Una dintre cele mai bune galerii din București, care m-a impresionat prin spiritul ei deschis către nou, „Kulterra”, a ajuns să expună kitsch-uri. Adică să intre în normalitate, fiindcă aceasta este normalitatea: arta kitsch. În cartea Dicționar utopic, arăt în amănunțime de ce kitsch-ul s-a instalat la putere în arta americană, pe linia deschisă de Andy Warhol cu pop-art. În Anexa I și II a cărții, prezint o serie de galerii mari care s-au axat pe arta kitsch. Această tendință devenită realitate a fost inevitabilă întrucât toată lumea vrea să facă artă, amatorismul a devenit dominant, datorită și faptului că valorile de prim rang au cam dispărut, lumea artei nu mai prea cunoaște genii, iar talentele sunt pe toate drumurile.
Așa este și în România, o țară plină de talente, care fac ca și arta, înțepenită până mai ieri, să se miște. Amatorismul însă este dominant. Rar găsești artist care să aibă un catalog, mulți nici măcar nu-și pun titlul la lucrări. Artiștii au talent, dar sunt lipsiți de viziune, n-au idei. Și chiar dacă au, nu au materiale (adică bani) cu care să le dea viață și nici cui să le arate. Un recent sondaj realizat de News.ro arată că în România „cultura e la pământ” (idem), 78,5 la sută din cei chestionați spun că nu au mers la nici un muzeu în ultimele șase luni, că nu au citit nici o carte, să n-au fost la un spectacol de teatru sau la un concert simfonic. Sondajul se adaugă la cel făcut anul trecut de Eurostat, care arăta că 93, 5 la sută dintre români nu cumpără nici măcar o dată pe an o carte! Nu-i de mirare dacă kitsch-ul va triumfa total cât de curând.
Ultimele expoziții de la „Kulterra” au impus tocmai această realitate, prin expozițiile lui Cristian Munteanu, Miruna Cojanu și Atoma, recent vernisată.
Miruna Cojanu, cum am scris anterior, ne-a arătat cum pictează ea covoare țărănești, dar epata cu portrete-kitsch ale femeii-prostituată. Cristian se juca sisific cu bibelouri adunate de prin tomberoane, pe care le transforma în personaje americane, precum Vader al lui George Lucas. Iar Atoma face saltul de la jucăriile lui Cristian la pastilele medicale consumate. Ea creează Omul-Bulină, omul îndopat cu medicamente. Pe pardoseala galeriei, la colțuri, vedem grămezi de pilule colorate, pe care omenirea le ia în draci. Omul a ajuns ființa care înghite pastile. Iar viitorul va fi al pastilelor, care vor ține loc de mâncare. Deși lucrările au titluri în engleză, de parcă am fi în America, nu există un catalog, o listă de titluri măcar, nici pe internet, nici fișa artistei, să știi de unde s-o apuci, în ce loc a văzut lumina zilei, dacă e tânără, e bătrână, că de lungă e destul de lungă, am văzut-o în direct, e cam cât Mașa, pe care am măsurat-o la US Open, la Flushing Meadows. De altfel, ca o caracteristică generală, artiștii și galeriștii români nu au cultul criticii, îi ignoră pe critici (câți or mai fi), nici nu le pasă de ei, ba îi urăsc, fiindcă le fixează locul în istoria artei, iar dacă îi critică, e vai de ei!
Nici Atoma nu face excepție, ea nu are nici un pliant și nici o fișă pe internet, iar lucrările expuse, dacă vrei să le vezi, nu apar pe internet, nu poți să cumperi nimic, pe motivul că ar fi la prima expunere! Bunul simț elementar era să existe și un bilețel măcar din care să aflăm numele formației care a cântat, fiindcă în timpul vernisajului, în fundul sălii mari, erau câțiva instrumentiști care cântau la instrumente tradiționale (ex. caval) și creau o atmosferă de vis, ceva plutitor și hedonic. Nu știu cum de nici ei, acești instrumentiști, nu și-au pus firma. Au vrut să fie anonimi, ca muzica lor în surdină? Poate că aceasta și este marea noutate a galeriei, să promoveze anonimatul. Numai Brâncuși a mai spus că ar vrea ca lucrările lui să fie puse prin parcuri, să se joace copiii peste ele și nimeni să nu știe cine le-a făcut! Idealul artei și al artistului din viitor este Anonimatul. Ca Marele Anonim, de care vorbea Blaga.
Bine că am fost la vernisaj, ca să mai aflu ce noutăți ne oferă „Kulterra”. Și Atoma (oare care o fi numele ei real?) este o noutate. Mă opresc acum nu la pardoseală, ci la personajele de pe pereți. Aflate în tablouri de mici dimensiuni, cu excepția unui „polaroland” central. Fel de fel de oameni frumos desenați, ca bătrâna care și-a luat permisul de conducere la 86 de ani, dar a fost prinsă făcând o greșeală de viraj și i s-a confiscat permisul, dar pe care nu poți să-i privești, fiindcă nu au ochi. Privirea definește un om, un portret. Un portret fără privire nu e artă, fiindcă nu e uman, e experiment. Iar aici, varii personaje au pe ochi, în dreptul ochilor, o bandă, ca în cazul fotografiilor unor infractori protejați, cărora trebuie să nu li se vadă ochii. În loc de ochi, ce vedem? Pilule, tuburi răsturnate de medicamente, fiole de injecții consumate, tuburi de cosmetice sau pastă de dinți consumate sau benzi de plastic, ca un fel de ochelari, cum poartă schiorii, săritori de la trambulină. Ba un personaj are pe față o placă de computer, cu tot felul de conectori. Așadar, omul nu mai vede, nu mai are ochii deschiși spre realitate. El nu mai vede lumea, în locul lui văd pilulele, fiolele, tuburile goale. Oamenii sunt ca și drogați. Sunt fantome, sunt în ceață. Sau contorsionați, ca în Angoasa, sălbăticiți, ca în Spleen. Sunt normali? Sau sunt bolnavi? Până și bulinele sunt goale, prafurile din ele mâncate, boala se numește consumerism. În acest fel, dispare complet emoția estetică, nu mai aveam decât niște caricaturi de care trebuie să râdem.
Să râdem cu Atoma. Nume care amintește de celebrul poet comunist A.Toma, evreu (nume real Solomon Moscovici), membru PCR din ilegalitate, simbol al proletcultismului. Dar Atoma, când am întrebat-o, nu știa de A. Toma, nu auzise de asemenea orătănii pe ulița noastră, importate prin KGB. A.Toma era dat mereu ca pildă de urmat. Groaznic să fii contemporan cu un asemenea scriitor, care a introdus realismul socialist și stalinismul în cultura română, și să fii obligat să-l concurezi!
Dar fiecare epocă cu privirea ei. Atunci, pe vremea lui A. Toma, privirea era astupată de politica mioapă, Kag-bistă, imprimată din fosta URSS. Acum, ne spune Atoma, privirea ne este astupată de pilule, droguri și defecțiuni de comunicare (mobilurile). Păi cum era mai bine, în epoca lui A. Toma sau acum, în epoca în care trăiește Atoma? Două epoci oarbe. Bine că totuși Atoma ne arată o realitate fictivă. Și o face uneori cu umor. Chiar din titlul expoziției: „Sevrajă” (de la sevraj=privare a unui toxicoman de drog, dar și încetarea alăptării unui sugar!), titlu care poate fi descifrat și ca „ce vrajă!”. Ce vrajă, ce vrăjeală ne mai aruncă în ochi Kulterra?! Însă nu toți oamenii sunt dependenți de pastile și ochelari de plexiglas, dar în epoca lui A. Toma, toți oamenii erau dependenți de PCR/KGB. Eu prefer privirea artistului liber, neînregimentat. Așa cum am arătat în albumul de artă Privirea lui Gopo, în care reproduc 500 din desenele necunoscute ale lui Ion Popescu-Gopo, mare cineast și grafician, artistul care l-a lansat pe Omulețul cu floarea, pe care o plantează peste tot, pe pământ, ca și pe alte planete.
Lasă un răspuns