Să gândești (și apoi să scrii) folosind termenii brutali ai dezastrului, metaforele abisale ale nihilismului sau alinturile grețoase ale absurdului și ale hazardului este un lux pe care nu ar trebui să și-l permită niciun intelectual serios în momentul de față. Desigur, a fi modern înseamnă a acorda mai mare importanță mizeriei materiei și o permanentă amenințare a unei săbii deasupra capului, căci locul în lume se cere tot timpul câștigat. Dar epoca marilor profeți și epoca micilor bocitoare au trecut. Nietzsche, Spengler, Orwell, Huxley și alții și-au făcut numărul; prezentul arată mai bine decât Iadul promis, iar acest lucru este cu atât mai îngrijorător cu cât ne amintește că imaginația în rău și în bine a oamenilor e limitată și că realitatea reușește de multe ori să o depășească. Succesul secolului XIX este acela că ne-a ajutat să incorporăm pesimismul și nihilismul în cultură; în secolul XX am supralicitat și am introdus și dezastrele și crima în cultură. Ar fi momentul pentru o doză de maturitate; între un trecut al violenței, al umbrei și al culturii și un viitor al disperării, al luminii și al tehnologiei rămâne cauza prezentului pe care nimeni nu o mai susține. Iar Speranța – să nu uităm! – este a prezentului.
Ceea ce se întâmplă acum în jur vine parcă să confirme o agendă a distrugerii totale și definitive. Războiul din Ucraina (premisele posibile ale unui al treilea război mondial), pandemia, imigrația masivă și criza economică sunt surse proaspete și continue de îngrijorare. Socialul dansează când bătută de spaimă, când horă milei, când blues-ul depresiei, iar Politicul, Presa (și Intelectualii) fac muzică. Nu poți numi Luciditate sau Realism această absorbție. Adevărata greșeală nici măcar nu constă într-un proces defectuos de gândire, ci în faptul că nu mai căutăm greșeala. Suntem atât de familiarizați cu așteptarea semnelor disoluției – controlată sau necontrolată – a culturii, cu căutarea cauzelor ei eficiente (adică a vinovaților), cu un pesimism cronic auto-sabotant încât confundăm ușor tragedia cu răul. Și o facem cu bucurie căci prezența răului (întotdeauna exterior) confirmă previziunile anterioare.
Apelul la maturitate nu este o judecată; el trebuie înțeles în sensul mobilizării unei doze de curaj suficiente pentru a privi într-o oglindă întoarsă către noi înșine. Niciodată nu suntem doar spectatori; undeva ascunși înăuntru se află un monstru – capabil de crimă din egoism, un nebun – capabil de crimă din lipsa de control, un prost – capabil de crimă din lipsa de judecată și un inocent – capabil de crimă din neștiință. A-i căuta pe toți patru în labirintul sinelui este singura modalitate de a afla modul profund în suntem implicați în evenimentele exterioare pe care punem prea ușor eticheta răului. Cultura – trebuie precizat pentru a înțelege demersul! – este un rău care ne antrenează și pe noi în toate mișcările ei violente și imprevizibile, dar mai ales în toate interpretările ei. (Istoria se petrece în interiorul Culturii). Astfel, presupunând că putem asimila molimele mai mari sau mai mici din zilele noastre (asupra cărora avem prea puțin control) cu traumele psihologice, ne putem aștepta ca rezolvarea să vină prin mijloace similare de tratament, prin dialogul cu cei patru cavaleri ai apocalipsei. E poartă pe care Freud a deschis-o în lucrarea sa „Disconfort in cultura” și pe care s-au aventurat cu mai mult succes poeții și prozatorii. Poate că subiectul comportă un nivel de sofisticare mai mare, dar chiar și fără o pregătire solidă în domeniul psihologic putem înțelege beneficiile pe care le poate aduce trântă cu sinele și cum se modifică, în urma unei victorii, percepția asupra exteriorului. Dacă monstrul știe de ce este capabil pentru a-și atinge scopul, dacă nebunul se ține departe de limitele, dacă prostul se îndoiește de propria judecată, dacă inocentul este zgârcit cu încrederea, avem o șansă. Nu este însă o veste bună; privirea în tenebrele din interior nu este de ajuns; cineva din interior trebuie să pregătească salvarea și ceva din exterior (din cadrul culturii) să-i fie catalizator; din păcate și monstrul, și nebunul și prostul și inocentul se simt confortabil în modernitate. Iar dezastrele care se întâmplă – din pricina unor greșeli cumulate, din pricina hazardului și câteodată din pricina unor voințe strâmbe și norocoase – nu fac altceva decât să îi confirme și să îi îndemne să facă și să vadă și alte dezastre mai mari.
Dacă ne întoarcem privirea mai întâi spre cultură (mai exact spre politică – cea care organizează cultura) o facem nu pentru a deturna vina, ci doar pentru a arăta cât de plină de obstacole este calea de salvare. În ultimii 150 de ani politica a avut doar două direcții, alimentate de tensiuni și de aspirații mai profunde decât cele economice și sociale. Unii au încercat să capaciteze oamenii în jurul unei promisiuni a Raiului pământesc, alții – dimpotrivă – au încercat să trezească în oameni spaima de Iadul pământesc – orice ar însemna acest lucru – pentru a-i convinge să se unească și să acționeze. În timp încercarea de a aduce raiul pe pământ s-a dovedit o atrocitate în plus și astfel singura politică care a supraviețuit și a ajuns marcă a modernității este politica iadului și a dezastrului, o politică infamă a spaimei și a separării – iar spaima și separația sunt – după cum știm prea bine! – părinții urii. (În vest numele acestei politici este neo-liberalismul). Pe de-a parte un astfel de cadru cultural favorizează percepția distorsionată a dezastrelor (prin propagandă), pe de altă parte încurajează monștrii, nebunii, proștii și inocenții (prin educație) să prolifereze în mijlocul dezastrelor reale sau închipuite.
Peisajul este dezolant, însă din înțelegerea lui vine și o izbândă. Avem inamici interiori redutabili, din jur nu vine niciun ajutor și înspre noi se îndreaptă un tsunami (care – ni se spune! – e pricinuit de noi și îl merităm pe deplin). Dacă înțelegem că am făcut din noi înșine (cu ajutorul culturii) este foarte probabil ca tsunami-ul să își piardă din amplitudine și din forță (fără ca tsunami-ul să își piardă cu adevărat – obiectiv – din amplitudine și din forță). Ochelarii culturii nu pot fi scoși de pe ochi dar pot fi curățați și, de asemenea, curajul și forța individuală pot spori când monstrul, nebunul, prostul și inocentul devin aliați…
*
Să trecem în revistă și efectele pe care le au contorsionările și perversitățile culturii asupra răului din sinele individului, acolo unde ajung ecourile tragediilor exterioare! Întâlnim aici un paradox pe care trebuie să-l explicăm pentru a nu lăsa o fisură în argumentație. Cultura este ridicată tocmai pentru a domestici monștrii, pentru a vindeca nebunii, pentru a educa proștii și pentru a proteja inocenții. Cultura predica ordinea, obediența și ierarhia. Se pune întrebarea, pe deplin legitimă: cum împăcăm această definiție utopică a culturii cu dependența evidentă a stabilității culturii (vestice în special) de monștrii înarmați, de nebuni în piețe, de proști la conducere și de consumatori inocenți și, mai presus de toate, de amenințările pe care ei le aduc? O parte a răspunsului – care merită aprofundată în altă parte – ține de problemele sistemice ale culturii (mai exact de schimbările de priorități survenite între principiile ei); alta – de o ipocrită deturnare a energiilor și manifestărilor monștrilor, nebunilor, proștilor și inocenților, pentru anihilarea și în același timp instrumentalizarea lor. Monștrii, nebunii, proștii și inocenții sunt scoși de sub controlul individului și aduși sub controlul culturii, iar asta poate constitui o – așa-numită – patologie culturală.
În urmă cu jumătate de secol, Noica dădea nume fantastice „maladiilor” pe care le diagnosticase în sânul culturii, cu aroganța și cu detașarea celui ajuns după un zbucium îndelungat la crepuscul. Pentru noi în schimb este mai mult o necesitate provenită din ipohondrie. Trecutul – de care suntem încă legați – ne amintește cu obstinație că normalitatea nu constă în angajări și anxietate nesfârșite. Suferim și știm că suferim. Catastrofele din jur ne amintesc și ele permanent acest lucru (și nu putem da vina exclusiv pe ele). Ne mângâiem spunându-ne că: Fie avem ghinion, fie ceva sau cineva ne dorește răul! Să recunoaștem: este o mângâiere meschină! Această viziune și tensiune este proprie doar celor prinși între două lumi, celor ce au fost hrăniți cu ambrozia trecutului și trebuie să pedaleze pentru a naște electricitatea prezentului, celor nepregătiți pentru provocarea siliconului și a luminii. Noi suntem cei sacrificați; noi suntem cei condamnați să fie martori. Cei mai în vârstă s-au salvat demult retrăgându-se complet în lumea lor interioară; cei mai tineri au organul pe care angajarea și anxietatea îl afectează deja extirpat…
Primul fenomen asupra căruia ne îndreptăm atenția – și poate cel mai nociv dintre toate – este „extirparea agresivității”. Sursa și justificarea lui este trecutul trăit și interpretat din perspectivă îngustă și cu sensibilitatea isterică a modernității. Istoria duce în spate vestigiile paradisului – spune George Steiner – dar și jarul iadului – adăugăm noi. Dacă practicăm o istorie a catastrofei și a genocidului (cum altfel?), întreg trecutul ne apare ca o pledoarie pasionată contra violenței. (După cum, dacă practicăm o istorie a relațiilor de putere, trecutul ne apare și ca o pledoarie categorică împotriva opresiunii). Deși nu este deloc clar cum se aplică lecțiile istoriei în condițiile complexe ale prezentului, nu este de mirare că răspunsul modernilor este unul condiționat: respingerea violenței și a opresiunii (de multe ori paradoxal prin violență și opresiune) și credința fermă că ele sunt consecința (suficientă și necesară) a barbariei și a necunoașterii. S-a ajuns până într-acolo încât acest fetiș al respingerii violenței și opresiunii a intrat în definiția modernității, compromițând-o iremediabil. Căci nu există nici o urmă de noblețe (din punct de vedere uman) în ideea de a împlini visului păcii eterne – propriu oricărei societăți civilizate – prin „extirparea” capacității pentru violență a omului (la nivel de voință și putință). Poate că există un program pentru a menține această abominație (ce poate fi recunoscut în acțiunile neo-liberale sau în pretențiile mișcărilor de stânga), dar asta nu ajută decât cel mult o discuție politică; ea însă va continua să existe în diferite forme atâta vreme cât instituțiile politice și sociale vor rămâne educatorii omului modern, căci este mai simplă dezarmarea omului (care se poate ridica oricând împotriva Politicului și Socialului), decât crearea unor condiții optime în care manifestarea agresivității să fie descurajată (deși încă posibilă) și în care flacăra păcii să fie amenințată și întreținută de posibilitatea agresivității. (Botezul timpuriu și cei „7 ani de acasă” par singurele protecții pe care le mai avem)…
Acesta este decorul social și politic al „extirpării violente” ce nici măcar nu admite critică atâta vreme cât în preajma erei evoluției tehnologice ea funcționează cu premisa și dezideratul omului-robot. Utopia ne-a învățat (și tehnologia ne-a arătat) că pentru a pacifica o societate de roboți este suficientă rescrierea codului și limitarea mișcărilor fiecărui exemplar în parte. Experimentele totalitare ale secolului trecut au plecat din același punct, cu singura deosebire că atunci nu s-a urmărit extirparea violenței, ci instrumentalizarea ei. Ne putem întreba în ce măsură teoriile despre psihologia umană sunt înțelese, căci există (încă) în mod evident o distanță ce ne desparte de roboți. Crearea omului nou implică ceva mai mult decât un efort de programare. În primul rând, pentru încercarea de „extirpare a violenței” sunt necesare niște resurse inimaginabile de cruzime, și în al doilea rând, agresivitatea nu dispare niciodată cu adevărat.
Ultima afirmație este cheia pentru înțelegerea mecanismului prin care modernul civilizat alunecă inexorabil spre neo-primitivism, tribalism și misticism, descătușându-și energiile tanatice (sub forma monștrilor necontrolați, a proștilor confirmați, a nebunilor încurajați și a inocenților martirizați). Toate lecțiile și presiunile culturale nu doar că nu înalță omul, dar nu reușesc nici măcar să-l primească; agresivitatea nu dispare, ci se transformă; omul-dezastru devine un zombi; toate instinctele sale, toate furia și frustrările sale, (tot libidoul sau înfrânat – de care amintește Jung), toate visele sale transformate în teren de luptă se scurg în canalizarea murdară a spiritului. Iar de aici, mai departe, fie se adună în centrele de colectare ideologică ale societății, fie ajung în fântânile din care el însuși își potolește setea metafizică. Agresivitatea deschisă (menținută în stadiul de potențialitate în individ de către societate și de către individ însuși) ce poate genera pace și consens, e înlocuită de o agresivitate pasivă, ce se manifestă fără opreliști prin trădări, bârfe menite să distrugă reputații, campanii de public shaming & humiliation, etc… E un fenomen ce se autoîntreține, căci odată semănată în om politica anti-agresiune ea ajunge să se metamorfozeze într-o morală convențională ce îi parazitează și îi înăbușă sufletul; privat de vechile ziduri de apărare ale premodernității (religiei și familiei), omul întoarce în noua cultură tot ce cultura i-a dat fără nicio opoziție, cenzură sau măcar reproș, inclusiv argumentele pernicioase împotriva agresiunii potențiale (cu vigoarea și determinarea dată de agresivitatea coborâtă în măruntaiele sale și ieșită de sub controlul rațiunii).
În acest moment problema devine evidentă. Ne aflăm într-o lume din care violența nu a fost nici pe departe evacuată – nu că acest lucru ar fi cu putință – dar în care oamenii sunt tot mai puțin învățați să o recunoască, să o înțeleagă, să o gestioneze (fie că vine din exterior, fie că vine din interior). În consecință, toată arhitectura sufletelor moderne este strivită între proiecția deformată a violenței întâlnite în afara și umbrele ieșite prin crăpăturile subconștientului. Cei doi vectori se potentează reciproc. Umbrele dau viață și umflă (până la catastrofă) proiecțiile actelor de violență din exterior, iar acestea la rândul lor provoacă fisuri în subconștient și agită umbrele (până la paranoia). Războiul din Ucraina este exemplul perfect. Sirenele, bombele, tranșeele, ruinele, mașinile de fier și zecile de mii de morți sunt realități prea îndepărtate pentru ca ele să vorbească direct omului; până la noi ajung doar imagini și cuvinte aranjate pentru a spune o poveste dementă cu o gramatică a lipsei de speranță. Propoziții scurte și sobre, verbe contondente la prezent, epitete morbide și șocante. Interpretările sunt – fără îndoială! – construcții ce servesc propagandei, dar de cele mai multe ori violența din materialul brut – de oricare parte ar fi ea – nu este o minciună. Sirenele urlă, bombele distrug, tranșeele sunt pline de noroi amestecat cu sânge, orașele sunt în ruină, mașinile de fier mărșăluiesc și omoară, corpurile umane se adună în piramide. Ecco violența! Ea este cea care ajunge prima în fața occidentalului comod, delicat și impotent, (dar în același timp acrit și plin de resentimente). Zilnic, fără oprire, acesta este forțat să vadă imaginile și să asculte cuvintele; zilnic, fără oprire, rațiunea sa este derutată și dezarmată, iar emoția – zgândărită; zilnic, fără oprire, este învinovățit pentru privilegiul de a nu auzi sirenele, de a nu vedea bombele, de a nu tremura prin tranșee, de a nu trăi printre ruine, de a nu fi vânat de mașini de fier, de a nu muri. Cauzele și Sfârșitul războiului sau Pacea de după război sunt subiecte eliminate treptat din orice discuție dusă în spațiul public, pentru că ele ar putea să dezumfle și teoria înfruntării dintre bine și răul absolut, și balonul prezent al războiului, și isteria celor ce condamnă – necondiționat – violența. Nu e de mirare că în final Trauma este inevitabilă și că războiul din Ucraina este adăugat pe lista celor ce numără cu voluptate noile molime. Într-un formulare poetică – poate mai potrivită! – teza ar putea fi enunțată astfel: monstrul căruia i se taie brațele, i se scot colții și este băgat într-o închisoare ajunge inevitabil să se sperie de orice alt monstru întâlnit, să latre la el printre gratii și să fie încântat de propria impotență.
*
Ne-am putea opri în acest punct cu conștiința împăcată. Este de ajuns și o singură confirmare a teoriei. Mai sus, fără a pleca de la presupunerea iminenței, am indicat una dintre porțile prin care catastrofele se pot insinua în noul Constantinopol. (Metafora se poate aplica în același timp și culturii și omului modern ce o trăiește). „Extirparea violenței” este într-adevăr un fenomen tenebros – și umilitor – ce nu doar că nu aduce pacea, ci întreține războiul și spectrul lui, dar nu este singurul. Mai sunt și alte porți în om – sau dacă vreți: patologii – care duc la dezastre, teroare și distrugere. (Să facem precizarea aici – întrerupând un pic discursul – că toate dezastrele, teroarea și distrugerile pe care le avem în vedere sunt de ordin pur cultural, chiar și atunci când natura este agentul prin care se manifestă).
Până acum și nebunul, și prostul și inocentul au rămas în afara discuției despre starea culturii vestice și despre catastrofele ce o pândesc. Fascinației exercitate de monștri surclasează și fervoarea inocentului și comicul prostului și viziunile nebunului, dar tabloul nu este complet fără ele. Odată stabilit faptul că în om – mai exact în psihicul lui – cultura devine o prezență palpabilă și apăsătoare – cu trăsături antropomorfe – și odată realizată o primă diagnoză a interacțiunii acesteia cu eu-ul, reîntoarcerea investigației (pornind din alte puncte) devine tot mai ușoară. Dacă forța și totodată punctul slab al monstrului este agresivitatea, ajungem într-un singur pas la observația că moralitatea, simplitatea și haosul sunt forțele și punctele slabe ale inocentului, prostului și, respectiv, ale nebunului. Nu este o coincidență; dacă suntem atenți la teologie, filozofie și poetică – glasurile înalte ale culturii – vom vedea că tocmai aceste teme rezistă peste timp sub forma de rugăciuni, de întrebări și de artă, semn că – până acum! – cultura a căutat răspunsuri și a oferit alternative. Până acum, până în modernitate – trebuie să întărim această afirmație – cultura s-a hrănit cu morală, cu epistemologie și cu haos, cu forța oferită de inocenți drepți, de proști curioși și de nebunii bravi. Fatalmente ne aflăm în momentul în care din educator și protector, cultura devine un tiran obscen.
„Foamea de morală” este al doilea fenomen pe care îl avem în vedere. Am trăit multă vreme într-un univers darwinian în care obiectele nu aveau în primul rând caracteristici, ci funcționalități și în care știam instinctiv cum să ne orientăm și să acționăm. Încă din zorii iluminismului, Rațiunea a condus revolta împotriva acestei stări de fapt până la triumful absolut. Ființa rămâne totuși tributară psihologiei și biologiei, oricât ar încerca științele și filozofiile să-l descopere iar ideologiile să-l inventeze. (Întâmplător sau nu, creștinismul pare că se apropie cel mai mult de datele și nevoile ființei). De la începutul evacuării religiei din viața socială, politică și apoi din viața sufletului – programul iluminist – lumea s-a schimbat, iar schimbarea a venit dinspre om spre exterior. Universul a devenit newtonian, populat cu obiecte fără umbre și cu neînsemnatele interacțiuni dintre ele. Știința a descoperit toate caracteristicile obiectelor, dar am ajuns să ne pierdem busola. Nimeni de la Nietzsche încoace nu a putut exprima mai bine teama și regretul ce ne-au cuprins în momentul în care – „noi” – „l-am ucis” pe Dumnezeu și am căzut pentru a doua oară pe un pământ pustiit. „Încotro ne îndreptăm noi? […] Înainte, într-o parte, înapoi, în toate părțile? Mai există oare un sus și un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârșit? Nu ne adie golul în față? Nu s-a făcut frig? Nu vine noaptea și încă mai multa noapte?” (Știința voioasă, F. Nietzsche). Nu poate fi o întâmplare faptul că psihologia a înflorit în paralel cu nihilismul. Mințile îmbolnăvite cu explicații și sufletele micșorate de lipsa „absentei lui Dumnezeu” au furnizat un minunat material de studiu pentru titani precum Freud, Jung, Adler, Piaget. Mai mult: iadul secolului XIX a confirmat previziunile filozofilor si constatările clinice ale psihologilor. Prea târziu…
Chiar dacă nihilismul ca filozofie personală „de stat” și cultura însăși (în care această filozofie s-a cuibărit) au ajuns să lucreze împotriva Ființei, din fericire – sau din păcate – Ființa a rămas aceeași. Jung a avut dreptate în privința „instinctului religios” al omului. Omul are nevoie de un sistem de credințe care să încorporeze lumea și mai ales sensul prezenței lui în lume. Spus într-un mod mai naiv, dar mai cuprinzător și mai adevărat, omul are nevoie să cunoască binele și răul, iar această nevoie este constitutivă. Nu te poți mișca într-o lume fără valorile care ajută la stabilirea sensul înainte și în sus și ne dau impulsul spre înainte și în sus. Și imperativul ontologic și cel epistemologic derivă din imperativele morale; Adam – de fapt Eva! – a ales mai întâi pomul cunoașterii binelui și răului, nu pomul vieții.
După un prim episod de dezorientare și paralizie, Ființa a pornit în căutarea unor substituții de credință (cu ajutorul rațiunii trădătoare) și s-a închinat lor cu o devotare disolutivă pe care creștinismul – iubitor de individuție, de libertate și de adevăr – nu o ceruse în trecut. Contaminarea cu nihilism și mai ales confruntarea cu realitatea le-a invalidat treptat, dar nu putem fi siguri că am epuizat toate posibilitățile. Inventivitatea ființei pe tărâmul smuls lui Dumnezeu se dovedește a fii prolifică și demonică. În „Nostalgia după Absolut” G. Steiner inventariază cele mai importante „erezii” ale rațiunii „înfometate de morala” și în continua căutare a jaloanelor de valoare spre înainte și în sus: psihologia lui Freud, comunismul lui Marx, antropologia lui Levi Strauss. Nu ar trebui uitate nici sectele benigne ale veganilor și ale celor alarmați de schimbările climatice, nici mișcările naționaliste, nici activismul de stânga (sub îndemnurile LGBT, BLM sau WOKE). (Ele ar putea să încapă foarte bine și sub termenul de micro-culturi). Capacitatea lor formidabilă de a-și atrage adepți nu provine nici din completitudine sistemelor de legi de organizare și funcționare, nici din vigoarea principiilor fondatoare, nici din mitologiile pe care le nasc, ci din morală (uneori incoerentă și inflexibilă) pe care o propovăduiesc. Cei ce li se alătură scapă parțial de anxietatea existențială (anunțată de Kierkegaard) și de închisoarea hidoasă a libertății absolute.
Inocentul este acea parte din Ființă ce acționează exclusiv în dimensiunea morală. Odată ce sistemul de credințe a stabilit imperativele, Inocentul le cântărește, dă direcția acțiunii și stârnește voința. De aceea , mai important decât rezultatul actului în sine este modul în care se ajunge la decizia ce precedă și justifică actul. Oricât de salutară ar fi predispoziția morală a omului (derivată din „instinctul religios”) nu este însă lipsită de pericole. Cel ce elaborează și controlează sistemul de credințe (și preceptele morale asociate) stăpânește Ființa. Iar acum stăpânii Ființei nu mai sunt forțe transcendente (întrupări ale idealului, dar și propovăduitori și apărători ai idealului), ci principii mundane ușor de justificat și de instrumentalizat (fără remușcări). Gaia ca „mama devoratoare” (urgențele climatice), excepția și eroarea umană (antropologia), legile istoriei și ale socialului (stângismul), zeul din capul nostru (psihologia), misterele cerului (astrologia). Poate că inventarea transcendenței – soluția creștinismului – a fost la un moment dat soluția salvatoare în fața pericolului ca sclavia înjositoare în numele binelui să se răspândească, să devină regula și să pângărească cultura, dar acum pare prea puțin posibilă o întoarcere, o salvare „în sus”. Și nu Inocentul este cel incapabil de acest efort: pentru el orice morală este bună. Prin definiție Prostul este orgolios, Monstrul este lacom, iar Nebunul își iubește prea mult libertatea. Înainte cu toții se supuneau Inocentului, dar acum – dezlănțuiți și uniți în distrugere! – resping orice morală – interioară – ce pune botnița Monstrului, liniștește Nebunul și îndrumă Prostul.
Prima etapă – a deconstrucției – se apropie de final. „Dumnezeu a murit” a fost semnalul începutului de complot (denunțat de „nebunului” lui Nietzsche). Timp de un secol Inocenții au trăit cu ecourile unei morale ale cărei ultime reprezentanții s-au ținut în arhitectura secolului XIX. „Nu ne prăbușim fără încetare?”. Asistăm acum la desfășurarea unei noi etape, după interludiul nihilismului, fiindcă foamea de morală este de neoprit. Este etapa noilor religii care pedepsesc omul, nu îl salvează, a religiilor cu adevăruri absolute, nu cu adevăruri în absolut. Este etapa în care „moralitatea” poate fi mai puternică decât „spiritul critic”, iar în această frază se află poate explicația pentru care vedem în Social tot mai dese fenomene de „orbire morală” și „furie sfântă”. Într-o altă vreme ar fi fost poate la fel de ușor de transformat Rusia în mentalul colectiv într-un „imperiul al răului”, rușii în „orci”, iar pe Putin în noul Hitler, dar atunci am fi avut justificarea lipsei de informației și de educație. Ceea ce vedem că se întâmplă astăzi cu Occidentul – fanatizat până la autoflagelare împotriva Federației Ruse – cred că este în cea mai mare parte doar expresia nevoii de a da Răului un chip, pentru a ne simți buni (din nou). Și – de ce nu – pentru a avea pe cine să încărcăm cu propriile noastre păcate, eșecuri, scăderi. Chiar dacă Răul Rusiei ar fi unul obiectiv și tot ar trebui să medităm asupra a ceea ce se petrece cu Inocentul furios din noi…
Mai există și o altă explicație pentru revirimentul „moralei”. Omul înțelege că orice dezastru (fie el natural, fie el cultural) este o urmare a propriilor păcate și înainte de final crede că poate îndupleca zeii prin penitență. (Există desigur și varianta nihilistă, dar ea s-a dovedit o strategie pierzătoare ce a adus și mai mult dezastru și mai multă suferință). În toate templele Cartagenei s-au făcut sacrificii și s-au bătut marile gonguri până în ultima clipă, pe străzile Romei s-au plimbat lungi procesiuni dedicate nenumăraților zei din panteon înainte ca Alaric să intre în cetate, iar pe zidurile Constantinopolului icoanele sfinte cu rame din aur masiv ale Sfintei Fecioare protectoarea Bizanțului au fost văzute pe tot parcursul asediului otoman din 1453. În ultimele clipe, când speranțele se stingeau, „nebunii” isterici îndemnau nu la luptă ci la pocăință. Putem presupune că în fața unei imagini – construite și întreținute – a apocalipsei totale, morală de tip nou vine să găsească vinovați – adică Răul pământesc, să aline suferința – prin explicații ireale sau aberante (fără a fi transcendente) și să domolească disperarea – prin împărțirea de canoane.
Cu atât mai vinovați sunt cei ce – știind sau intuind toate acestea – folosesc ingineria socială și armele tehnologiei pentru a răspândi noile morale, pentru a exploata inocența și pentru a duce Ființa în ocnele politicului și ale economicului. De altfel ar fi o dovadă de inocență în plus să presupunem că aceste teorii ale conspirației nu conțin niciun sâmbure de adevăr. Tentația este prea mare, iar la nivelul Puterii (oricare ar aceasta și oriunde s-ar afla) nu mai acționează frânele de conștiință de alta dată. Există cenzura, există propaganda, există profilare, etc… Inocentul este o pradă în modernitate. Avem însă la îndemână lecția nașterii creștinismului într-o lume a crimei, a perversității și a exploatării, ca un nufăr alb și pur într-o mlaștină a urâtului, iar ea ne spune suficient despre puterea inocenței pentru a ne putea ridica deasupra disperării, indiferent de provocările actuale – interioare și exterioare – pe care le-am pomenit”. (va urma)
Lasă un răspuns