu alunec, pe cărarea făcută de tata cu lopata, de dimineață. În jur, zăpada îmi trece de brâu. Pe stradă se aud colindătorii, trece ceata cu oleleul. E Crăciun în Dobrogea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*