Există o triplă legătură în sânul luptei, a diversității luptei unui Neam, a unei Nații, a unui popor: organică, spirituală și sacră, toate reflectate în virtuți cardinale, religioase, suprafirești, pentru dreptul firesc de a exista, de a continua, de a dăinui în istorie cu chipul său curat de icoană, specific aurei lui, numai a lui, care nuanțează profan și sacru pământul și cerul său. Pantheonul spiritual al Neamului în care strălucesc frumosul, binele, curajul, răbdarea, lupta, rugăciunea, sacrificiul, fidelitatea, suferința, altruismul, dreapta măsură, crucea, înțelepciunea, dârzenia, cutezanța, perseverența, libertatea, adevărul, dreptatea, solidaritatea, demnitatea, jertfa, atașamentul față de locul natal, național, statalitatea, independența, unitatea, integritatea teritorială, ce se cuprind în întregul Tezaur de tradiție, folclor, legende, balade, doine, mituri, proverbe, povestiri, zicale, cântece bătrânești etc, pun în evidență tocmai aceste valori supreme, marcând Calea devenirii noastre prin spațiu și timp.
Secolul al XX-lea în spațiul dacoromân, s-a înroșit jumătate de veac cu sângele Eroilor și Martirilor, respectiv al Eroinelor și Martirelor, sortite înjunghierii pe altarul Patriei creștine, iubită cu ardoare filocalică, cu suferință sofianică, cu jertfă mistică și cu demnitate hristică. Secolul al XX-lea a fost comparat cu primele veacuri creștine supuse persecuțiilor religioase, persecuții fără precedent în istorie, numai că, satrapii românilor nu s-au atins de sufletele creștinilor înfiate lui Hristos. În secolul al XX-lea, persecuția religioasă, deși a avut continuitate genealogică, privind tirania iudaică, a fost realmente diabolică. „Generația 1948 însă a fost supusă unor metode satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau spargerea personalității. Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectui de sine, coborât în abisuri de abjecție blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagerării demonice” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 10). Generația 1948 a avut o soartă tragică și, în același timp un destin de sacrificiu sublim! Eroinele și Martirele valahe ale veacului al XX-lea s-au împlinit prin jertfa de sine într-o stare mistică, în care conștiința lor curată s-a absorbit în Mântuitorul Hristos și în Fecioara Maria! Eroismul, puritatea, frumusețea, demnitatea, martiriul au excelat în sistemul diabolic concentrațional, conferind isihasmului carpatin, Filocalia întru Sofianismul Neamului ceresc. Credința Eroinelor și Martirelor întru veșnicia vieții, le-a întrupat demnitatea de jertfă!
Ani Onel: făcea parte din grupul de eleve de la Băiuș încarcerate, fiind cea mai frumoasă dintre ele. Ți se părea o revărsare de mireasmă, de adiere, de cânt, de legănare, de gingășie, o strălucire de chihlimbar care te cuprindea în toate reflexele lui. „Ani Onel, grăiește Aspazia Oțel Petrescu, o mistică mărturisitoare a Crucii, era o perfecțiune. A lucrat în atelierul de cusături românești coordonat de mine. Era o sărbătoare pentru ochi și pentru suflet să o privesc plecată gingaș peste cămașa națională pe care o înflorea cu pricepere, cu frumoasele noastre motive românești. Era de o frumusețe desăvârșită, o primăvară diafană rătăcită în infern, chip de zână, mâini de zână, destin de zână ferecată în peștera zmeului căpcăun” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 33-34). Chipul de copil-de înger, de adolescentă, de adultă în care era înrămat Icoana frumuseții din care se răvărsa risipitor și sublim surâsul, bunătatea, blândețea, credința, iubirea era un calvar pentru regimul torționar comunist, care refula prin urâțenie, imbecilitate, ură și bestialitate. Frumoasele valahe au pășit pe drumul dinlăuntrul lor presărat cu lumină și har!
Florica Savu: era o întruchipare zeiască de om și înger, de Luceafăr al dimineții într-o pogorâre de har, de închinare de foc și sărbătoare arzândă, de floare imaculată și stea călătoare, de rază luminoasă și rosă aprinsă, de răsărit al tinereții și azur monahal, de cânt doinit și cântare liturgică, de dorul dorului și dorința împlinirii, de surâs angelic și susurul izvorului de munte, de mireasmă pascală și binecuvântare cerească. Florica Savu s-a născut într-o familie cucernică și patriotică, la 23 Mai 1930, la două zile după Sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Mama sa Elena, în localitatea Păuliș-Arad. Părinții înclinau să-i pună numele Elena, numele celei mai mari Împărăteasă a Neamului geto-dac, a pământului și a cerului, după Crăiasa Maria-Vlaherna-Carpatina, Maica Domnului și a noastră, dar frumusețea ei de floare a înlesnit, a înmiresmat și a grăbit botezul, petală cu petală. „Elevă eminentă, de religie ortodoxă și de o moralitate desăvârșită. A terminat clasa a VI-a a Școlii Primare de Stat din Păuliș cu media 9,10. Când a fost arestată, pentru activitate anticomunistă, era elevă a Școlii Normale Ortodoxe Române de Conducătoare Beiuș. Avea 17 ani. Supusă torturilor timp de trei ani, a fost asasinată în închisoarea Tg. Ocna la 28 Mai 1950. Certificatul de deces a fost eliberat familiei în data de 22.09.1994” (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor și Învățăceilor uciși în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989, Ed. George Coșbuc, Bistița-2004, p. 131).
Elena Stețiu-Popovici: a fost sora eminentului student Mircea Popovici, dârz luptător anticomunist, parașutat în România cu grupul partizanilor, trădați de englezi și americani, fraților sovietici. Întregul grup de parașutiști a fost așteptat, prins și executat la 31 Octombrie 1953 în valea Piersicilor la Jilava. Pentru că nu și-a trădat fratele, profesoara Elena Stețiu, un chip armonios, renascentist, un caracter de o demnitate ireproșabilă, de o dăruire nemărginită, a fost arestată și condamnată la 20 de ani muncă silnică. După chinurile anchetelor a urmat tortura închisorilor Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc. S-a îmbolnăvit de cancer mamar și interzicându-i-se tratamentul a murit în spitalul închisorii Văcărești în Aprilie 1958, însă, lumină în cerul străbun. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor…, op. cit., p. 141)
Gabriela Moța: era nepoata preotului erou, militant zelos, publicist de marcă, înfăptuitor al Marii Uniri și fiica eroului – martir dr. Ioan Moța, marele naționalist-creștin, ucis în Spania, alături de confratele dr. Vasile Marin, soțul evreicei românce dr. Ana Maria van Saanen. Gabriela părea o revărsare de har, de frumos, de cânt, de poezie, de suferință, de lacrimă de sânge, un surâs de lumină, o fulguire de zâmbet, un zâmbet blajin care se desprinde parcă dintr-o icoană a lui Andrei Rubliov, răsfrângându-se în taina unei bunătăți serafice nemărginite. Pentru viețile ilustre ale bunicului și ale tatălui, demne de o sacră Filocalie dacoromână, trei ființe mărgăritare suave, mama Iridenta și copii Mihai și Gabriela împărtășeau calvarul comunist, întemnițați religios în odioasele închisori ctitorite de Maria Tereza, precum și la Canalul Morții, construit de Gh. Gheorghiu-Dej, cu morții-martiri și vii-eroi creștini ortodocși. „Într-o zi a apărut în ușa cabanei, mărturisește Liana Pitrop Nedelcu, camaradă de sacrificiu și creștină de jertfă românească, la penitenciarul Ghencea, Gaby Moța adusă de la Canal. Când i-am văzut figura parcă desprinsă din chipul spiritualizat al tatălui său am simțit un fior care mi-a străbătut întreaga ființă și m-am simțit mândră că trăiesc alături de unul din vlăstarii de aur ai lui Ionel Moța… La Văcărești am dormit în același pat, urmărind cu emoție freamătul frunzelor din vîrful unui plop înalt. Ne înțelegeam fără să vorbim. Din proprie inițiativă mi-a povestit cum nu a putut uita niciodată ultima baie pe care i-o făcuse tatăl său în ajunul plecării în Spania. Era tăcut și din toate gesturile lui parcă se presimțea despărțirea cea mare. Povestind, Gaby avea glasul plin de emoție, ca și atunci când era vorba despre rarele momente când, lucrând la Canal, putea să întâlnească privirile îngrijorate ale mamei sau ale fratelui Mihai” (Lacrima Prigoanei, vol. 2, Pe Drum de Foc și Cer Izbăvitor, Ed. Gama, 1997, p. 164, 176).
Ileana Vasilescu: era odrasla unei familii preoțești din Râmnicu Sărat, profund atașată de iubirea de Patrie, de frumusețile ei și de cinstirea Strămoșilor acestui Neam ilustru. Licențiată a Academiei de Arte Plastice – București, și-a ascuns fratele condamnat la ani grei de temniță, purtându-l prin diferite case, sub o mulțime de peruci, buletine și diverse meserii. Festivalul Internațional al Tineretului din anul 1953, era prilejul nimerit să-l scoată din țară. Chiar în ajunul plecării însă, fratele deghizat a fost descoperit ori vândut. Tăvălugul bolșevic s-a izbit cu furie de trăznet în casa lor măturând întreaga familie, într-un lot de 60 de persoane, în bezna comunistă ce s-a prăvălit peste țara trădată de lașul rege Mihai. Ileana și-a asumat întreaga vină, suferind pentru tot lotul, dar lăcrima însângerat pentru sora Jana Constantinescu, farmacistă, de două luni căsătorită și însărcinată, aflată la câteva celule de ea și pentru tatăl, preotul abia eliberat din închisoare.„Ileana, mărturisește aceeași bravă camaradă, Liana Pitrop Nedelcu, era de o frumusețe fascinantă, sveltă, părul negru ondulat îi acoperea umerii, ochii albaștrii profunzi, gura frumos conturată, dantura impecabilă”(ibid., p. 177). Pentru tortura celor 17-18 ore de stat pe marginea patului cu picioarele spânzurate în gol, a întemnițatelor religios, Ileana a făcut greva foamei vreme de 19 zile. Era la un pas de plecarea definitivă. A fost dusă pe targă la Văcărești, pe targă, aproape un cadavru la sala de judecată, tot pe targă la spital, pe targă în Gara de Nord. „Au urcat-o într-un tren, continuă povestirea Liana…, care mergea spre Moldova și au rugat pe câțiva călători să o coboare le Râmnicu Sărat. Acolo o aștepta securitatea cu o ambulanță. Au dus-o la casa părintească…” (ibid., p. 180)
Alexandrina Pop: era originară din Bistra, născută în anul 1927. Fire energică, neînduplecată, dîrză, demnă de neînfricata luptătoare Lenuța Faina. Era învățătoare cu har și studentă strălucită, când s-a înrolat voluntar în luptele din Muntele Mare, în grupul maiorului erou-martir Nicolae Dabija. Zelul ei de amazoană a fost o înălțare pentru camarazi și o cădere pentru securiștii proletari. În toiul luptelor a fost însă prinsă și arestată, trecând prin mai multe temnițe, între care și celebra Mislea. Torturată continuu ca să-și demaște camarazii neprinși a fost trimisă la Cluj și împușcată la 2 Aprilie 1950 (Ioan Gligor, Memoria nr. 39-2002). Lumina din lăuntrul lor s-a prefăcut în scară către cer să poată urca sufletul…
Valeria Nicolescu era originară din Potlogi-Dâmbovița. Creștină habotnică, patriotă de cremene cu aură de eroină și martiră a Neamului și a Bisericii. S-a înrolat în Rezistența Anticomunistă în perioada de aur a vârstei ei, când era studentă în București. Iudele roșii au prins-o, au arestat-o și-au torturat-o până la capătul suferinței, stingându-se în închisoarea Mislea (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor…, op. cit., p. 106).
Ecaterina Gita: era o întruchipare de apă și rocă, de foc și răcoare, de adiere și cânt, de zori și azur, de lacrimă și surâs, de rugă și har. Era o primăvară a tinereții studențești, dar și o „remarcabilă luptătoare anticomunistă. A fost arestată în anul 1946. Bătută, torturată fizic și psihic, a murit în timpul anchetei. Călăii pentru a-și ascunde crima, au răspândit știrea că s-a sinucis, aruncându-se în holul unei scări” (idem., p. 59).
Mariana Ionescu: s-a născut la 8 Decembrie 1930 în București. Terminase liceul cu brio și în drum spre studenție a fost încadrată în „Lotul de la Ambasada Franceză.” Secăturitatea de la Uranus s-a întrecut pe sine, chinuind-o 15 luni în anchete odioase, apoi condamnată la trei ani de închisoare și întemnițată la Jilava. S-a îmbolnăvit contractând o tuberculoză. Când a ajuns în ultima fază, autoritățile inumane au transferat-o la Văcărești, unde a și murit la 24 de ani. Celula, carcera, cătușele, foamea, frigul, gerul, căldura toridă, munca inepuizabilă, boala, uneori bătaia, izolarea, prigoana permanentă, tortura psihică repetată, interzicerea contactului cu realitatea fracturată din afară etc., toate aceste forme diabolice de distrugere și dezumanizare mușcau precum fiarele sălbatice din carnea și sângele acestor ființe angelice, care purtau Flamura Patriei și Crucea Învierii, cu îndârjire în acel calvar neîntrerupt. Și totuși minunea s-a produs! Sufletul mistic din ființa sublimă, înfiiat în Hristos a purificat viața într-o transcendere a luptei, a rugii, a năzuințelor, a idealului, a crezului, a mărturisirii, a biruinței, a Învierii. Viața fizică prinsă în malaxoarele calvarului satanic a făcut ca suferința înnobilată de iubirea divină să se întrupeze sublim într-o transfigurare a ei, devenind o asceză mistică și serafică.
Toată corola Eroinelor și Martirelor valahe ale veacului al XX-lea, prigonite și persecutate de regimul diabolic, apocaliptic al Antihristului, au fascinat vremea lor prin sublimul suferințelor fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, între care și buchetul de flori sacre, Nicoleta Nicolescu, Titi Gâță, Elena Faina-Crăiasa Munților, Marieta Iordache-Maica Mihaela, Maica Mihaela Portase, Vasilica Gurău-Maica Veronica, Anastasia Popescu-Mama Sica, Ecaterina Codău-Maica Patricia, Victoria Răduleț-Monahia Tatiana, Maria Grancea-Monahia Maftidia, Zorica Lațcu-Maica Teodosia, Monahia Filofteia Grunzișor, Maica Pangratia Mureșan… Aceste ființe valahe, mirifice, prigonite, persecutate, torturate de schimonosiții slugoi ai diabolicului Rău, au odrăslit într-o schimbare la față dintru frumusețea de basm a tărâmurilor milenare strămoșești, dintru fâlfâirile angelice ocrotitoare, dintru roua harului picurat fără măsură din Candela Dorului Preacuratei Fecioare Maria și din Potirul sublimului dumnezeesc! Adevărul, viața, dreptatea, patria, străbunii, demnitatea, credința, eroismul, lupta, iubirea, pământul, cerul, martiriul, crucea, jertfa, sfințenia, dăinuirea-au fost marele lor Crez!
Lasă un răspuns