Alpinist și antrenor redutabil, care a onorat cu asupra de măsură generația de aur a iubitorilor înălțimilor montane, Ioșka, cum îi spun prietenii, Iosif Gheție oferă cititorilor un volum cu totul special. Diferit, ca abordare și cuprindere, față de „Munte și Alpinism. Între vis și realitate”, lucrare apărută anul trecut, tot cam pe aceeași vreme, la editura „România pitorească”. Nu este, o spun din capul locului, o carte turistică în înțelesul de astăzi al acestei industrii. Fiindcă viermuiala care se petrece pe malurile mărilor, ghiftuiala neîntreruptă a unor stomacuri fără fund (în față) ori înspăimântătoarele adunături colcăind pe la concerte, smintite de-a binelea de droguri și alte apucături, nu înseamnă turism nici pentru trup, nici pentru minte. Și cu atât mai puțin în spiritul adaugiului latin – „mens sana in corpore sano”. Nu poate fi vorba, fără îndoială, nici de acea revelație pe care să o comunici și unor semeni care să te urmeze; desigur, dacă nu poartă pantof pe locul destinat pălăriei.
Ei bine, Iosif Gheție, inginer electronist de profesie, dă o admirabilă dimensiune, prin paginile noii sale cărți, fundamentalei idei de a călători pentru a cunoaște, de a te bucura de minunățiile realizate atât de Cel de Sus, cât și specia umană. Pentru el și Vera, soția sa – realizatoarea unor încântătoare fotografii -, nici un drum nu-i pustiu, neinteresant, nici un pas nu-l faci în gol dacă știi să vezi, să auzi, să provoci conexiuni, practic să știi să-ți trăiești călătoria cu toată ființa și întreaga putere de recepționare, de asimilare. Ei întăresc adevărul în toată deplinătatea și armonia lui: dăruiești ca să primești, primești ca să dăruiești. Dacă pe Sisif ni-l imaginăm urcând, frânt de chin, cu pământul în spate, pe Iosif Gheție nu-l poți vedea decât purtând globul în brațe, cu o satisfacție care n-are seamăn. De fapt, el (ei) întruchipează însăși magia călătoriei…
Iosif Gheție nu-i un „scriitor de turism” propriu-zis, sintagmă mai greu de explicat în aceste rânduri. Practic, „însemnările de călătorie” își pornesc rădăcinile de la cronicari citire. O ilustră excepție există în literatura noastră: deși a fost unul dintre cei mai mari drumeți, străbătând România – și nu numai – dintr-un capăt în altul, Mihai Eminescu nu ne-a lăsat nici o impresie – cu statut de notă de călătorie – din hălăduirile sale; mult mai îmbucurător, a preschimbat în uluitoare versuri… poezia călătoriei. Amintiți-vă fie și numai de „descrierea” Nistrului, coborât de Eminescu în drumului spre Odesa, în căutarea sănătății… Sau, încă din tinerețe, a completat „jurnalul” drumețiilor sale cu strălucitorul folclor pe care l-a cules și prelucrat. În rest, mai toți scriitorii noștri – cu câteva excepții (Al. Vlahuță, C. Hogaș) – au făcut din arta de a călători nu o vocație, ci un fel de „violon d’Ingres”. Nu-i rău nici așa…
În călătoriile sale, Iosif Gheție nu este, însă, nici doar alpinist, omul pereților de piatră, al potecilor montane. Deși parcă peste tot caută înălțimile – nu de puține ori execută și ture de munte -, vârfurile din nori sau al adâncimilor, întâlnirile cu peșterile, cu spațiile carstice rămând de neuitat, autorul „Magiei călătoriilor” găsește pentru orice tip de cititor o nestemată pe care să i-o dăruiască cu sinceritate și temeinică prețuire. Îmi vin în gând multe cărți de călătorie. Dacă le-ar citi oamenii este de neimaginat câtă lumină s-ar revărsa asupra noastră… Reproduc, de pildă coperțile câtorva dintre ele. Personal, nutresc o admirație aparte pentru Alexandru Marcu, probabil cel mai faimos italienist român din perioada interbelică, și numai (închis de comuniști la Văcărești, unde a și decedat în 1955) și pentru Ioan Petrovici, fost ministru, (filozoful care ținea lecții despre I. Kant pușcăriașilor din închisorile bolșevice). Titlurile cărților lor acoperă, desigur, ceva specific în domeniu: o destinație, un spațiu totuși restrâns, bine delimitat. Poate mă înșel, cred însă că nu există în literatura noastră de călătorie o altă carte care să cuprindă atâta întindere de pământ și ape, atâtea piscuri și străfunduri, animale și vietăți, oameni și temple ale spiritualității umane și, nu în ultimul rând, atâtea experiențe sintetizate cu generozitate și har. Putem spune că avem de-a face cu o incitantă trăire, întru cultură, care ilustrează cu prisosință încărcătura ce-ți aduce aproape de tot zicerea „Călătoria ca viață, viața ca o călătorie”.
Inutil de adăugat că notele stric personale dau lecturii un farmec aparte. Și nu numai. De pildă, vă puteți închipui că poate exista o legătură între autor și I. V. Stalin sau Bela Kun? Citiți-i cartea! Oricum, Iosif Gheție va fi o admirabilă călăuză prin minunate destinații pe care poate le-ați cunoscut, poate vreți să ajungeți la ele sau poate nu le veți străbate niciodată. Asta nu înseamnă că puteți rămâne indiferenți. Nu mai spun că autorul călătorește, adesea, nu numai pe pământ, ci și în sine…
Povestind despre Nistru, savantul Simion Mehedinți rostea la Radio România, în anul 1935: „Ei, aici e aici. Vorba românească spune: când n-ai fragi mănâncă și căpșuni; iar când n-ai căpșuni, te mulțumește și cu frunzele…, măcar să le pipăi. Tot e ceva… Așa și cu descrierile geografice: când n-ai realitatea, mulțumește-te și cu umbra. Gândul meu a fost numai atât: nu să vă arăt valea Nistrului, căci este cu neputință, ci numai să vă îndemn s-o vedeți singuri”.
Lasă un răspuns