Negru-n galben soarelui venind,
îmi întuneca privirea,
valuri largi, de vânt, mi-ntrau în simțuri,
curgeam subt zbaterea globulelor de eu,
șuvoi eram!
șuvoi arzând!
lavă ieșindă în tumult,
te căutam lucind a jar,
izbeam păduri, izbeam și râuri,
munții cu ciudă îi izbeam,,
căutam minuscule crâmpeie
dinspre lucindul firii tale,
magică scânteie!,
(Mărțișor sau „Bestiuța”?!… ia hai să vă văd!
dați cu un gând!…)
fierbeam urme de timp aducere aminte,
mă prăvăleam fierbinte-n unde,
sunetul mă-mboldea să ard,
totul să pârjolesc în cursul meu,
țipam, strigam, urlam, ardeam
numele tău…
izbeam conglomerat de foc în suflet,
loveam simțiri direct în creștet
acizi ducând a lume rea crăpau,
subt jarul tot nestins,
oricine-n cale îmi ieșea,
nici urmă în crepuscul nu-și găsea,
lumina înseși, ha!, speriată!,-și încurca spectrul,
ieșea de-a-‘ndoasele și curcubeul!,
(vivat forcepsul!)…
Țipam, urlam, strigam, ardeam
în calea-mi neoprindă totul,
urlam țipam, strigam numele tău,
în voci de codru…
colina în poala căreia m-ai răscolit,
se înghițea în verde,
albastrul i-l arsesem de demult,
(și de mult avar, l-am preschimbat,
în alabastru!)
(pentru Cufărul Îngerului nostru!, Fir de Praf)
în inima de cer ’ți-săpasem nume,
și m-am oprit…
numele tău deja mi-era dumenzeit,
mă iartă TU, Doamne, am tâmpit…
eee și voi, Frați Răzeși!, nu e așa simplu,
mrejele iubirii au și pretind un tratament special,
la masa cavalerilor pocheriștii nu au permis
braconieri!, Pir eu,
poți să le spui Frate Pir, nu greșești, dar nu judeca!
rostul versului este să scoatem Poemul în goblen,
apoi,
de gustibus!, Coana Bo eu,
și pe aripi de plâns scoboram măruntaiele cerului,
să le implantăm în citoplasma punctului!, Matca eu,…
oo-da!
Subt negrul norului programat să plouă astă amiază,
frunzele fagilor se schimbau de culoarea verde,
hrana pregătită pădurii era diabetică, fără clorofilă!,
râme sadic scoase din reavăn,
se năpustiseră în ciorba de melci,
cochilii ‘nverzite săreau printre scoici,
erau îndrăgostite de bărbătușul de mierlă,
culoarea verde , dezbrăcată de frunzele fagilor,
intra de bunăvoie la pulverizații,
făcuseră astm de-atâtea transpirații,
elucubrații la telefonul codrilor, cereau
legătura cu alte și alte constelații…
Stop!
trăzni deodată cerul,
și și trase un bici!
chiar pe deasupra pădurii:
verdele să treacă-napoi în frunze!,
unde plecați albe, sunteți năroade?
masa de seară când o pregătiți?,
și-așa parcă n-ați da decât sos de funici…,
luați-vă verdele pe voi imediat!
poftiți și clorofilă!
una să nu prind fără sutien!
și pețiolul fără fard de ten,
când fagii se vor trezi pentru masă,
tot norul să fie pe burtă, ajunge atâta ploaie,
verdele trebuie păstrat,
spre seară, după masa fagilor,
să-mi trimiteți trei frunze,
să le mai dau clorofilă și brânză
de mâine luăm fagii la castrat!
no, Dorohoi, pune-te cu natura…
dar ce joacă-n pastel Poetule!, Matca eu,
și parcă mă gâdilă un gând nebun după menuet!
treceam jocul din palmă în frunte, secunde murite
săreau coarda tocmai la Cercul Polar,
privegheam cum se trage linia orizontului neapărat
prin firul cu plumb,
curcubeele cereau clepsidrelor să se lepede de nisip!
dar eu nu mă lepăd, Poetule!
Lasă un răspuns