„Trecut-au anii…”

Și am înțeles tot mai bine dorul lui Eminescu de copilărie, de satul și locurile natale, de cuibul de demult al familiei tale, de căldura căminului părintesc, de prietenii cu care-ți petreceai vremea. „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iar”. Fiecare dintre noi am avut un Ipotești, un Humulești al nostru, un loc sfânt de aducere aminte, un loc unde ne-am zămislit, am văzut lumina zilei, am ascultat poveștile și istorisirile celor vârstnici, am învățat abecedarul cunoașterii binelui și răului, frumosului și urâtului. Toate au vremea și gustul lor. Nu le-ai trăit la vârsta care trebuia, după aceea sunt ca mâncarea învechită. Vorba ta, bădie Eminescu: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, /Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/Abia-nţelese, pline de-nţelesuri” Toate își păstrează farmecul în sine, dar sufletul nostru nu le mai receptează ca atunci, la vremea copilăriei noastre. Vin gânduri de maturitate, griji, necazuri și poveri, care ne chircesc duhul, ne istovesc sufletul și rămânem reci la fiorul pe care ni-l dădeau atâtea minunății din vremea copilăriei noastre: „Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,/O, ceas al tainei, asfinţit de sară”. E greu să fii bătrân și să rămâi totuși tânăr, bătrân și copil totodată.

Au fost vremuri frumoase, bădie, vremuri în care trăiai cu adevărat copilăria. Satele aveau sute de copii, serile erau momente de vis, când ei ieșeau în uliță, în drumul mare și începeau jocurile specifice vârstei, care mai de care mai ingenios. Strigau, râdeau, alergau, își trăiau viața cu intensitate maximă și de neuitat. În vremea asta vârstnicii se adunau pe la porți în grupuri mai mici sau mai mari, depănau amintiri, știri, proiecte de viitor, puneau țara la cale. Alții se adunau la câte unul din ei și făceau clacă la curățatul porumbilor, la scărmănatul lânii, la curățatul fasolei, la tors, ori la alte munci. Acolo cântau lăutari anume tocmiți, se spuneau povești și istorii vechi, cântau, jucau, cinsteau vinul ori țuica din bardace de lut. Pe la porțile fetelor de măritat își făceau cale flăcăii cântând și fluierând, chemând codanele afară, la taifas și giugiuleală. Toți erau ca unul, fiecare simțea că face parte din comunitatea satului, parte dintr-un tot. Nimeni nu se simțea singur, uitat de lume și de Dumnezeu. Târziu, cu mult după miezul nopții, liniștea se lăsa pe-ncetul peste sat și fiecare își căuta odihna pentru a doua zi.

Când cocoșii începeau să cânte pe-ntrecute, satul se trezea la viață. Începeai să vezi locuitorii ieșind pe porți unul câte unul, fie la muncă, fie cu vitele la păscut, fie la târg, fie la crâng sau pe unde era nevoie. Câmpul se umplea repede de lume și de vite. Unii prășeau, alții secerau, alții coseau ori cărau la fân, copiii mai ales mergeau cu vitele la pășune. Cei maturi lucrau în grupuri mari, „pe-ajutate”, și reușeau să termine muncile cu spor, când la unul, când la altul. Munca nu era trudă pentru ei, ci plăcere și bucurie, erau un fel de joacă de adulți în grădina lui Dumnezeu, era cântecul și triumful vieții. Până se săturau vitele, copiii se jucau, alergau și chiuiau și toată lumea era a lor…! Simțul comunitar era la el acasă la toți, indiferent de vârstă, de stare socială. Ce să mai vorbesc de vremea Sărbătorilor Crăciunului, Anului Nou, Bobotezei, Dragobetelui, Paștelui, Sânzienelor, de nunți, botezuri și nedei, de hore și de alte multe prilejuri și bucurii de a fi împreună.

Ce mai vremi ai trăit, bădie, în copilăria ta, în lumea satului natal și de ele îți vei aminti toată viața cu nostalgie. Cât ai fi vrut să le retrăiești la anii maturității! Doar tu spuneai: „Să smulg un sunet din trecutul vieţii,/Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri/Cu mâna mea în van pe liră lunec;//Pierdut e totu-n zarea tinereţii/Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”

Ai dreptate, bădie! Te înțelegem bine cei ce am mai avut bucuria unei copilării bucolice, înainte ca tăvălugul tehnicii să ne sclerozeze sufletul. Te înțelegem și trăim și noi nostalgia acelor ani ai vieții noastre în lumea satului nostru natal.

Astăzi sunt alte vremuri, bădie! Satele au amuțit, copiii aproape au dispărut. Casele pustii sunt tot mai multe, cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Oamenii nu se mai adună pe la porți. Fiecare își îngroapă în propria lui casă bucuriile și necazurile, amintirile și speranțele. Nu mai au încredere unii în alții, nu mai au simțul comunitar de altădată. Fiecare e pentru sine și nu-i pasă de necazul sau de bucuria celuilalt. Și ce-i mai trist, bădie, să n-ai cu cine împărtăși o bucurie sau o durere! Să te simți singur, dureros de singur în fața vieții și încercărilor ei. Câmpurile sunt pustii, căci, dacă mai sunt muncite, sunt muncite mecanizat, copiii – cei care mai sunt – nu mai merg cu vitele, nu se mai joacă în mahala, ci fiecare își urmărește telefonul, tableta, calculatorul sau televizorul. E o altă copilărie acum, bădie: seacă, fără vlagă, fără amintiri, fără copilărie. Copiii știu mai multe ca atunci, dar sunt îmbătrâniți artificial, înainte de vreme și nu au timp să mai guste din bucuriile copilăriei adevărate. Sunt copii fără copilărie!

Nu știu ce va fi în viitor, bădie, dar ceva nu e în regulă. În mod sistematic omul se robotizează, se înstrăinează de el însuși, devine un număr statistic, un consumator de alimente fabricate, de medicamente și de lucruri fără noimă. Poate este mai bogat sub aspect material, dar este mult mai sărac spiritual; poate are casă mai mare, dotată cu multe utilități, dar are familie tot mai mică, tot mai îmbătrânită, tot mai stearpă. Poate are mașină, internet, telefon, apă curentă, aparate de tot felul, lumină electrică, dar nu mai vibrează la vederea cerului înstelat, la gingășia puilor de om, nu mai simte mirosul pământului arat, al fânului proaspăt cosit, al dormitului afară vara, al florilor de primăvară, nu mai simte mirosul și gustul fructelor pârguite. Ușor-ușor devenim oameni artificiali, roboți teleghidați de forțe ascunse-n culise…