Situația geopolitică de azi e cu atât mai greu de descifrat cu cât forțele implicate sunt globale, adică reprezintă în aceeași măsură Americile, Europa și Asia (poate doar Africa e mai puțin implicată, deși, evenimentele din ultimele luni arată contrariul). Aceste forțe sunt, în mare, SUA, Europa și Asia. Interesant este că Europa are, pe de o parte, o situație mediană, geografic și simbolic în conflict, dar tot ea are un actor (Rusia) care stă și în tabăra europeană și în cea asiatică, atât geografic cât și strategic și spiritual. O altă problemă complicată este aceea a vitezei civilizaționale a actorilor. SUA sunt puterea cea mai tânără, cea mai impetuoasă până ieri, dar și cea mai predispusă la decadență rapidă, la consum efervescent, iute. De aceea mișcările Americii sunt mai ușor de intuit și de judecat/contracarat. De la Bush senior la Biden e o distanță ca de la Carol cel Mare la Macron.
Europa înaintează median, mișcările ei sunt perceptibile în secole, nu în decenii, ca în cazul SUA. Nu știm exact ce va face Germania în următorii 30 de ani. În orice caz, dacă decade, Europa decade mai lent, iar mișcările sale sunt mai greu de intuit. Rusia are o viteză metabolică aparent egală cu a Europei, dar, istoric, ea se consumă mai lent, prin versantul său asiatic.
China este puterea cea mai misterioasă. Nu știm ce va urma după acest excelent boom din ultimele decenii. Dacă ar fi să urmăm logica firească, am spune că mișcarea ei de consolidare va continua, sprijinită și de decăderea SUA și de relativa derivă a Europei. Dar și China se poate transforma, nu neapărat în bine. Actualmente, China cucerește buzunarele, înainte de a cuceri mințile. Procedează invers decât au procedat occidentalii sau rușii în secolul ultim, cel al imperialismului economic pur. De la Napoleon încoace, Vestul a vrut să alinieze lumea la „valorile” sale. Apoi a procedat la alinierea civilizațional-materială. China are aspirații mai modeste, pe măsura răbdării sale istorice și a ritmului său lent de evoluție. Dar o cucerire lentă este o cucerire mai sigură, cu adevărat imperială, pentru că dă iluzia libertății celui cucerit, dacă nu chiar o libertate reală. Azi, chinezii sunt credibili, așa vor rămâne, probabil, decenii de aici înainte. Mai crede cineva însă în bunele intenții ale celor care răspândesc democrația cu ajutorul portavioanelor?
Rusia a devenit detestabilă când, apelând la modelul occidental, a vrut să exporte valorile comuniste în vecinătate. Azi, „imperialismul” rusesc al conductelor de gaz, alături de valorile tradiționale ale religiei, sunt acceptabile și e nevoie de tot aparatul de propagandă american pentru a face din gazul rusesc pericol de dependență pentru europeni…
Aceste trei modele imperiale se confruntă și se vor confrunta în anii ce vor veni. Desigur, vor câștiga cei care vor avea răbdare, tenacitate și vor căuta ca, în actul cuceriri să nu pună disperarea celui care se crede cel mai bun, disprețuindu-i pe ceilalți (Hitler), ci cumpătarea celui care, știindu-se mai bun, lansează o invitație ca de la egal la egal spre cei mai slabi. Competiția acestui nou imperialism, al cumpătării, va fi foarte interesantă. Tonul e dat de China și, pentru asta, europenii ar trebui să-i fie recunoscători.
Lasă un răspuns