Scriu cu aceeași bucurie pe care am avut-o când am plămădit, cu câțiva ani în urmă, câteva gânduri despre o aniversare a primului volum al lui Mihai Eminescu, „Poesii” (decembrie, 1883). De data asta este o dublă celebrare. Pe 16 octombrie (în acte, ziua de 19) se împlinesc 155 de ani de la nașterea, la Soveja-Vrancea, a savantului Simion Mehedinți. Este un gânditor fabulos, întemeietorul geografiei, al geopoliticii românești, îndemnul spre această minunată știință primindu-l de la clasicul Al. Odobescu, căruia îi va dedica, de altfel, „Disertația inaugurală” a cursului de la Universitatea bucureșteană. N-am avut norocul să-l studiez, într-un fel sau altul, la școlile pe care le-am absolvit. Am avut însă teribila șansă ca, de mai bine de jumătate de veac, să am îndemână, între cele mai prețuite cărți, cele două volume cu care, în urmă cu 80 de ani, își deschidea seria „Opere complete”. S. Mehedinți scria chiar în prefață cum urma să se întrupeze acest excepțional act de cultură: „…Partea geografică va cuprinde cam trei-patru volume, inclusiv „Terra”. Cea etnografică încă vreo trei, împreună cu „Ethnos”, iar restul până la 14 va fi format din lucrări de caracter pedagogic, didactic, literar etc.” Din nefericire, n-a fost să fie așa. Cumva ne avertiza însuși autorul în ultimul paragraf al „Prefeței” sale: „Noi, cei de azi, martori ai celor dintâi războaie mondiale, când vedem cu ce ușurință se prefac nu numai fruntariile politice, dar și cele etnice (prin deportare, schimb de populație, scăderea nașterilor, războaie etc.), măsurând jertfele grele, pe care ni le-a cerut și ni le va mai cere așezarea noastră lângă istmul ponto-baltic, alături de neamuri mongolice ori mongolizate, ne mângâiem cu speranța că geografia va contribui – măcar cât de puțin – la păstrarea națiunii române, de ale cărei însușiri pentru cultură nu ne-am îndoit niciodată. Aceasta va fi cea din urmă bucurie în amurgul vieții și cea mai curată dintre toate”. Este inutil – desigur, pentru cei care știu – ca să mai adaug că marele savant și dascăl avea să înfunde pușcăriile comuniste, alogenii care au condus după război România (o cârmuiesc și jefuiesc și astăzi, prin urmașii lor) nu-i puteau ierta lui S. Mehedinți patriotismul, știința, verticalitatea.
Ani și ani de zile, aceste volume mi-au fost, alături de atâtea altele, învățătură de căpătâi. Mi-e cu neputință să le povestesc în câteva rânduri. Fie și numai înșiruind cuprinsul lor. De pildă, „Vol. I Geographica, Partea a doua” n-ar trebui să lipsească din casa nici unui român. Este o lucrare absolut uimitoare, cum nu s-a mai scris și nici nu se va mai scrie, vreodată, despre România. În Colecția verde a revistei „România pitorească” nădăjduim să edităm, cât mai curând, două capitole: „Ce este Transilvania” și „Fruntaria României spre Răsărit”. („Fruntaria…” a fost publicată prima dată în 1941 în „Revista Fundațiilor Regale”, în numărul din august-septembrie, care are ca titlu: Basarabia și Bucovina, omagiu Mareșalului I. Antonescu). Herder parcă spunea că istoria este geografie în mișcare… Cu nimic mai puțin captivant este și „Volumul I – Introducere în Geografie”. Mă opresc, foarte puțin, asupra capitolului 8 – „Antropogeografia și întemeietorul ei, Fr. Ratzel”. Cu o scriitură seducătoare, S. Mehedinți, după ce ne povestește încântător despre „patriarhii geografiei” – Al. von Humboldt și Carl Ritter -, stăruie cu multă căldură asupra lui Fr. Ratzel (i-a fost magistru), cel care reînnoia, între altele, geografia politică. Acest text a fost conceput pe la începutul veacului al XX-lea, el constituind, de fapt, prelegerea ținută la Universitatea din București la deschiderea cursului din anul 1904.
Ei bine, paginile dedicate lui Fr. Ratzel le-am „recitit”, în altă cheie, într-o impresionantă carte, apărută în această vară, și semnată de excelentul cunoscător al geografiei și geopoliticii românești, și nu numai, Silviu Neguț, un „brand uman și fenomen social”, cum bine sintetizează în prefața sa Marius-Cristian Neacșu. În Partea a VII-a a „Fragmentelor de viață”, dedicată profesorilor, autorul realizează emoționante pagini despre Simion Mehedinți, aducând la lumină inedite și cutremurătoare fapte din viața marelui savant român. Silviu Neguț – editor al operei ilustrului său înaintaș – nu-l omagiază, cu multă delicatețe și bine stăpânită răbufnire față de nedreptățile prin care a trecut, în ultima parte a vieții, întemeietorul geopoliticii românești, ci și pe alți importanți geografii – Victor Tufescu, Vasile S. Cucu – sau atâtea și atâtea alte personalități cu care celebrul profesor și scriitor buzoian s-a intersectat de-a lungul celor 77 de ani ai săi. Într-adevăr, o carte cât o viață!
În toamna acestui an ne propusesem – cei din Asociația jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, din care face parte și prof. Silviu Neguț – să ajungem și la Soveja, în cimitirul mânăstirii găsindu-se și mormântul familiei sale, în care a fost strămutat, de la Bellu, Simion Mehedinți. Poate se va întâmpla luna viitoare, cine mai știe? Până atunci, îmi face o necuprinsă bucurie să reproduc pasajul din finalul „Disertației inaugurale”: „Deasupra numelor și deasupra popoarelor, simt că se ridică ideea datoriei pentru datorie. Și-mi dau foarte bine seama că adevărata recunoștință n-o voi putea dovedi față de nimeni, decât printr-o activitate luminată de ideea că ceea ce suntem datori trebuie să facem, mai întâi fiindcă suntem datori față de noi înșine și față de neamul din care am ieșit – în afară de care neînsemnata noastră individualitate dispare, după cum se împrăștie și piere un mic izvor, când n-are norocul să-și încredințeze apele sale râului, care singur el le poate duce mai departe”.
În acest fel a gândit și a trăit Simion Mehedinți, un admirabil model de român.
Lasă un răspuns