Pe unde călătorim vedem ruinele unor edificii sau fortificații antice sau medievale. Citim despre ele și încercăm să ne imaginăm cum arătau acum sute sau mii de ani. Dar de unde știm, în zilele noastre, cum arăta o așezare antică, ale cărei clădiri nu sunt păstrate ca la Pompei (sub stratul de cenușă vulcanică care a „împietrit” totul) și care nu este în întregime cercetată arheologic? Cum obținem o imagine cât de cât realistă și cum o interpretăm? Pentru aceasta trebuie să abordăm metodele arheologiei non-invazive – adică a prospecțiilor geo-fizice – care se fac cu aparate de mare precizie și care ne poate releva structurile încă ascunse și îngropate, pe baza proprietăților pământului care le acoperă. Astfel, la castrul roman de la Războieni-Cetate s-a folosit magnetometria, respectiv tehnica prin care se măsoară variațiile câmpurilor magnetice și anomaliile generate de structurile arheologice îngropate. Fără a divaga cu detalii tehnice, într-o magnetogramă, obiectele care posedă un magnetism permanent, termoremanent, precum cuptoare, vetre, ziduri de pământ ars etc., se vor „prezenta” pe diagrame ca anomalii pozitive, în timp ce zidurile sau fundațiile din piatră, material cu o semnătură magnetică mai slabă decât a pământului, se vor prezenta ca anomalii negative.
Pe baza acestor semnale, magnetometrele profesioniste, înzestrate cu programe de operare specializate, schițează un desen, pe care arheologul este capabil să îl interpreteze și să îl transforme într-un plan al așezării. Ce avem noi aici, la Războieni-Cetate? Avem în primul rând un castru, al cărui interior are o suprafață de aproximativ 5,2 hectare. Dimensiunile sunt mari, aproape duble față de cele ale unui castru obișnuit. Desigur, aceasta nu este o surpriză, deoarece trupele armate cantonate aici aveau un total de 1.000 de soldați, nu 500 cât era numărul de apărători într-un casru „normal”. La această prezență umană trebuie să specificăm faptul că trebuiesc adăugați și caii (mijlocul de locomoție). Prin cercetările efectuate de specialiști au fost identificate componentele centrale ale sistemului: sediul administrativ al comandamentului (principia), barăci, locuința comandantului (praetortium) și depozitul de grâne (horreum). În plus, a fost detectată o mare parte a sistemului de fortificații format din două șanțuri paralele și posibil un val de pământ. În exteriorul castrului, la vest, se observă o aglomerare de clădiri care făceau parte din satul dezvoltat lângă castru.
Desigur, majoritatea construcțiilor din acest vicus trebuie să fi fost din materiale ușor perisabile (lemn, chirpici), pe diagrame văzându-se doar cele cu fundații din piatră. Puține construcții ce aparțineau de vicus-ul vestic pot fi clar delimitate, iar dintre acestea, cea mai impresionantă fiind o clădire de 23×20 metri, care era compusă din mai multe încăperi. Această clădire se afla la aproximativ 20 m față de colțul nord-vestic al castrului și face obiectul principal al săpăturilor arheologice din ultimii ani. În nordul arealului există o concentrare mare de cuptoare, care confirmă observațiile din teren, aici existând o densitate ridicată de material ceramic. Foarte probabil, în această zonă se aflau atelierele așezării. Interesante sunt și cele patru grupări de construcții din piatră vizibile în estul extrem al imaginii. Acestea se află la mai mult de 130 de metri depărtare de arealul care s-a stabilit cu certitudine că aparține vicus-ului. Cel mai probabil, sunt complexuri de tip villa rustica, care probabil administrau terenuri și serveau la aprovizionarea cu produse agricole a castrului și a locuitorilor satului. Una dintre structuri este atipică, deoarece între clădirile mai mici existau cel puțin opt cuptoare. Există posibilitatea ca acest complex să fi avut un rol meșteșugăresc. Însă, așa cum am mai spus, este posibil ca numeroase clădiri, construcții ușoare fără fundații de piatră, să fi existat între cele vizibile în scanarea magnetometrică.
Prezența acestora, ca de altfel a tuturor celor identificate non-invaziv, se poate face doar prin cercetare arheologică intruzivă. Clădirea în care se desfășoară în acest moment săpături arheologice este cea menționată mai sus, situată cam la 20 m în exteriorul colțului nord-vestic al castrului. A fost botezată Edificiul I, nedând dovadă de multă imaginație, dar existând speranța ca la finalizarea cercetărilor, când vom fi în posesia unor date suficiente despre ea și proprietarii săi, vom putea să îi acordăm un nume mai personalizat, așa cum i se cuvine, de altfel! Ceea ce știm până acum, din punct de vedere structural și arhitectonic, este că pereții clădirii erau din lemn, acoperiți cu lut și vopsiți peste, doar fundațiile fiind din piatră. Chiar dacă nu s-au păstrat sau încă nu s-au găsit noi urme de pictură parietală (evident că aceasta nu ar fi fost spectaculoasă ca aceea aflată pe mortarul zidurilor de piatră sau cărămidă), dar este foarte probabil ca pereții să nu fi fost simpli. Una dintre camerele descoperite servea drept bucătărie. S-a găsit în ea ceea ce s-a mai păstrat dintr-un cuptor, dar şi o posibilă groapă de provizii. La un moment dat, această bucătărie a fost afectată de un incendiu masiv, care a carbonizat podeaua de lemn și a dus la prăbușirea acoperișului. Șarpanta acoperișului era realizată din lemn, suficient de gros și de rezistent pentru a susține o învelitoare foarte grea de țigle. De altfel, aceste țigle sparte la momentul prăbușirii au fost descoperite în săpătură ca un nivel distinct. Podelele celorlalte camere cercetate până acum, lipite de bucătărie, par neatinse de foc. Prin săpături și prin interpretarea indiciilor arheologice căpătăm, după cum se vede, imaginea unui fragment din viața reală din epoca romană. În colțul de est al camerei, pe exterior (sub geam, am spune), este o groapă menajeră, care servea la debarasarea de deșeuri de toate felurile, de la vase sparte, până la resturi de la gătit și servirea mesei (precum oase de animale), cenușă rezultată din curățarea cuptorului etc. Fragmentele de vase sunt extrem de numeroase și unele foarte frumoase, de bună calitate, dar care cu siguranță s-au spart pe parcursul utilizării, ajungând astfel să fie aruncate la gunoi. Arheologii și-au dorit să afle utilitatea acestei clădiri mari și frumoase de lângă castru și, parțial, chiar au făcut-o. Fiecare campanie de cercetare aduce noi indicii. Dată fiind prezența bucătăriei, se presupune că este vorba despre o locuință, nu un sediu administrativ. Proprietarul (probabil primul proprietar, faza săpată a clădirii fiind databilă la jumătatea secolului al II-lea) trebuie să fi avut o legătură directă cu mediul batav, în acest sens stând mărturie unele dintre obiectele recuperate.
Castrul roman de la Războieni-Cetate (jud. Alba), aflat pe dealul de lângă localitate, a aparținut unei unități de cavalerie, numită „Ala I Batavorum Milliaria”. De asemenea, în castru au staționat, după cum indică materialul tegular, vexilații din Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica. Cercetări arheologice sistematice s-au desfășurat între 1995–2000. Castrul este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Situl arheologic Războieni-Cetate, aflat la 200 m vest de fosturile grajduri CAP, este înscris în Repertoriul Arheologic Național sub codul RAN 1856.01. Săpăturile arheologice sistematice și scanări magnetometrice s-au efectuat în situl Războieni-Cetate începând cu anul 2017 și continuă. Sunt coordonate de Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și se desfășoară în parteneriat cu Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din echipă fac parte dr. Imola Boda şi Cristina Crizbăşan. Este organizată o campanie pe an, în lunile iulie-august, până se va scoate la lumină toate tainele acestei locații antice impresionante. (G.V.G.)
Lasă un răspuns