Pentru că asta reprezintă România pentru Zelenscki!… Nu o țară cu o istorie, nu un stat european ce trebuie respectat, nu un întreg ale cărui părți rupte, frânte, trebuie recunoscute și sprijinite, ca minorități, la nivelul pe care l-ar impune, nu doar istoria noastră de drept, care, în comparație cu istoria lor, reprezintă o monumentală epopee (și nu un spic razant pe lângă un meleag întreg, așa cum este trecutul lor pe lângă al nostru!), ci și ajutorul, sprijinul și toate cele atât de darnic date în ultimii ani dinspre noi… În rest, totul este doar o poveste, doar o însăilare pe un scenariu prea indiferent, și nu prost scris… Căci, este evident că Zelenscki chiar nu avea o problemă în a încropi „din mers” un discurs în Parlamentul de la București! Chiar dacă ar fi pierdut fițuicile pe drum, chiar dacă și-ar fi uitat partea din rol! Ba, ca actoraș, putea să se maimuțărească exact pe limba și gestica parlamentarilor noștri! Și nu se împiedica el nici de o neghioabă hulindu-i prestația! Neghioabă, și nu „un ciot”, pentru a nu da, printr-o eventuală analogie istorico-lirică, o prea mare însemnătate acestui personaj… Acest soi de cel mai bun lider dintre pioni și cel mai bun pion dintre „lideri”, în cele din urmă, nu?!
De fapt, Zelenscki nu a vorbit în fața Parlamentului (reunit, în esență, pentru a primi, în numele țării, un gest de respect, de bun simț, de mulțumire), pentru că nu pentru noi a venit! Nu pentru România (mai ales, istoric, atât de dodoloață!), nu pentru români! A venit într-un soi de vizită publico… privată pe persoană decizională pe interesele lui geostrategice și agro(industrial)-economice… Iar dacă ar fi vorbit în fața aleșilor noștri, cuvintele lui nu puteau fi consemnate ca bătăi amicale pe umăr pentru politicienii noștri! Ar fi trebuit să aibă un mesaj pentru români, pentru România!… Și nu, nu s-a temut să vină în fața parlamentului pentru a nu fi înghesuit cumva cu întrebări „deranjante”. Pentru că el nu are treabă cu rușinea, cu emoția, cu empatia față de cei l-au ajutat, cu jena față de ceea ce nu a făcut față de frații acelora cărora, nu-i așa?!, nu-i prima dată când le arată că nu-i respectă… Iar dacă ar fi fost un lider cu adevărat, el ar fi fost cel ce ar fi cerut ca întâiul cuvânt pe meleaguri românești să fie adresat Țării! El ar fi cerut ca, înaintea întâlnirilor cu feluriții politruci de la guvernarea țării pe care o vizita, să se adreseze parlamentarilor, adică Țării! Dar nu noi suntem pe lista priorităților sale! Ci interesele care au devenit atât de meschine față de, deloc paradoxal, cei ce i-au întins, la greu, cea mai sinceră mână. Cei ce i-au dat din propria lor sărăcie mai mult decât un ajutor umanitar…
Și nu, nu și-a făcut griji nici pentru că ar fi putut fi întrebat despre cea mai arzătoare problemă din perspectiva noastră: situația minorității românești din Ucraina… Căci, pentru el nu există o asemenea „chestiune”! A spus-o chiar Zelenscki, la București, subliniind, la noi acasă, și nu pe frânturile de discurs prin care trebuia să ne adreseze un cuvânt de mulțumire, că nu are timp, ca președinte al unei țări în război, de „problemele mici”… Neînsemnate; și acum, în războiul lor cu alții, și după război, și după aderarea la UE… Evident, fără o certitudine a evoluției lucrurilor într-o cronologie logică, cu o aderare venită după încheierea, într-un fel sau altul a războiului, cel puțin pe teritoriul ucrainean…
Da, dacă am fi avut o clasă politică demnă, care să țină cu țara, să-i apere demnitatea, să-i impună drepturile în fața veneticilor, fie ei pioni, fie „lideri”, Zelenscki nici nu ar fi trebuit primit la București dacă nu avea în mapa de președinte recunoașterea drepturilor minorității noastre din Ucraina, și nu doar prin eventuala consemnare oficială a inexistenței așa-zisei „limbi moldovenești”, spre care a fost îndreptată, ca o condiție unică, întreaga recunoaștere a nevoilor și problemelor românilor noștri captivi, astăzi, după rapturile istorice, și unui război străin lor, și care îi înstrăinează și mai mult de țara-mamă, pentru că țării, nu-i pasă de ei… Și nu, Zelenscki nu va veni de la sine cu pachetul de măsuri pentru binele românilor noștri din Ucraina. Nu doar pentru că, în viziunea lui de pion de gheșefturi, este o problemă prea mică, și nici măcar nu generează un folos bănesc, nu-i așa?!, ci pentru că îi este clar că o țară care a acceptat a-i fi înlocuită propria istorie în manuale, în cărți, în școli și licee, cu nararea povestirii veșnic acuzatoare a holocaustului, și cu o istorie a evreilor străină de noi, nu va emite nici o pretenție reală, nici o condiționare de accedere a Kievului în familia europeană, doar după recunoașterea drepturilor minorității sale izolate într-o țară, iată, nu doar cândva, acaparatoare… Pentru el, pentru ceilalți „lideri” de la Kiev, și ușor-ușor, în plasa insinuant manipulatoare, poate pentru „întreaga” Ucraină, nu există o România cu o istorie milenară, cu un drept de recunoaștere a trecutului ei, a istoriei sale, a trecerii prin vremuri, inclusiv a comunităților sale rupte din trupul țării, ci doar un soi de chibiț din care să se stoarcă tot ce se poate lua…
Lasă un răspuns