România este casa noastră construită pe stânca limbii, credinței, culturii, a eroilor jertfelnici, a hărniciei și îndătinărilor. Onoare și patrie nu este doar deviza armatei române, așa cum a rămas de la marele domnitor, colonelul Alexandru Ioan Cuza, ci cutuma magistră sub care, derobați de interese subiective, parvenitism, își trăiesc viața în lucrare adevărații patrioți, unul dintre aceștia fiind, indiscutabil și istoricul Gică Manole. În timp ce colegi din aceeași branșă academică, anesteziați de veniturile atent distribuite, acceptă să secretizeze documente și înscrisuri ale parcursului eroic, vine acest Gică Manole și oferă dovezile care, într-o democrație înțeleaptă, ar trebui să ne exonereze de haraciul plătit necuvenit, spre exemplu, unei entități statale care cere și primește în contra-timp foloase necuvenite, așa cum au primit, la timpul lor, turcii sau rușii sau bolșevicii lucrând la barter cu cozile de topor năimite. Lipsa de informație istorică și glagoria minusculă a unora, exogen la ce scrie Gică Manole în cartea dedicată lui Ștefan cel Mare, o face pe o gazetăriță, europenistă de-a lelea, să scrie apăsat că, spre exemplu, victoria de la Podul Înalt a aparținut „Alianței moldo-polono-maghiare” în timp ce istoricul aduce în cartea sa dovezile în clar ale falsului unei astfel de alianțe în raport direct cu dorința hoitară a mai înainte pomeniților ca Ștefan să fie înfrânt iar țara Moldovei neantizată.
De asta avem nevoie de istorici devotați adevărului, cei care să adune în lucrările lor cu neodihnă și lacrimă dovezile stâncii pe care e casa patriei noastre.
Mi s-a zăticnit de câți fluturași, calendare, urări și bezele pe suma a zeci de hectare de pădure doborâtă am tot primit, cum și ceilalți, prin căsuța poștală, în ultimii ani. Gioconde parlamentare sau bărbați deprofesionalizați prin politici au agresat intimitatea existenței atâtor și atâtor cetățeni, fără ca cineva să-i tragă de urechi, așa cum tragi un derbedeiaș oarecare. Și aceleași personaje care își permit să cheltuiască, pentru „imagine”, sume de te doare capul, parcă ar fi primit semnături în alb să decidă în numele tău, să jure, să înjure, să se creadă greii pământului românesc. Mai dau din mâini, ca să fie, din nacela birourilor parlamentare, mai tricotează ceva destine distrugând altele în atelierele lor de interes politic și, în rest, distanțați de vulg la înălțimi amețitoare, construiesc cu patimă o altă Românie, cea ideală lor, eliberată de masa amorfă, cenușie a celor douăzeci și ceva de milioane de sărăceni, de inadecvați la baremurile și bairamurile lor de excelențe în curs de totală înstrăinare.
Mancurtizați într-un europenism al avantajelor valutare personale și imediate sunt pe cale să realizeze ceea ce populațiile tribale de năvălitori sau imperiile de tot felul și-au dorit: neantizarea duhului național, a națiunii românești în sine (atât cât mai este și mai rezistă între hotare invalide). Sub aparența unor priorități de înaltă diplomație, în care câștigul personal s-a vărsat în pierderi generale, felcerii politici autohtoni de toate culorile continuă să transplanteze în trupul existenței naționale structuri ciudate, metastazice, nefirești. Cacealmaua „procesului comunismului”, înființarea unor instituții ploconite dar cu vocație inchizitorială (și unde specialiștii anti-comunismului sunt, în mare parte, urmașii direcți ai foștilor torționari bolșevici de toate naționalitățile posibile) emit strategii de „transformare a poporului în populație”, ajungând să îngrijoreze nu numai pe români ci și tot mai mulți reprezentanți ai judecății istorice nepărtinitoare din afara țării.
Într-o grabă halucinantă, bolnăvicioasă, structurile de conducere post-revoluționară au reușit să știrbească multe din adevărurile istorice confirmate în timp, trucajul definind preocupările lor de căpătâi fără cap. Omenitatea, bărbăția, forța de rezistență a acestui neam în condiții de vecinătăți agresive, așa cum sunt dovedite în cărțile sale de către istoricul Gică Manole, sunt mistificate, declarate în fals concomitent cu o netrebnică și preocupantă osârdie în ștergerea memoriei, în reducția sau terfelirea modelelor adevăraților oameni de stat ai României. Un comandou multiplicat de detractori cu pretenții de specialiști (și din gros finanțați pentru maculatura lor otrăvită) cenzurează, fragmentează, scot din context dovezi, acte, documente, caricaturizând într-o bășcălie impardonabilă faptele și valoarea marilor ctitori de istorie românească: Decebal, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul și mai către noi, Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu, Brătienii și Carol I, Ferdinand, mareșalul Ion Antonescu și, în sine, însuși poporul român.
În timp ce aproape zi de zi sunt scoase la vedere noi și noi documente (inclusiv prin desigilarea unor arhive tabu și binemerită amintit aici istoricul Gheorghe Buzatu) care întăresc și adeveresc contribuția statului român, a oamenilor politici reali la diminuarea efectelor devastatoare ale bolșevismului stalinist sau sovietic, instituțiile mandatate să definească ororile comunismului refuză să scoată o virgulă din textele emise în grabă, la ordin și din consecvența cozilor de topor, mai ales în contextul în care le-au introdus ca adevăruri imuabile, inclusiv în unele manuale școlare. Sunt menținuți, susținuți și încurajați violatorii istoriei, inepțiile unor autori de-a lelea consternând istoricii din străinătate cu supra-măsură, transformându-i pe aceștia în avocați ai apărării neamului supus batjocorii prin „trădarea de frate”.
În capitolul holocaustului evreilor din România, fără a șterge, nega sau diminua artificial martirajul acestei etnii în anii premergători și în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, sunt protejați pe mai departe actanții de prim plan, serviciile secrete naziste și sovietice, trupele speciale de măcelari nemți sau hortyști, torționarii (”răzbunătorii”) altor etnii. Pentru acest holocaust, românii de acum, eu și tu și ceilalți, după învățătura creștină și omenia străveche am cerut iertare și am contribuit la plata despăgubirilor date de statul român fără a întreba cât, cui și pe ce suport. Inclusiv generațiile născute după 1944 au plătit. Dar nimeni, încă, nu îndrăznește să-l derobeze pe Ion Antonescu de vinovățiile necuvenite, de răspunderea directă pentru masacrele de care el însuși s-a cutremurat astfel încât, înaintea execuției, dar mai ales înaintea lui Dumnezeu și a neamului jură că poate fi vinovat de greșeli dar de crimă nu. Mai mult de atât i se refuză minora satisfacție de după moarte de a i se recunoaște, ca militar – cel puțin, locul de prioritate în lupta împotriva ciumei roșii așa cum unui alt victimizat, mitropolitului Visarion Puiu, i se refuză ștergerea odioasei sentințe date de un „tribunal al poporului” tras pe sfori tocmai de cei pe care, începând cu Stalin, mitropolitul i-a anatemizat public în multe rânduri. Unor astfel de eroi ai anti-bolșevismului instanțele anti-comuniste de acum refuză cu obstinație să le acorde prezumția de nevinovăție dintr-o ciudată și absurdă teamă de a nu stârni orgoliile comandatarilor de dincolo de ocean. Or cărțile lui Gică Manole, documentele cuprinse în ele, total neconvenabile politicienilor de mucava îl fac dezagreabil, ba chiar incomod, culmea, altor colegi înfeudați unei politici care, prin stipendii, îi menține la subsolul cercetării istorice.
În ce privește genocidul multisecular la care a fost supusă populația românească majoritară din Transilvania (ca formă directă de acțiune sau ca genocid prin absorbție, prin desnațio-nalizare), holocaustul românilor și evreilor executat de maghiari (formă consemnată și direcționată excesiv doar pe trupele hortyste), nu se cuvine ca țara vecină (și nu numai) să-și recunoască vinovăția (prin criminalitatea indusă), să ceară iertările cuvenite și să despăgubească familiile victimizate? Coroborat acestei întrebări se cuvine atenționarea și pedepsirea prin consens în mod public și internațional, ca fapte criminale, iredentismul, subminarea atributelor statale ale României și ale oricărui alt stat, revizionismul ca sursă de deteriorare a unității și armoniei din Comunitatea Europeană.
Or aici, iarăși, devoțiunea istoricului Gică Manole față de documentele esențiale în determinarea adevărului istoric este total neconvenabilă celor care își asumă, pe bază de venituri colosale, statutul de administratori ai guberniei europene, România.
Cărțile istoricului Gică Manole cuprind date, fapte, comportamente care, pentru cititorul de rând, cuprind așteptări încă insuficient formulate, mereu lestate de supraveghetorii neo-clăcășiei existente.
Îndrăznesc să cred că întreg contextul socio-politic intern și internațional ne obligă să ne asumăm inițierea unei strategii de recuperare a duhului național, multiplicarea concretă a programului dedicat acestui scop, a ofertei de recuperare a demnității prin fiecare cetățean apartenenet istoriei actuale a României, eradicarea sărăciei prin activități clare, precise, punctuale pentru recuperarea și punerea în valoare a resurselor naționale, atâtea câte au mai rămas neînstrăinate de profitorii știuți și încă nejudecați.
Toate acestea și încărcătura explozivă în zona suveranității, statalității, a existenței națiunii trebuie să dea serios de gândit fiecărui român: dușmanii reali sunt mai puțin în afară și decisiv și la vedere în interiorul castei politice din România. Iar pentru aceștia, pentru străinătatea acțiunilor lor nu va mai exista iertare. Și cum istoria trăită, faptele antecesorilor, documentele pot și trebuie să devină suportul „renașterii”, iată și întrebarea conclusivă privitoare la efortul uriaș, la munca tenace în respectul adevărului, care-l caracterizează pe istoricul Gică Manole: erou sau victimă a adevărului?…
Lasă un răspuns