Achitarea foștilor ofițeri ai Securității care l-au snopit în bătaie pe Gheorghe Ursu oferă unui număr din ce în ce mai mare de foști colaboratori ai sistemului, rude ale acestora, europarlamentari sau oportuniști pe social media, prilejul de a se da cu fundul de pământ ca semn de protest față de sentința judecătoarei Mihaela Niță. Fac plonjoane în psihanaliză ca puiul de găină în scuipătoare. Aparițiile opiniilor lor în spațiul public sunt atât în esență cât și în spontaneitate asemănătoare cu cele ale melcilor alunecoși după ploaie. Doar că unui melc nu-i poți reproșa o atitudine ipocrită și oportunistă. Ce rost au acțiunile acestor indivizi? Ca să mă explic: Judecătoarea a refuzat să încadreze acel interogatoriu nemilos și bestial al disidentului Gheorghe Ursu drept crimă împotriva umanității. Subiectul este mult prea delicat pentru a-l trata publicistic în scop de profilare de patriot rătăcit sau apărător al demnității umane. Fie că acum corespunde unui curent în vogă, de a legitima o nouă nedreptate și abuzuri, sau pentru că efectiv nu sunt la nivel neuronal înzestrați pentru a pătrunde profunzimea acestei probleme delicate, subiectul Gheorghe Ursu atinge niște aspecte sensibile ale statului de drept, pe care slugile actualei nomenclaturi doresc să-l exploateze la maxim. Acestea toarnă gaz pe foc, fără a avea soluții în relația victimă și perpetuator și pentru a-și asigura simpatia românilor.
Deci pentru a defini o crimă împotriva umanității este, după cuvintele judecătoarei, nevoie de un curent persistent al teroarei unui regim și de un inventar considerabil al acțiunii de dizident, asemănător cu rigorile impuse vaccinaților cu efecte secundare de a-și dovedi suferința. Precum statul acționează în a apăra voința și interesul național, statul îngrăditor, în aserțiunea acestor trepăduși de presă, are dreptul să impună chiar și cu cruzime și prin violență ordinea de drept, atâta timp cât respectă legea. Indirect, ei susțin că statul are voie să aplice bătaia la fund cu condiția unui protocol, în baza legii, care să reglementeze când și cum ordinea de drept a statului nedrept trebuie să fie implementată. Precum spunea celebrul filozof de drept austriac, Hans Kelsen, chiar și dictaturile sunt state de drept, atâta timp cât aplică măsurile autoritare în baza legii. Ei se pot lua de mână cu acea judecătoare, deoarece ambii sugerează că bataia este ruptă din rai, iar că vorba multă echivalează ochiului violet. Atâta timp cât măsurile de combatere a pandemiei au motivat și maciuci pe spinarea protestatarilor, animate și de europarlamentarul patriot Rareș Bogdan, care sugera pedeapsa cu închisoare pentru cei care nu respectau regulile pandemiei (mereu recomanda închisoarea pentru adversari). A supune populația prin măsuri restrictive indirect la vaccinare oare nu este o acțiune similară cu o crimă împotriva umanității?
Poate judecătoarea a ridicat ștacheta pentru astfel de fapte la un nivel utopic tocmai pentru a preveni acțiuni în justiție în care astăzi, victimele unui nou sistem autoritar ar putea cere dreptate în instanță. Acești alunecoși, adepți ai statului de drept, nu ar ezita să exonereze de vreo vină niciun act de violență a organelor de ordine publică atâta timp cât statul implementează chiar și o agendă inumana. Nu i-am auzit să protesteze față de violența la adresa miilor de imigranți din Grecia supuși cruzimii poliției elene, nu au trimis comprese cu camfor în Catalonia pentru cetățenii care cereau independența și se aleseseră cu ochii ca la balul mascat, sau de acțiuni de solidaritate împotriva „ciomegelor pentru sănătate” la protestele anti-COVID. Nu m-a mira dacă în cazul unui referendum în Harghita asemănător cu cel din Catalonia, chiar aceste repere ale oportunismului să îi reabiliteze pe torționarii disidentului Ursu pentru a stăvili protestele pentru autonomie.
Corneliu Vlad, celebrul analist de politica externă, renumit gazetar și doyen al presei românești a scris în urmă cu câțiva ani o carte intitulată „Reconcilierea”. Autorul se referă la strategie sud-africana de a trece peste un trecut crunt și asupritor al sistemului de Apartheid. După schimbarea regimului, atât foștii torționari care și ei credeau că slujesc cu credință statul, cât și cei care prin acțiuni teroriste au sabotat politica de asuprire rasială au avut posibilitatea de a depune mărturie în fața Comisiei de Adevăr și Reconciliere (TRC) pentru a beneficia de amnistie. Condiția a fost de a spune în fața comisiei, în prezența victimelor, absolut tot ce au făcut. Totodată, statul și-a asigurat continuitatea în urmăririle penale împotriva celor care au încălcat legea, lăsând și foștilor teroriști șansa să spună de ce au întreprins acte de violenta împotriva statului. Statul atotștiutor a vegheat asupra sincerității prin compararea celor mărturisite cu evidența din arhivele structurilor de securitate. Poate a venit și la noi momentul unei reconcilieri cu trecutul nostru în care prin sinceritate absoluta, toți cei care au bătut și schingiuit în numele statului să spună unui public mai larg ce fapte au comis. Poate așa vom afla de mult mai multă nedreptate chiar și în zilele noastre. Consider că numele Gheorghe Ursu ar trebui sa fie astfel simbol al reconcilierii dintre torționari și victime, nu în sensul de a ierta cu generozitate, ci de a ne ajuta să aflăm și mai mult despre trecutul nostru uneori nedrept, însă mereu în numele națiunii.
Cel puțin am lua din mâna acestor țoape de presă ritualul de a-și da mereu cu poalele peste cap, care mai și cred că am vedea ceva semnificativ. De ce se dorește întreținerea acestei atmosfere de dezbinare a României? Ne dăm romani, însă uitam de spovedanie. Iar cei care nu ezitau în emisiuni să-l ia un gura pe „Dumnezeu” (Rareș Bogdan și „Doamne ajută”, „Dumnezeul să-l ierte” în fiecare emisiune la Realitatea) ar trebui să fie conștienți că agenda lor de legitimare a unei noi nedreptăți din zilele noastre nu rămâne nerăsplătită de o instanță superioară, atunci când nu văd pădurea de copaci.
Lasă un răspuns