Fapta lui taica Ion Micșoniu…

Prin anii 1978-1979 am funcționat ca preot vreo câteva luni în Bâlvănești. Acolo l-am cunoscut pe taica Ion Micșoniu. Era epitropul bisericii. Un om de mare omenie. Era veteran de război, cu un picior pierdut undeva pe pământ străin. Se sprijinea în toiag sau în cârje, dar nu contenea să muncească, să umble. A murit la adânci bătrânețe. Cred că despre el n-a scris nimeni vreodată în ziare, deși ar fi meritat lucrul acesta unele fragmente din viața lui. Din tot ce-am discutat atunci cu taica Ion, mi-a rămas în amintire o poveste a dumnealui. Azi o înțeleg într-un alt context. Până nu demult am crezut că fapta lui taica Ion de care vreau să vorbesc mai jos a fost un moment singular în viața unui om, acum înțeleg că altfel trebuie văzută.

Drumul principal al satului trece prin partea de est a bisericii din satul Bâlvănești. Deasupra ferestrei altarului, aproape sub streașină, era pictată o icoană. A fost acolo până de curând, când s-au făcut reparații capitale și tencuielile au fost decojite și făcute altele în loc. Prin anii ’50 icoana era acolo și se vedea de la distanță de pe drum. Treceau „tovarășii” în sus și-n jos pe șosea și privirea le era atrasă nu numai de biserică, ci și de icoană. Pentru un activist de partid aceasta nu putea fi tolerată. Era în Bâlvănești pe vremea aceea un activist de partid venit de aiurea, care ajunsese teroarea satului. Tăia și spânzura în numele partidului. N-avea carte, n-avea minte, n-avea suflet, n-avea nici un Dumnezeu și toți îl ocoleau pe cât puteau.

Într-o zi, activistul de partid a luat o găleată de var, o bidinea și o scară și s-a dus la biserică. A intrat în curte, a așezat scara pe zidul altarului și a urcat. Icoana era la o înălțime de vreo cinci metri. A început s-o văruiască, chinuindu-se din greu să ajungă până la ea. Când era aproape gata, s-a trezit cu taica Ion Micșoniu la picioarele scării. Bătrânul a clătinat puternic de scară, activistul fiind gata-gata să se prăbușească. Era înălțime mare. A urmat un schimb scurt de cuvinte și de înjurături între cei doi, după care taica Ion i-a spus: „- Domnule, eu nu mai am ce pierde! Ia bine aminte ce-ți spun! Dacă nu faci ce-ți spun eu, trag scara și aici ți se știu anii! Nu mă interesează ce voi păți în urmă. Aruncă jos găleata și bidineaua!”

Activistul s-a fâstâcit puțin, apoi le-a aruncat.

– Desfă-ți acum cămașa de pe dumneata și șterge varul de pe icoană!

Poruncile bătrânului erau scurte, hotărâte, ca pe front. Activistul a executat fără cârtire.

– Acum închină-te de trei ori și sărută icoana! Zi tare: „Doamne, iartă-mă, că n-am să mai fac!

Activistul a încercat să mai protesteze, să se împotrivească. Moșul a tras de scară cu tărie și cel de pe trepte era iarăși gata-gata să se prăbușească. Până la urmă a executat docil comanda. Lumea se adunase în drum și privea uimită la spectacol.

Când a coborât de pe scară, activistul era galben. Nu l-a amenințat pe moș Ion, ci a trecut grăbit spre poartă. Peste câteva săptămâni a fost transferat în altă parte, iar în locul său a fost numit altul. Fapta lui taica Ion Micșoniu, aparent măruntă și lipsită de importanță, se înscrie pe linia luptei de rezistență dusă cu duritate și sacrificii de poporul român în anii postbelici. Azi, văzând emisiuni precum „Memorialul durerii” și citind multe materiale referitoare la epoca respectivă, înțeleg că fenomenul acesta de rezistență era aproape general și îmbrăca cele mai diverse forme. Au fost nenumărați luptători și eroi, dar și victime și martiri. Numele lor doar Dumnezeu îl știe. Asemenea atitudini dârze și curajoase, prin care un om infirm apăra în fața profanatorului o icoană, pot deveni simbolice, în contextul unei atitudini generale de mocnire și revoltă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*