Pe măsură ce furia, spaima și durerea pun stăpânire pe conștiințe, rațiunea – spiritul critic – cade în dizgrație și este luată drept un semn de moralitate îndoielnică, de slăbiciune și – paradoxal – de prostie. Nu ne putem alătura nici corurilor de bocitoare, nici adunării de sfinți ce propovăduiesc pacea bombelor, dar în același timp nu putem face nici politica struțului. Lumea e sătulă de atâtea voci ale moralei și virtuții și cu siguranță cei ce se pregătesc declarativ pentru pace, visează la război. Să vorbim deci despre Război, dar mai întâi să privim în noi înșine, la propriul nostru război. Acest război ar trebui să fie un război continuu și neobosit împotriva pornirilor de ură și împotriva crimei. Noi, cei ce nu suntem sub amenințarea armei, cu atât mai mult trebuie să ne gândim la căile spre pace, controlându-ne emoția, fiindcă emoția este primul combustibil al violenței. Nu ne aflăm în tribuna unui meci de fotbal; nu există doar cei ce se înfruntă pe teren și susținătorii lor. Tabăra noastră trebuie să fie a treia tabără: tabăra încetării luptelor, tabăra compromisului, tabăra negocierii, tabăra celor care nu aplaudă distrugerea și moartea, ci plâng pentru victime. Fără informații oneste și fără să știm istoria, a aduce Războiul în exterior în interior poate fi nu mai distructiv pentru noi înșine, dar în cele din urmă inutil pentru părțile beligerante.
Cât despre războiul exterior din Fâșia Gaza, am să mă limitez să fac câteva doar câteva considerații, pentru că lucrurile evoluează prea rapid și sunt prea calde momentan.
În primul rând, lumea s-a mai confruntat cu situații similare și ar trebui să știm cu toții la ce rezultat să ne așteptăm. Nu suntem mai civilizați ca în trecut, ci doar mult mai ipocriți. Să ne amintim de episodul colonizării Americii de Nord și de povestea Algeriei. Am fi uimiți când de multe asemănări vom găsi, dacă memoria noastră comună ar funcționa. Din păcate, aceste episoade sunt încet șterse din istorie. Acum, filmele din Vestul Sălbatic ce apar pe Netflix au personaje de culoare sau asiatice, iar chinul Algeriei mai trăiește doar în articolele prăfuite ale lui Camus sau în monografiile Legiunii Franceze.
Ca și în cazul Americii de Nord sau Algeriei, povestea tragică a Palestinei a început odată cu venirea organizată a coloniștilor. După cel de-al doilea război mondial, cu aprobarea Națiunilor Unite, în zona Palestinei (aflată în acel moment sub mandat britanic) au ajuns primele grupuri de evrei. (Pentru a respecta istoria să precizăm că valuri de migrație evreiască în zonă au existat și după pogromurile din Rusia de la sfârșitul sec XIX, dar nu de o magnitudine atât de mare și fără pretenții teritoriale). S-a decis o împărțire oficială a teritoriilor, dar planul inițial a fost sabotat de conducătorii de la acea vreme ai evreilor, David Ben Gurion, Moshe Sharett și alții, dedicați principiilor sioniste. Noi colonii au apărut peste noapte în Negev (zona arabă) și inevitabil s-au declanșat confruntări cu populația locală din pricina competiției pentru resurse și teritoriu. Episodul distrugerii celor 250 de așezări palestiniene de către evrei în 1948 va rămâne în memoria palestinienilor drept Nakba, sau ‘Catastrofa,’ pe când israelienii l-au introdus în istoria lor oficială cu numele de ‘războiul de independență.’ Indienii din America au fost hărțuiți și împinși în rezervați; algerienii au fost despropietăriți și alungați la marginea orașelor ; pentru palestinieni s-au creat enclave în care au fost strămutați fără milă. Viața la limita sărăciei, în zeci de ani, fără demnitate și fără viitor, i-a făcut și pe unii și pe alții să decadă, să se sălbăticească, să se radicalizeze. Au existat consecințe…
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populația indiană Dakota, exasperată de presiunile la care era supusă, s-a răsculat și a lansat un atac surpriză asupra coloniștilor americani. Printre evenimentele notabile ale acestui conflict se numără Masacrul din New Ulm, din august 1862 – foarte asemănător cu masacrul Potopul Al-Aqsa – în timpul căruia membri ai tribului Dakota au omorât și au distrus numeroase locuințe și proprietăți. Mai putem extrage din istorie și alte exemple. Furia indienilor a fost întâmpinată cu furia coloniștilor. S-a apelat la armată, care la rândul ei a comis și ea crime oribile și absurde drept răzbunare. Masacrul de la Sand Creek, cu peste 200 de femei, copii și bătrâni este cea mai îngrozitoare dintre ele, dar nu este singura. În cele din urmă indienii au fost înfrânți definitiv, iar soarta lor a fost pecetluită.
Povestea palestinienilor a ajuns în același punct oribil. S-au revoltat, au atacat kibbutz-urile din jurul Fâșiei Gaza, au omorât și au răpit civili, îngrozind nu doar Israelul, ci o lume întreagă. Nimeni nu crede însă cu adevărat în intențiile declarate ale israelienilor de a-și salva ostaticii fără victime civile și fără a lua teritoriul Fasiei Gaza. Bombardamentele violente asupra zonei nu sunt preliminariile intrării armatei terestre în conflict cu Hamas, ci respectă pur și simplu doctrina Dahiya a Israelului de răspuns disproporționat asupra infrastructurii civile. Adevărul este că problema palestinienilor este pentru statul Israel una existențială, una logistică și una de imagine, pe care o dorește rezolvată definitiv. Suntem suficient de circumspecți pentru nu întoarce spatele ipotezei unui Pearl Harbour evreiesc. Armata avea alte obiective de apărat la acea dată și a răspuns anemic, iar serviciile de informații au bâjbâit în cel mai copilăresc mod posibil, deși se pare că au existat din partea Egiptului unele avertizări.
Să o spunem deschis: palestinienii sunt condamnați…
În al doilea rând, să nu uităm câteva aspecte care țin de politica momentului când judecăm situația din Gaza. La conducerea statului Israel este un nationalist care a făcut în trecut tot ceea ce a putut pentru a submina discuțiile de pace cu palestinienii. Benjamin Netanyahu este cel care în ziua fatidică de 5 octombrie 1995, după ce Israelul a ratificat acordul Oslo II, a adunat peste o sută de mii de protestatari și i-a încurajat să strige „Moarte rabinului” și tot Benjamin Netanyahu este cel care a condus seria de negocieri eșuate din 1998 cu Yasser Arafat. Mai mult, Hamas este o organizație susținută nu doar de Iran, ci și de Israel însuși (pentru a limita influența Fatah), după cum o recunosc cu jumătate de gură chiar oficialitățile israeliene. Nici contextul internațional nu este unul tocmai fericit. Războiul din Ucraina secătuiește resursele NATO și SUA, iar Iranul a fost nu doar zgândărit, ci și ajutat de America (prin blocarea acordurilor abrahamice și prin eliberarea celor 6 miliarde de dolari din veniturile petroliere iraniene, cu doar câteva zile înainte de atacul criminal din 7 octombrie).
Las pentru final un comentariu personal. În momentul în care îți privești victima în față pentru a o ucide, trebuie să îți depășești conștiința. Fie că e un episod psihotic sau emoțional, fie că există rațiuni ideologice, conștiința este implicată și există un preț pe care acesta îl plătește. În cazul în care moartea este provocată prin apăsarea unui buton, conștiința este evitată și butonul poate fi apăsat de oricâte ori fără nicio problemă. Dincolo de crima pasională și crima logică (despre care vorbește Camus în prima propoziție a Omului Revoltat), există crima tehnologică, cea mai odioasă dintre toate. Orice ar spune media din vestul autist, în urma bombardamentelor în Fâșia Gaza, copii nu mor, ci sunt uciși.
Nu există concluzii în acest moment. Închei însă, parafrazându-l pe Camus: „Curând, Fâșia Gaza nu va mai fi populată decât de ucigași și victime; curând, numai morții vor fi nevinovați.
Lasă un răspuns