Eleganța. Un cuvânt al cărui înțeles s-a distorsionat și denaturat, un cuvânt al cărui sens a ajuns să însemne atât de puțin… Eleganță nu înseamnă doar haine atent alese. Eleganță înseamnă maniere. Un limbaj decent. O atitudine simplă. Eleganță înseamnă bună-creștere. Eleganța nu ține atât de brandul hainelor pe care le porți și nici de valoarea ceasului, a bijuteriilor, a pantofilor și nici a tipului de mașină pe care o conduci. Eleganță nu înseamnă nici haine de firmă, nici sclipici, nici strălucirea care atrage coțofenele, nici unghii lungi de plastic, nici oja în culori țipătoare, nici buze umflate precum vulva maimuțelor la rut, nici sprâncene trasate cu bidineaua, niciun machiaj de clovn în mijlocul zilei, nici sâni prea mari evadați dintr-un decolteu prea mic, nici acces direct la vizionarea fără oprești a lenjeriei.
Eleganță nu înseamnă nici bărbați cu brațe și picioare epilate, nici mușchi umflați și barbă, nici flegma scuipată pe trotuar. Toate tertipurile care ni se prezintă drept modalități prin care putem ajunge a fi considerați eleganți sunt costisitoare. Doar că eleganța nu se măsoară în bani avuți sau cheltuiți, ele sunt egale cu zero și, indiferent de sex, atunci când râgâi ca un porc, vorbești vulgar, râzi cu volumul la maxim, faci gesturi obscene, ridici vocea ca să audă toată lumea ce spui, crezând că așa te remarcă toți într-un mod pozitiv obții efectul pe invers. În toate aceste comportamente nu este vorba despre eleganță, ci despre „show-off”. Este nevoia omului mic de a se da mare, nevoia de a epata. Lucrurile acestea nu au nimic de-a face cu eleganța, ci cu opusul său.
Dușmanul de moarte al eleganței – prostul-gust. Kitschul. Deși incredibil de discretă, eleganța iese în evidenta pentru că este susținută de ceva ce nu ne-am aștepta – de o formă de smerenie. Ciudată asociere de termeni, însă eleganța, conceptul în sine este legat de a fi conștient de tine fără a-i deranja într-un fel pe ceilalți. Este puterea de a fi demn și ferm, nu puterea de a fi arogant, autosuficient și agresiv. Ca și smerenia, eleganța se bazează pe minimalism. Pe grijă la detaliile care nu trebuie să îi uimească pe cei din jur.
A fi elegant, în egală măsură și ca femeie, și ca bărbat, este să ai o atitudine care să cultive esteticul. Plăcutul. Nu cel nehedonist, ci acela care implică finețe. Delicatețea, alt atribut de bază al eleganței, această caracteristică pretins feminină poate rezida la fel de bine și în cea mai masculină atitudine sau gest făcut de un bărbat. De exemplu, protecția pe care un bărbat o oferă femeii când, mergând lângă ea, își ține brațul în spatele ei, fără a o atinge măcar, este un semn de delicatețe, de o eleganță incontestabilă într-o acțiune de o profundă masculinitate.
Eleganță înseamnă să nu vorbești nici prea tare, nici prea încet, să te miști natural, să nu împărtășești celorlalți detalii intime, pe care nu este nevoie să le știe nimeni. Eleganță este să nu bârfești și să nu te lași antrenat în bârfe – indiferent dacă ești bărbat sau femeie.
Dacă vreți, eleganța este relevarea complexității individului în cel mai discret mod posibil. Este acel „less is more”. Eleganța este un mod de a fi prin care se relevă clasa unei persoane. Oare câți dintre noi mai putem spune, în aceste condiții, că suntem eleganți?!
Lasă un răspuns