Pe zi ce trece, ne pierdem în labirintul rece al dezumanizării, având ca îndrumători principiile unei societăți care promovează involuția, pretextând că așa vom scăpa de foame, de moarte, de boli, de lacrimi, de depresii, de lipsa de dragoste și de deznădejde.
Am înlocuit, nătâng, relațiile crescute prin comunicare reală, prin sentimente și prin atingerea pielii ți a sufletului celuilalt cu legături virtuale seci, sterpe. Până și pentru contopirea dintre bărbat și femeie am găsit un înlocuitor, un surogat mental numit „cybersex”. Am înlocuit întâlnirile autentice cu sesiuni virtuale în care simțurile ni se aplatizează în loc să se ascută. În care sentimentele reale a căror construcție implică efort, înțelegere și timp sunt înlocuite de „emoticoni” aruncați grăbit pe ecrane. Încet, criminal și sigur, calitățile și trăsăturile care ne fac oameni se diluează, iar inimile ni se atrofiază, nelăsând loc în ele pentru nimic altceva decât pentru un ego inflamat, într-o măsură alarmantă pentru orice ființă care refuză să accepte ca ne transformăm în mașini înainte chiar de a ne transforma în ființe bionice.
Omul modern uită pe zi ce trece să își privească semenii cu alt scop decât a se oglindi în ei spre propria mărire așa cum uită să își vadă și de suflet. Cumva am ajuns să ne fie frică de propriile emoții, de propriile trăiri. Pentru ca ne îngropam grijile și angoasele în ecrane, ne pierdem într-o realitate iluzorie, străină de propria noastră esență de natură divină. Compasiunea, bunătatea, iubirea de aproape au fost înlocuite de superficialitate și jemanfișism. Aproape toate relațiile interumane pe care le începem devin îngrozitor de fragile și volatile.
Omenirea începe să semene din ce în ce mai mult cu o rază de lumină dumnezeiască pe care nepăsarea noastră o va face să se stingă în neant, lăsând în urmă un pământ bântuit doar de fantomele celor care am fi putut fi, dar nu vom fi niciodată. În inima orașelor aglomerate sau a satelor deșerte de copii, chipurile noastre sunt tot mai des acoperite de măști, de falsitate. Zâmbim – dar avem privirile pustii. Dezumanizarea ne-a dezbrăcat inimile de compasiune, umplându-le cămările cu o indiferență ucigașă și cu un egocentrism și un histrionism de-a dreptul patologice. Involuția speciei umane ne contaminează pe fiecare, propagând virusul care L-a omorât pe Dumnezeu, a preluat controlul și ne-a decimat valorile creștine și naționale, înlocuind prioritatea mântuirii noastre, de creație a Lui Dumnezeu, cu un nimic bazat pe consum, gratulație imediata, satisfacție instantanee și un material inert, care a devenit mai important decât devenirea noastră. Singurătatea ne roade, vârtejul cotidian ne-a sălbăticit, ne-a făcut captivi ai propriilor limitări temporale, ai unor programe în care fericirea și libertatea nici nu mai există de fapt.
Pe implacabilul drum al involuției pe care alergăm bezmetici, nu mai știm să ne uităm în ochii celuilalt. Zâmbim fals pentru a ne masca nepăsarea, o mână întinsă spre noi nu mai înseamnă decât un nevolnic. Un sărut e o nouă sursă periculoasă de germeni, așa că nu ne mai sărutăm nici copiii, nici părinții, nici iubitele și nici iubiții. În loc să evoluam ca ființe umane, ne amăgim cu sloganuri progresiste care nu mai au nimic firesc și nimic sfânt, uitând de cei din jur și de nevoile lor reale de oameni vii. Fiecare mișcare pe care o declarăm un pas înainte este, de facto, un pas înapoi pentru umanitatea noastră. Uitând de Dumnezeu, ignorându-L și declarându-L o noțiune perimată, suntem înghițiți de vârtejul dezumanizant al indiferenței, unde sărăcia sufletească, lipsa de bun-simț și educație au ajuns singurele calități și talente apreciate de vulg. Într-o lume aflată în pragul autodistrugerii, în numele „binelui colectiv”, am uitat că nu există nici liberate, nici adevăr, nici viață fără de dragoste. Fără de Dumnezeu.
Lasă un răspuns