„Ioannis Daskalogiannis”. Cine a fost acesta? Acolo unde scenele fiebinți ale istoriei ne-a chemat, am fost prezenți cu cei mai buni dintre noi, cu cei cu inima mare. Toate romaniile și toate vlahiile Europei poartă în căuș suflete de români ce și-au dat viața pentru dreptate. Un astfel de erou este și învățatul cretan Ioannis Vlachos Daskalogiannis (n.1730, Anopoli – m. 1771, Hania, Creta) din Sfakia. În secolul al XVIII-lea, când Grecia și Creta gemeau sub stăpânirea otomană, Ioannis Vlachos (Ioan Vlahul) a fost cel care a ridicat poporul la luptă împotriva turcilor, sperând într-o victorie răsunătoare alături de armatele țariste. A fost un constructor de nave și armator aromân din Creta, posesor a câtorva nave comerciale. Vorbitor de italiană și rusă, eroul făcuse deja cunoștință cu ideile iluministe ale vremii și devenise un lider al sfakienilor care i-au dat numele de „Daskalogiannis” („Învățătorul”; „Profesorul Ioannis”) datorită modului în care reușea să-i înv5ețe și pe ei să scrie, să citească dar, mai ales, să lupte pentru libertatea insulei lor. Născut la 1722 sau, după alte izvoare, la 1730, el provenea dintr-o familie bogată, tatăl său fiind un important armator, iar strămoșii îi veneau tocmai din Țara Românească, Vlahia, unde lucraseră în cancelariile vremii. De acolo i s-a tras și numele Vlachos, pe care toată familia și l-a însușit ca un legământ de credință pentru generațiile trecute care au făcut istorie.
Într-un document turcesc din jurul anului 1750 este menționat ca „Robul Daskalogiannis, grămăticul (secretarul) lui Kasteli”, semn că autoritățile otomane deja îl cunoșteau. Ioannis a reușit să se impună nu doar în familia sa numeroasă, ci în întregul sat Sfakia și în împrejurimi ca lider, prin elocința sa și modul în care reușea să facă inimile ascultătorilor săi să vibreze la auzul îndemnurilor de luptă și libertate. Devenind un apropiat al Curții țariste și numit comandant al forțelor armate din Sfakia, Daskalogiannis a considerat că ajutorul „oamenilor blonzi” poate fi esențial în lupta sa anti-otomană. Așa că a adunat căpetenii în jurul său pe care le-a mobilizat la luptă, ridicând drapelul revoluției în martie 1770 în Anopolis, devenind conducătorul celei mai mari răscoale cretane anti-otomane a timpului său. Tradiția orală spune că înaintea ultimei lupte cu turcii, Ioan și luptătorii (armatoli) săi au jucat împreună „Cinci Pași-Pentozali”, dansul specific aromânilor cretani. Deși armata rusă încă nu sosise, cu trupele sale a avut un șir de victorii răsunătoare împotriva turcilor. Curând, Daskalogiannis a realizat că rușii nu vor mai veni niciodată și că se află singur împotriva unei armate numeroase. Luptând pe viață și pe moarte pentru a da timp femeilor și copiilor să fugă din sat pe mare, marele erou s-a gândit să se predea, dar apropiații săi l-au convins să lupte mai departe. O a doua luptă s-a încheiat dramatic pentru bravii sfakieni, iar Daskalogiannis, aflând că fiicele sale au fost luate prizoniere de turci, a trimis pașei o scrisoare prin s-a predat în schimbul iertării celorlați luptători. Este de la sine înțeles că turcii nu au ținut cont de această rugăminte și, folosindu-l ca momeală și inducând pe cretani în eroare cu promisiuni deșarte, au reușit să captureze 75 de căpetenii și șase preoți pe care i-au spânzurat sau torturat până la moarte. Daskalogiannis și-a găsit și el sfârșitul într-o zi de iunie a anului 1771, martirizat în public într-un mod atât de sălbatic încât fratele său, obligat să asiste la supliciu, și-a pierdut mințile.
Eroul a murit în urma hemoragiei puternice, iar trupul său a putut fi ridicat de localnici și îngropat abia după două zile în care a zăcut în văzul tuturora. Moartea lui Daskalogiannis nu a însemnat și sfârșitul luptei pentru libertate. Aceasta a fost continuată de fiii și nepoții săi, cu aceeași ardoare, până când Grecia a reușit să se scuture de jugul otoman. Una din fiicele sale luate prizoniere de turci, Maria, căsătorită forțat cu contabilul administrației turce, Ablu Ahmet, deși a fost tratată cu respect de soțul său pe toată durata mariajului, nu a uitat niciodată martiriul tatălui său, astfel încât, atunci când a rămasă văduvă, s-a călugărit pe insula Tinos de unde a sprijinit Revoluția de la 1821 și a contribuit la înființarea Fundației Panhellenice Evanghelistria. A murit doi ani mai târziu, reușind să vadă cu ochii ei înfăptuirea visului pentru care tatăl său și-a dat viața. Timpul a făcut ca sângele vărsat de acești eroi vlahi să se scrie în martea carte a neamului elen, alăturându-se celorlalte figuri luminoase ale istoriei. Eroul cretan a intrat în legendă, fiind personajul mai multor balade, cea mai cunoscută fiind „Balada lui Barba Panceliu” (Pantselios), un cășar sărac din Muri. În memoria sa a fost ridicată o statuie din marmură, iar un vapor ferry-boat și Aeroportul Internațional din Hania (Chania, al doilea oraș ca mărime din Creta; cel care a fost vechea capitală a insulei în perioada venețiană până la cucerirea turcă) poartă numele de „Ioannis Daskalogiannis”. Poate că ar fi trebuit să fie trecut și „Vlahul” în completarea numelui marelui erou cretan și pentru cunoașterea poporului din care a făcut parte, pentru că este un vlah mândru (aromân) din vlahiile românești ale Europei.
Lasă un răspuns