Arhiva zilnică: 24 iulie 2023

Numărul 679

Data: 3 iulie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Timpul trece, bolovanii rămân…

Data: 3 iulie 2024 by Marin Neacșu

Timpul trece, căldura ne sufocă, urmărim meciurile Naționalei, ne bucurăm pentru un penalty „scos” smecherește de fiul căpitanului care ne vorbește, suntem în extaz, ne-am calificat de pe primul loc în optimile C.E. de fotbal, toată lumea se bucură. Până și campania electorală se face la firul ierbii, trebuie să mergi pe burtă ca să sesizezi pașii competitorilor. În definitiv e singura bucurie pe care ne-o (mai) putem permite. Cu toate acestea: Rutte a fost ales șef N.A.T.O., Iohannis joacă golf cu propriile bile, sper să nu îi dea prin cap să facă, de supărare, ce a făcut președintele Boliviei. Oricum a negociat la sânge (sângele nostru), a cedat „Patriotul” și a abandonat falsul patriotism pentru o promisiune de instalare pe undeva pe la U.E. Vom vedea dacă va primi ce i s-a promis. Ursula a fost reconfirmată la conducerea C.E., de toate partidele recent confirmate în Parlamentul Euopean, inclusiv A.U.R., și își propune să ne jupoaie și mai mult, prin crearea unui „fond de 100 de miliarde de euro pentru creşterea capacităţilor de producere de armament în Uniunea Europeană pentru a susţine Ucraina în faţa Rusiei, recunoscând totuşi că iniţiativa sa implică numeroase probleme de rezolvat, în special găsirea surselor de finanţare”. Un cetățean o întreabă de situația din Gaza iar cerberii europeni îl scot afară din sală pentru că pune întrebări incomode. Aceeași Ursulă a modificat regulamentul European astfel încât producătorii „Big Pharma” pot scoate pe piață orice vaccin vor, fără să mai fie necesare studiile clinice și testarea acestora, și asta în numele grijii față de cetățean. Deci vom fi vaccinați obligatoriu, pentru a umple buzunarele industriei farmaceutice și trimiși la război pentru a umple buzunarele industriei de armament, buzunare din care este plătită și coana-mare.

În Franța, după ce prin februarie guvernul trecuse o măsură prin care cei care contestă politica de vaccinare sunt amendați cu 45.000 euro sau închiși pe trei ani de zile, se iau măsuri și împotriva celor care „vorbesc de rău” războiul din Ucraina, adică politica oficială privind situația reală și măsurile necesare pentru „apărarea Europei”. Conform unor declarații ale generalului Pierre Shill, făcute cu ocazia Conferinței „Eurosatory” de la Paris, Armata trebuie sa ia masuri pentru pentru a contracara „opiniile adverse”. Pe ei și pe mama lor!

Cam aceleași măsuri de „botnițare” a opiniilor contrare politicii oficiale se iau și la noi. Aflăm de pe pagina Ambasadei S.U.A. la București, că pe data de 21 Iunie, „Secretarul de Stat al S.U.A., Antony J. Blinken, și Ministrul de Externe al României, Luminița Odobescu, au semnat un Memorandum de Înțelegere, pentru consolidarea cooperării dintre Statele Unite și România în combaterea manipulării informațiilor de către un stat străin”. Deci de acuma nu doar justiția, armata, serviciile secrete vor fi dirijate de „consilieri” străini, ci și informațiile publice. Bine, nu că nu se întâmpla asta și până acuma, că doar toată media românească este finanțată și dirijată de afară, dar acuma totul e pe față. Presa Ucraineeană a anunțat participarea Ucrainei la „exercițiul Sea Breeze-2024” care va avea loc în România și va oferi ocazia unor incidente „nedorite”, dar provocate.

Oficiali israelieni anunță cu subiect și predicat că Israelul va bombarda Beirutul și îl va aduce la nivelui epocii de piatră. Nimeni nu se sesizează, pe nimeni nu interesează, viața merge înainte (acolo unde vor ei).

Aflat într-o cădere liberă de popularitate și voturi, președintele P.N.L. Nicolae Ciucă, s-a întâlnit cu membrii a două filiale de militari rezerviști și în retragere din Dolj veniți „să viziteze Parlamentul” în drumul lor spre drumuri moldave. Vizita, prezentată de consilierul de imagine ca și cum ar fi venit o delegație din China cu Taiwan și Chomolungma cu tot, a fost „fructuoasă”, președintele P.N.L. a declarat: „mă bucură și mă onorează aprecierea și susținerea camarazilor mei în toate misiunile politice actuale și viitoare”. Deci vizita și-a atins scopul, lumea a aflat că militarii îl sprijină pe domnul președinte, deși cine intră pe paginile F.B. ale asociațiilor militarilor ca și pe cele personale ale acestora, numai de jurăminte de dragoste nu dau. În plus, 90 la sută din vizitatori habar nu aveau că se vor întâlni cu „eroul” unei vieți în slujba țării, li s-a făcut o surpriză despre care vor vorbi generații și generații… Dar dacă dragoste nu este, mimăm. Eu în locul celor „imortalizați” în această acțiune de P.R. a P.N.L., aș cere retragerea și interzicerea postării fotografiilor de la acest eveniment. Nu spun de ce.

După ce a cedat fără luptă sistemul „Patriot” Ucrainei, M.Ap.N., în încercarea de a-și demonstra „patriotismul” a făcut un tur de forță prin diverse locații interne și externe ale armatei, adică baze și unități militare, filmând clipuri cu militari aflați în misiune, care încurajau echipa națională de fotbal. Asta da patriotism gratuit, că celălalt ne-a costat cam mult. După cedarea „Patriotului”, Ciolacu ne spune: „securitatea României nu stă în sistemul «Patriot», stă în parteneriatul cu S.U.A. și în faptul că suntem membri N.A.T.O.”, iar Iohannis ne asigura că „această donare se face cu condiţia continuării negocierilor ţării noastre cu Aliaţii, în special cu partenerul strategic american, în vederea obţinerii unui sistem similar sau echivalent, care să răspundă nevoii de asigurare a protecţiei spaţiului aerian national”.

Eu nu mai înțeleg nimic. Când le-am cumpărat, întrebați de ce le cumpărăm, că nu erau chiar așa de urgente și nici infailibile, samsarii din Guvern au spus că fără ele nu putem respira, că ne scapă de ruși, iranieni, afgani, bătături și gâlci, iar acuma ni se spune că ne putem dispensa de singurul aflat în stare de operativitate, că nici nu era așa bun, că putem lua alte sisteme, de la alții. Toate astea numai și numai pentru că așa a decis partenerul strategic, așa cum a decis și să ni le vândă fără să le livreze. Alți bani, altă distracție!

Pe lângă cedarea suveranității, integrității teritoriale, controlului juridic, militar, informativ, Guvernul României a decis si cedarea resurselor. Gazele din Marea Neagră care se cuvin Romgaz, vor merge în Moldova și mai nou, în Ucraina, „pentru a o ajuta să reducă dependența de o sursă unică”. Ce face Ucraina cu gazele românești? Ce a facut și cu cele rusești, le va vinde în Europa, iar România va asigura transportul acestora cum a asigurat și transportul cerealelor. Nu m-ar mira să și cumpărăm gaze de la Ucraineni… că suntem în stare.

Și colac peste pupăză, se aude că se pregătesc două proiecte: unul prin care toate regiile autonome vor fi privatizate și cel de-al doilea care modifica legea executorului, judecătoresc, permițând ca această funcție să fie îndeplinită și de cetățeni ai U.E., sau ai Confederației Elvețiene. Asta înseamnă că după privatizarea „Romsilva”, „Salrom”, „Hidroelectrica”, posesorii vor face ce doresc cu prețurile, iar cei care nu vor putea să își plătească datoriile vor fi executați de afară, la ordinul și în interesul corporațiilor străine. Așa se vinde țara, „en gross” și „en détaille”. Deocamdată nu am date concrete, dar nu m-ar mira să fie așa, momentul ales este ideal, românii se îmbată cu fotbal.

Toate aceste lucruri și multe altele se întâmplă în zilele noastre iar noi ne vedem de ale noastre, așteptăm următoarele alegeri, să ne „răzbunăm” pe clasa politică și să facem cum putem să fie aleși tot ei. Încă patru ani ne vom ciocni de ei.

Aud că una din marile asociații ale militarilor a propus ca anul 2025 să fie declarat „Anul Rezervistului”. Anul rezervistului batjocorit, probabil. Deci țara arde, iar baba se piaptănă, ea vrea o nouă tinichea, o plachetă ceva, că doar nu o fi ea mai fraieră decât cei cu placheta Senatului. Și eu care credeam că îl voi vedea pe șeful asociației așteptând la poarta M.Ap.N. să i se dea răspuns la solicitarea privind actualizarea soldei de grad. Aiurea, cui îi mai pasă, aia s-a fumat. Între timp, am înaintat spre soluționare către M.Ap.N. o solicitare de informatii privind trei aspecte: – răspunsul M.Ap.N. privind actualizarea soldei de grad; – decizia privind cedarea sistemului „Patriot”; – instruirea pilotilor ucraineeni.

Serviciile noastre secrete și aflarea lor în treabă…

Data: 3 iulie 2024 by George Petrovai

Dacă prin „servicii secrete” vom continua să înțelegem acele structuri absconse pentru cei mulți, al căror obiect de activitate constă atât în colectarea informațiilor despre planurile sau intențiile dușmănoase ale unoe entități (stat, armată, organizație, persoană) la adresa propriului stat, popor și conducător, cât și dejucarea acestor tainice pregătiri și manevre prin răspândirea de știri distorsionate în mod intenționat și inteligent (desigur, întru derutarea adversarului), atunci da, din totdeauna au existat în istorie astfel de organisme, la dispoziția cârmuitorilor politici și a marilor comandanți de oști, atribuțiile acestora depășindu-le în timp și spațiu pe cele ale gărzilor. De pildă, ne înștiințează profesorul D. Tudor în opusculul Hannibal (Editura Științifică, București, 1966), marele general cartaginez „dispunea de un excelent serviciu de informații, care-l preceda la mari depărtări în timpul campaniilor militare”. Lesne de priceput că, poate nu la același nivel, romanii își aveau serviciul lor de informații și că, taman ca-n zilele noastre, pretorienii îi mătrășeau pe împărații degenerați (alde Caligula sau Nero) cu acordul acestuia. Altminteri, adică dacă respectivul serviciu era împotrivă, l-ar fi informat din timp pe împărat, iar acesta n-ar fi ezitat să-i execute pe capii complotului, ba chiar să schimbe întreaga gardă pretoriană.

Evul Mediu, caracterizat prin mulțimea uneltirilor, reglărilor de conturi (în principal cu pumnalul și otrava) și a societăților secrete (Ordinul Templierilor, Ordinul cavalerilor de Malta/ioaniți, Ordinul iezuiților, Francmasoneria/Masoneria ș.a.m.d.), în chip firesc a dus la dezvoltarea serviciilor secrete ale țărilor și provinciilor cu aspirații autonomiste, dar care n-au reușit întotdeauna să pareze loviturile și asasinatele puse la cale de atotputernicii la vedere sau din umbră ai acelor tenebroase timpuri. Dovadă, pe teritoriile provinciilor românești medievale (și nu numai), sunt nenumăratele trădări ale grupurilor/partidelor boierești, precum și mulțimea domnitorilor pilduitori, care au pierit în acerbele lupte pentru dobândirea și păstrarea puterii supreme, implicit pentru înfăptuirea unor înalte scopuri istorice: Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și mulți alții.

Vremurile moderne au perfecționat serviciile secrete, inclusiv prin apariția departamentelor de contrainformații/contraspionaj și de informații externe, chiar la nivel de ambasade, toate aceste structuri și încrengături (CIA la americani, MI6 la britanici, Mossad la israelieni, BND la germani, DGSE la francezi, MSS la chinezi, RAW la indieni, ISI la pakistanezi, SIE la români, FSB la ruși, care continuă fioroasa tradiție a Ohranei țariste și – mai ales – a KGB-ului sovietic), toate aceste structuri, deci, având un rol decisiv fie prin stabilirea unor aparente relații democratice în cadrul alianțelor și/sau blocurilor economico-militare, gen Uniune Europeană (UE) și NATO (de fapt, relațiile sunt de dictat din partea celor puternici și de subordonare fără crâcnire din partea celor slabi), fie prin premeditata înveninare a relațiilor dintre anumite state, îndeosebi prin corupție și lichidarea adversarilor incomozi, până la destabilizarea politică și fragilizarea economică a rebelilor, ba chiar până la declanșarea conflictelor militare. Că, de, producătorii de armament din țările dezvoltate (Statele Unite, Europa occidentală), împreună cu sforarii marilor trusturi farmaceutice de pe aceleași meleaguri, taie și spânzură pe întreaga planetă, motiv pentru care, de la încheierea celui de-al doilea război mondial (pe care tot unii ca ăștia l-au declanșat), n-a existat măcar o zi fără vreun conflict militar undeva în lume…

Revenind la serviciile noastre secrete în epoca modernă, trebuie precizat jenantul fapt că, direct sau indirect (a se citi „prin neparticipare efectivă, dar cu trădătorul lor acord”), li s-a făcut felul la trei cârmuitori, care – culmea! – s-au ocupat îndeaproape și cu generozitate de înzestrarea și propășirea acestora: Alexandru Ioan Cuza, mareșalul Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu. Ultimul, cel, puțin, a supraviețuit cu chiu cu vai după descalificanta trădare în anii ’70 a generalului Ion Mihai Pacepa, adjunctul șefului Departamentului de Informații Externe (DIE) de-atunci, dar va fi detronat și împușcat după esențiala trădare din decembrie 1989 a lui Iulian Vlad (ipochimenul și-a recunoscut fapta), cel din urmă șef al criminalului jeg numit Securitate.

Astfel stând lucrurile cu trădările (un subiect care merită aprofundat) și cu nedemnele servicii secrete de la noi, ce să ne mai mire că cele peste trei decenii de postdecembrism, perioada de ruină a țării (toate minele închise, mii de întreprinderi dezafectate și vândute la preț de fier vechi, întreaga flotă maritimă și fluvială mătrășită, pădurile măcelărite, terenul arabil înstrăinat, cercetarea făcută praf, sănătatea și educația așijderea, milioane de români expatriați), însă extrem de benefică pentru ciocoii „descurcăreți” (politruci ticăloșiți, magistrați nevrednici, polițiști ultracorupți, generali de râsul curcilor)  și pentru rețelele mafiote (partide, clanuri, dinastii, instituții, asociații, consilii, uniuni), ce să ne mire, deci, că necușerul general sereist Florian Coldea a furat și păpat imense sume de bani, ba chiar a demarat și derulat abjecte jocuri politice, care au dus până departe în lume duhoarea trădărilor lui de neam și țară, acea țară căreia i-a jurat credință, care l-a plătit regește pe vremea când era tartorul SRI-ului și care continuă să-i dea o nemeritată pensie de general cu patru stele!?…

Primind undă verde de la sforarii internaționali, îndeosebi de la atotputernicele servicii anglo-americane, degeaba se mai fac acuma niscaiva valuri în presă despre oribilele potlogării și combinații ale fostului mare mahăr. De altminteri, la fel ca prostia și necinstea, trădarea este văzută și tratată ca o virtute de haramurile postdecembriste cu puteri decizionale și de stăpânii lor. Tocmai de aceea, majoritatea europarlamentarilor români (avem 33 de aflători în treabă) trădează pe rupte interesele României, fără ca vreodată alde ăștia să fi fost sancționați pentru această gravă abatere. Dimpotrivă, la alegerile dubioase din 9 iunie, mulți dintre acești găunoși păgubitori s-au aflat pe locuri eligibile, așa că – pentru încă cinci ani – au fost retrimiși în făcătura europeană de inconștientul vot al românilor, mințiți și furați cu legea-n mână.

Cum am ajuns din „găzari” simpli găinari…

Data: 3 iulie 2024 by Petru Jipa

Și mă gândesc la orașul Ploiești, oraș pe care marele poet Nichita Stănescu îl numea „orașul găzarilor”. Și eu sunt tot un pui de găzar. Ploieștiul este un oraș situat în județul Prahova, în partea de sud-est a României. Este unul dintre cele mai importante centre industriale și economice ale țării, fiind cunoscut pentru industria petrolieră și chimică care își are rădăcinile adânc în trecutul său istoric. Dar timpul trece, acum pot spune că a fost… Cu o istorie bogată, Ploieștiul a fost atestat documentar pentru prima dată în secolul al XV-lea, fiind o așezare de mici dimensiuni la acea vreme. Odată cu descoperirea petrolului în zonă în secolul al XIX-lea, Ploieștiul a cunoscut o creștere spectaculoasă, devenind un important centru de extracție și prelucrare a petrolului. Printre oamenii valoroși ai orașului se numără și personalități marcante precum Nicolae Grigorescu, unul dintre cei mai importanți pictori români, născut în apropiere de Ploiești sau Nicolae Simache, cel care ne vorbea despre domnitorul care a unit cele două principate românești (Alexandru Ioan Cuza) în 1859.

Ploieștiul se remarcă și prin arhitectura sa diversificată (arhitect Toma Socolescu sau cei care au urmat: Nițu Sever, Mihai Rădulescu) cu clădiri istorice de o frumusețe aparte, cum ar fi Palatul Culturii sau biserica Sfântul Ioan Botezătorul. De asemenea, orașul găzduiește numeroase evenimente culturale, festivaluri și târguri, contribuind la un climat vibrant și dinamic. Ploieștiul este un oraș cu o istorie fascinantă, care a evoluat de-a lungul timpului într-un important centru industrial și cultural. Prin oamenii săi remarcabili, arhitectura sa impresionantă și atmosfera sa vibrantă, Ploieștiul continuă să fie un loc aparte (pentru mine)în peisajul urban al României. Orașul găzarilor. Dacă ar fi să vorbesc despre acest frumos oraș care, vorba unui mare prozator ploieștean, Ioan Grigorescu, a deschis „Spectacolul lumii”. Prima rafinărie din lume a fost la Ploiești.

Un oraș înfloritor poate fi definit de o economie prosperă, oameni activi și creativi, infrastructură modernă și o atmosferă vibrantă. Cu toate acestea, dacă printr-un aspect politic și juridic orașul este dus la ruină, toate aceste elemente pozitive pot fi afectate în mod profund. Când politica locală este caracterizată de corupție, nepotism, gestionare ineficientă a resurselor și decizii lipsite de transparență, consecințele pot fi devastatoare pentru un oraș înfloritor. Fondurile publice pot fi deturnate, proiecte importante de dezvoltare pot fi blocate sau întârziate, iar serviciile publice esențiale pot fi afectate. Un mediu politic instabil sau un climat de tensiune între factorii de decizie pot descuraja investițiile străine sau interne, afectând astfel creșterea economică și posibilitățile de creare a locurilor de muncă. De asemenea, lipsa unei viziuni clare și a unei guvernări eficiente poate duce la stagnare și pierderea competitivității orașului în contextul regional sau național.

În plus, o politică locală defectuoasă poate afecta coeziunea socială și atmosfera comunitară a orașului. Fracturile politice sau sociale pot diviza comunitatea și pot accentua inegalitățile existente, reducând încrederea cetățenilor în autorități și instituții. Un oraș înfloritor poate fi dus la ruină politic, dacă guvernanța locală este deficitară sau coruptă. Voiam să ajung aici: când autoritățile acționează cu responsabilitate, transparență și integritate pentru a promova dezvoltarea durabilă, bunăstarea comună și un viitor prosper pentru toți locuitorii orașului, atunci totul este bine. Dar când autoritățile nu doresc toate aceste lucruri, este rău. M-am gândit la un caz pe care l-am găsit în ziarul „Incisiv de Prahova” sau în „Știripesurse.ro” am găsit ceva care atestă că: „Un oraș înfloritor poate fi dus la ruină politic, dacă guvernanța locală este deficitară sau coruptă”. Cazul colonelului Gulianu, prin care dânsul atrage atenția a ceea ce se întâmplă în oraș, iar drept răsplată a sincerității și corectitudinii primește o urmărire penală dar și pe fondul supărării o boală necruțătoare. Multă sănătate domnului colonel. Frumos recompensat adevărul. Nu…? Dar să vedem ce spun ziarele: „Într-o plângere adresată de colonelul Florin Gulianu președintelui Curții Militare de Apel București, șefa DNA și fostul prim-adjunct al directorului SRI sunt acuzați de abuzuri grave. Fostul ofițer al serviciului secret arată cum acționau procurorii militari la comandă, fără să țină cont de drepturile omului și de legislația europeană care spune că divulgarea unor acte de corupție nu sunt secrete de stat.” Vedeți cum se întâmplă? Degeaba strigăm adevărul, tot minciuna ajunge să triumfe.
Ce mai spun în ziar, pe scurt: fostul șef al al contraspionajului din SRI Prahova, a transmis instanței militare pe 24 decembrie 2014 un document. Colonelul în rezervă Florin Gulianu face dezvăluiri uluitoare și extrem de grave despre modul în care DNA înțelege să facă „anchete penale” în cazurile care nu-i convin și în care au interes. Răsplata vigilenței a fost „trecerea în rezervă”.

Acum mă gândeam la ce am spus mai sus: Când politica locală (sau chiar de stat) este caracterizată de corupție, nepotism, gestionare ineficientă a resurselor și decizii lipsite de transparență, consecințele pot fi devastatoare pentru un oraș înfloritor. Am rugat pe domnul colonel să-mi transmită un gând despre ce a pățit, după cum o să observați datorită educației mi-a transmis un gând frumos de care ar trebui să ținem cont.
„Nu am nicio îndoială: domnul Coldea (sigur și Dumbrava!) nu l-a citit pe Cantemir! În general, nu cred că s-a ostenit din cale afară cu lectura, cu atât mai puțin cu a cărților de filosofie. Oricum, ceea ce au citit, nu a fost de ajutor, deocamdată, să nimerească drumul care duce către sporirea lucrării morale în sine sau în lumea pe care o creează în jurul său, dimpotrivă! Când Dimitrie Cantemir și-a pus în pagină gândul despre rosturile omului, ca ființă capabilă să dea seamă de sine și de lume, pe la 1698, în „Gâlceava înțeleptului cu lumea”, el își admonesta, cumva, contemporanii, aducându-le aminte că: „Dumnezeu a-toate-făcătorul nu te-a făcut de piatră, lemn, sau vreun altfel de animal fără simțire, ci om înzestrat cu minte și cu socoteală și te-a înnoit cu duh dumnezeiesc”. Consecința pe care o trage Cantemir este valabilă astăzi, ca și în vremurile sale: acest statut ontologic al omului implică nu doar o condiție specială, ci și o datorie, aceea ca el să-și pună capacitatea de cunoaștere în serviciul perfecționării sale morale, altfel spus, al aducerii în armonie a potențialului său nobil, îndumnezeit cu lumea exterioară, pe care nu doar o moștenește, ci o și creează, prin faptele sale. Domnul Coldea (și, asemeni lui, mulți alți amețiți de putere, animați de parvenire) reprezintă o mostră, în stare pură, de ceea ce se întâmplă cu omul care, în loc de drumul înțelepciunii, o taie voios pe câmpiile prostiei, cutreierând în lung și-n lat, fără țel și lipsit de orice grijă!

Când era la pupitru, una spunea în videoconferințele „operative” și alta fuma in Toscana, Seychelles și Monte Carlo, parafrazând pe domnul Arghezi! Deocamdată, DNA este bine înfipt în logica prostiei lui Coldea; mai rău, nu vrea să iasă din ea!… „E mai comod și costă mai puțin” – spune vocea prostiei morale, drapată în „rațiunea practică”. „E ruinător, stricător de lume și de oameni, iar drumul duce sigur doar către catastrofă” – spune vocea „înțelepciunii morale”. Cum să întrerupem această gâlceavă a proștilor cu lumea, care este astăzi, marea politică ? O soluție ar fi să-i trimitem pe toți la lectura adâncită a lui Cantemir! Alta… cine știe? Poate, să le luăm din mâini jucăriile (puterii şi ale puterii de stat!), pană nu e prea târziu, până nu apucă să dea din nou foc, la țară!”…

Am uitat să vă aduc aminte cum alt colonel Ploieștean, a fost târât în pușcării, asta pentru că a avut curajul să-și facă meseria. Este vorba despre colonelul Filip Teodorescu.

Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet – izvor nesecat de lacrimi…

Data: 2 iulie 2024 by George V. Grigore

Durerile generațiilor care au „prins” socialismul „de aur” și drumul „minunat” spre comunism au fost în mare parte dureri mute. Au fost drame sufletești explozive și licăriri de speranțe neîmplinite. Era necesar să cunoască și generațiile de acum, dar și cele din viitor, care a fost sacrificiul poporului și al țării, pentru „puiul” de libertate primit în 89. Întâi am petrecut ceva vreme fără de lanțuri și cenzură și abia apoi a apărut ideea de a expune toate aceste îngrădiri, spre a se ști și a nu se mai face. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet a apărut din acestă dorință viscerală. Este primul muzeu din lume dedicat victimelor comunismului. El este format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și centrul internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei rezistenței din România. Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către administrația austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.

Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la „neagra” și „șura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii Republicii Populare Române în ONU, a avut loc o grațiere. O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, o parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuși, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales aflați „în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un proces de degradare. Iniţiativa înființării unui muzeu a aparţinut soţilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, care în 1993 au înaintat proiectul la Consiliul Europei (CE) prin care se solicita ca pe locul închisorii să fie creat Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței, ceea ce s-a și întâmplat în 1994, când C.E. l-a luat sub egida sa. Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1994, în vederea transformării ei în Memorial. Memorialul a fost declarat „ansamblu de interes național”, printr-o lege specială din 12 iunie 1997. În octombrie 1998, „Memorialul de la Sighet” a fost nominalizat de C.E. printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de „Memorialul de la Auschwitz” și „Memorialul Păcii din Normandia”.

Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat și plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundațiilor, izolațiilor, acoperișului, iar pereții interiori, care oricum fuseseră revopsiți și nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiți în alb. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianța și documentația unei săli de muzeu. Într-una din curțile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecți și artiști, a fost construit în 1997 un Spațiu de Reculegere și Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec și a catacombei creștine) cu o viziune modernă. Pe pereții rampei de coborâre în spațiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Operația de strângere a numelor morților a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ionițoiu și de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocație și foști deținuți politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea și construirea „Spațiului de Reculegere” și „Rugăciune” au fost suportate de către Mișu Cârciog din Londra, care rămâne până în prezent principalul donator al Memorialului.

Ideea de a puncta estetic prin opere de artă desfășurarea celor mai mult de 50 de săli ale Muzeului (printre care și fostele celule) s-a născut din nevoia de a adăuga conținutului științific al temelor cărora le sunt dedicate sălile muzeului, sugestia suferinței pe care represiunea a generat-o și emoția în fața violenței și absurdității răului produs. Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează: tapiseria „Libertate, te iubim” de Șerbana Drăgoescu, pictura „Înviere” de Christian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagră” dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu. Cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate „Omagiu deținutului politic” (una subintitulată „Înviere”) dau atmosferei trăsături dramatice și înălțătoare. La fel de impresionant este și tripticul „Requiem” de Victor Cupșa, dedicat victimelor comunismului din toate țările unde comunismul și-a exercitat puterea. Lucrarea este amplasată în sala de primire a vizitatorilor de la „Cimitirul Săracilor ”– Necropola celor fără de mormânt. „Relieful văzut în cădere” de Peter Jacobi, autorul unor opera de referință dedicate memoriei europene, este amplasat în Sala Hărților. Acestora li se adaugă lucrarea de amploare prin dimensiune și suflu artistic, „Cortegiul Sacrificaților”, grup statuar realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, devenit una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul zăgăduise viața a milioane de oameni. Nici unul nu mai are energia de a privi către cer și scânteia speranței pare a se fi stins. Prezentată în 1997 și realizată în lemn, lucrarea a fost turnată în anul următor în bronz și este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori. O ultimă componentă a Memorialului este „Cimitirul Săracilor”, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea politică. În anul 1999 a fost imaginat un proiect peisagistic pentru celebrarea sacrificiului acestor victime. Pe suprafața de 14.500 m.p. a cimitirului a fost desenat un contur al țării. În exteriorul conturului au fost plantați puieți (în principal conifere). Prin creștere jnepenii, jepii, brazii și molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „țara” va rămâne ca o poiană. Ideea este că, în felul acesta, patria își ține martirii în brațe și îi plânge prin generațiile repetate ale vegetației. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălțat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai deslușit, pe măsură ce natura va desăvârși proiectul.

Pornești pe culoarul labirintului muzeal, și ajungi, rând pe rând, în fiecare dintre cele 49 de celule. Fiecare încăpere e un muzeu în sine. Prezintă o temă, o perioadă, o personalitate marcantă… fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărţi, manuale, albume, înregistrări ale unor mărturii peste timp. Cel mai surprinzător este descoperirea într-una dintre aceste încăperi a unui muzeu dedicat poeziei. Sufletele nobile ale celor închiși aici aveau nevoie să se elibereze de frustrări prin versuri şi credinţă. Citești aceste versuri și nici afară nu reușești să-ți oprești lacrimile…

„Sărmana gloată, în genunchi mereu,/ Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,/ Nepricepând că scrânciobul durerii/ Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu! // Și-n fiecare clipă câte-o stea/ Se stinge-n locul ei precum o pipă/ Și trebuie ca-n fiecare clipă/ Altcineva să moară pentru ea.// O! suflele al meu, fii tu ulcior,/ Fii amforă durerii, veșnic plină/ Și, sângerând celor din jur lumină,/ Învață blând să mori în locul lor.”

Dintre personalități care au murit în închisoarea de la Sighet trebuie să menționăm pe Constantin Argetoianu, medic, licențiat în drept și litere; Sebastian Bornemisa, filozof, ziarist, primar al Clujului, ministru sub-secretar de stat; Constantin I.C. Brătianu, inginer, deputat, fost ministru; Gheorghe I. Brătianu, licențiat în drept și în litere, doctor în filosofie, profesor universitar, fost ministru; Dumitru Burilleanu, fost guvernator al Băncii Naționale; Ion Cămărășescu, licențiat în drept la Paris, fost ministru și deputat; Tit-Liviu Chinezu, episcop greco-catolic, profesor de filosofie; Ion Șerban Christu, doctor în drept, fost ministru; Henri Cihoski, general de Corp de Armată, fost senator de drept; Daniel Ciugureanu, fruntaș basarabean, unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, doctor în medicină, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, Președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești la momentul Unirii din 27 martie 1918, ministru de stat în 4 guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele Senatului Regatului România Mare, diplomat la Conferința de Pace de la Paris. Potrivit evidențelor securității a murit în închisoarea Sighet pe 19 mai 1950; Tancred Constantinescu, inginer, fost ministru; Grigore Dumitrescu, profesor de drept roman, deputat, guvernator al Băncii Naționale; Anton Durcovici, episcop catolic de Iași; Traian Valeriu Frențiu, episcop greco-catolic de Lugoj și Oradea, mitropolit supleant de Blaj; Grigore Georgescu, amiral; Stan Ghițescu, fost deputat, senator și ministru, vicepreședinte al Camerei Deputaților; Alexandru Glatz, general de divizie, fost secretar de stat; Ion Gruia, licențiat în drept, profesor, fost ministru; Ioan Ilcuș, general, șef de Stat Major, fost ministru; Alexandru Lapedatu, licențiat în istorie (specialist în istoria evului mediu) și geografie, profesor, fost președinte al Academiei Române, fost ministru; Ion I. Lapedatu, specialist în finanțe, licențiat la Budapesta, profesor la Academia de Comerț din Cluj, fost deputat, senator, ministru și guvernator al Băncii Naționale a României, membru de onoare al Academiei Române; Ion Macovei, inginer, director general al Căilor Ferate, fost ministru; Augustin Maghiar, canonic greco-catolic, vicar general al Episcopiei de Oradea; Iuliu Maniu, doctor în drept, președintele P.N.R. și ulterior al P.N.Ț., fost ministru; Mihail Manoilescu, inginer, profesor de economie la Școala Politehnică din București, fost ministru, deputat și senator, fost guvernator al Băncii Naționale; Ion Manolescu-Strunga, doctor în economie, fost ministru; Nicolae Mareș, inginer, fost ministru; Mihail Măgureanu, fost subsecretar de stat; Tiberiu Moșoiu, doctor în drept, profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Cluj, fost subsecretar de stat, fost guvernator al Băncii Naționale; Dumitru Munteanu-Râmnic, licențiat în istorie, fost deputat, senator și subsecretar de stat; Nicolae Păiș, contraamiral, fost adjutant regal, șef de Stat Major la Marină, subsecretar de stat; Ion Pelivan, licențiat în drept și teologie, profesor universitar, fost ministru, fost deputat; Doru Popovici, fost ministru secretar de stat; Albert Popovici-Tașcă, doctor în drept, fost deputat, fost subsecretar de stat; Radu Portocală, avocat, decan pe viață al Baroului din Brăila, fost deputat, fost ministru secretar de stat; Virgil Potârcă, licențiat în drept, fost deputat, senator, subsecretar de stat și ministru; Mihail I. Racoviță, general de Corp de Armată, fost ministru; Ion Rășcanu, general de Corp de Armată, fost deputat și senator, fost ministru, fost primar al Bucureștiului; Radu Roșculeț, licențiat în drept, fost prefect, deputat, ministru; Nicolae Samsonovici, general de divizie, fost șef de Statului Major General și fost ministru; Ion Sandu, subsecretar de stat; Constantin Simian, doctor în drept, fost deputat, fost vicepreședinte al Camerei Deputaților; Ioan Suciu, episcop greco-catolic de Oradea, administrator apostolic al Mitropoliei din Blaj; Gheorghe Tașcă licențiat în drept, doctor în economie, profesor de economie la Academia Comercială din București, fost deputat și ministru; Constantin Tătăranu, fost și guvernator al Băncii Naționale a României; Gheorghe Vasiliu, general de aviație, fost ministru subsecretar de stat; Aurel Vlad, doctor în drept, fost deputat și ministru… Dacă eşti om, nu poţi să treci nepăsător pe acolo. Nu poţi să nu te cutremuri. Ţi-e imposibil să rămâi drept în faţa unor adevăruri necruţătoare. Ţi-e ruşine cu motivele tale de plâns şi simţi cum pielea se strânge pe spate. Doar nişte simple hărţi, ca notă introductivă, te fac să păleşti. Calculezi şi afli că România  a fost invadată de azile psihiatrice cu caracter politic, centre de deportare, penitenciare, lagăre de muncă forţată, locuri de execuţie, gropi comune. Ieşi zbuciumat, întristat, revoltat din clădirea a ceea ce a fost închisoarea de la Sighet. Te simţi neputincios. Și totuși, sfârşitul nu-i aici… Era nevoie de restituirea istoriei contemporane a României, falsificată în anii dictaturii comuniste. În acest scop, a fost realizat proiectul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Un proiect muncit de cei de la Fundaţia Academia Civică – în frunte cu Ana Blandiana. „Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective.

Format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. La întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.” (Ana Blandiana). Crearea Muzeului de la Sighet a fost precedată şi apoi suţinută de activitatea „Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului”. Întâi istorie orală, dar, în paralel, strângerea de documente, fotografii, obiecte şi hârtii care să poată fi folosite în crearea celor peste cincizeci de săli în fostele celule ale închisorii. Muzeul, care adesea este confundat el singur cu „Memorialul”, este produsul Centrului de Studii, care  îşi are sediul în Bucureşti. Creat în 1993 de Romulus Rusan, fiinţând mereu în criză de fonduri şi personal, „Centrul” a reuşit să producă proiectele de reabilitare şi dotare a muzeului, banca de date necesară umplerii acestuia cu un conţinut realist şi credibil. S-a preocupat de atragerea unor colaboratori valoroşi, de crearea unei promoţii de cercetători tineri, chiar dacă n-a avut posibilitatea să facă prea multe angajări, iar salariile sunt mici. A stimulat dezbaterea unor teme importante, pe terenuri neexploatate, în cadrul simpozioanelor, seminariilor, atelierelor şi meselor rotunde. „Centrul de Studii”, condus de Romulus Rusan, a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și – pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinatate, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei. Până în prezent, Centrul a realizat peste șase mii de ore de înregistrări, 43.000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio și video). Prestigiul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului este confirmat de prezenţa în consiliul ştiinţific a unor cercetători de talie internaţională. Fundaţia „Academia Civică” a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu. Proiectul-cadru a fost prospus Consiliului Europei de Ana Blandiana. Pentru realizarea acestuia trebuia pe de o parte organizată strângerea fondurilor indispensabile reabilitării clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Prin efortul material al Fundației „Academia Civică” și prin travaliul științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, ambele aflate la București, fosta închisoare a devenit primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. Fosta închisoare este astăzi decorul-cadru pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului în România și în celelalte țări din Centrul și Estul Europei. În fiecare celulă a ei, transformată în sală de muzeu, se găsește un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte – în interiorul sau în exteriorul zidurilor de închisoare – de-a lungul secolului XX european.  Începând cu data de 9 mai 2013, Memorialul Sighet are un „ambasador” în Bucureşti. Este vorba de Spaţiul expoziţional permanent, intitulat „Memoria ca formă de justiţie”, din strada Jean-Louis Calderon nr. 66, în care este prezentat, pentru locuitorii şi vizitatorii Capitalei, un mic eşantion al Sighetului. Dacă Memorialul Sighet a fost realizat în două decenii, ideea acestui spaţiu expoziţional a apărut în urmă cu ceva timp, în contextul discuţiilor intense despre necesitatea unui muzeu al comunismului în România. Mulţi dintre comentatori nu ştiau sau nu voiau să ştie că un asemenea muzeu există deja, şi anume la Sighet. Acum au aflat! Și vom avea și Fortul 13 Jilava din Ilfov ca muzeu. Va putea fi consolidat, conservat, restaurat şi valorificat din punct de vedere turistic şi cultural, după adoptarea Hotărârii de Guvern care transferă Fortul 13 din administrarea Penitenciarului Jilava în administrarea Consiliului Judeţean Ilfov. Ministrul Culturii, Raluca Turcan, a afirmat că restaurarea Fortului 13 Jilava reprezintă „o dovadă a angajamentului nostru de a arăta viitoarelor generaţii că dramele şi abuzul regimului comunist nu trebuie uitate”.

Mircea Deciu: Despre «Eminescu la puterea a treia» – călăuzire în univers…

Data: 2 iulie 2024 by Redacția

Prin „portalul inter-dimensional“, dar „veșnic deschis“, al mirificului, al fabulosului platou, Câmpul Cerbului, din Gorjul Alutuaniei (Olteniei) de azi și de-a pururea, Ion Pachia-Tatomirescu, autorul opului «Eminescologie la puterea a treia», ne introduce / reintroduce în „tărâmul nemărginirii universului eminescian“. Este o lume sacră „la puterea a treia“, deși „sunt mult mai multe dimensiuni“, cititorul fiind cumva prevenit prin motto-ul „pachian-tatomiresc al cărţii incontestabilului“ «[…] adevăr al celor „trei puteri“, potrivit căruia prima putere rămâne zilei de ieri, a doua putere este a datei de azi şi a treia putere are în seamă înrăzărirea de mâine» (p. 3). Rămâne un spațiu fără „tragice limite“, unde te poți pierde ușor, rătăcind, dar și fermecat pe „coordonate convenționale“. Mâna „indicatoare a călăuzitorului“ este fermă și autoritatea lui generoasă ne inițiază și ne deslușește ceea ce vedem acolo, deși Eminescu-Hyperion „este înțeles de toți“, este un genius-spirit universal. Pătrundem în spațiul milenar al „Pelasgimii > Valahimii“ și aflăm „ce am fi știut dintotdeauna“. Aici este mirificul peisaj al Edenului Pelasgo- > Valaho-Dac, al Daciei Grădina-lui-Dumnezeu. Este o lume fermecată, cu un relief armonic de Dacie-Rai-Terestru-Efemer, dar și de Dacie-Rai-Etern-Celest (cf. «Memento mori…», sextinele 66 ‒ 79), Dacie vegheată de Soare-Moș (< Samoș / Dumnezeu-Unu) și zâna Dacia (Dochia / Dochiana), corespondenta telurică a Lunei, „sora soarelui“, „spuma laptelui“. Este „Împărăția lui Samoș“, „a Dumnezeului Daciei de după Muntele-dintre Lume-și-Infinit“, ca zalmoxiană Împărăție-a-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-a-Vieții-fără-de-Moarte (ibid. sextinele 106 ‒ 118).

Plaiurile sunt dominate de Sfântul Munte Cogaion > Guguion > Gugu (vârful Gugu de 2291 m., din Masivul Godeanu). Este un portal-poartă stelară locuită / stăpânită și vegheată / străjuită de sacra pereche secundă din panoul central al Zalmoxianismului, Soarele și Luna. Nu departe aflăm Gura-de-Rai, sacra peșteră misterică / inițiatică, unde s-a retras reformatorul Zalmoxianismului monoteist-tertradic, Salmoș > Zalmas > Zalmox I, întemeietorul Dinastiei Zalmoxiene a Pelasgimii > Valahimii. Zâna Dochiana / Dacia are un palat-dom din stânci sure cu munții Carpați drept colonadă cu streașină-vlăsie străbătut și luminat de sacrul fluviu Dunărea. Zâna Dacia „este portretizată“ la podul peste „argintosul râu selenar“ (sextinele 80 ‒ 87). Este surprins elogiul Civilizației Asiro-Babiloniene și al Civilizaţiei Egiptene, care sunt civilizații arhetipale (ibid., sextinele 8 ‒ 12, 13 ‒ 27). La fel este și civilizația de pe pământul Daciei, Civilizația Pelasgă > Valahă (ibid., sextinele 66 ‒ 118). Toate trei sunt civilizații arhetipale și sunt incluse în elogii. În același timp, Civilizația Semitic-Ebraică (ibid., sextinele 28 ‒ 34), Civilizaţia Heladică / Greacă (ibid., sextinele 35 ‒ 58) și Civlilizaţia Latin-Imperială a Romei (ibid., sextinele 59 ‒ 65) sunt civilizații interferențiale și sunt incluse la evocări. Ion Pachia-Tatomirescu dezvăluie un detaliu esențial privind primele texte în scrierea pictografică din cultura Djemet Nasr, datate spre anul 3100 î. H. Însă cu două milenii mai înainte se datează scrierea de pe Tăblița-Soare, de la Tărtăria din Ardeal, România noastră. Concluzia vine de la sine, istoria nu începe din Sumer, ci mai înainte cu două mii de ani a fost Tărtăria danubienilor.

Periplul în lumea eminesciană este mult mai profund și atinge resorturile adânci ale creației poetului nostru și dezvăluie un adevăr cunoscut superficial chiar de noi, conaționalii. Știm cu toți că marele Eminescu studiase matematica și pe Arhur Schopenhauer, dar nu-și uitase rădăcinile din Arboroasa natală. Mergem spre taina începutului de lume. Ion Pachia-Tatomirescu ne conduce spre «starea de zero a universului, geneză, expansiune şi extincţie», înfățișată în «Scrisoarea I». Semnificația profundă a începuturilor stă ascunsă chiar în mitologia noastră. Aici călăuzitorul ne arată limpede: «Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă; chiar şi scos din contextul Scrisorii I, versul „pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă“, survolează lucrarea fundamentală a lui Arthur Schopenhauer, „Lumea ca voinţă şi reprezentare“. Eminesciana „viziune-interogativitate“ din acest tablou îşi are obârşii multimilenare, autohton-pelasge > valahe, în legendele cosmogonice despre cele cinci elemente de fundament cosmic de pe pământul naşterii Poetului Naţional, potrivit cărora, în certificarea lui Romulus Vulcănescu: „La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios îşi aruncă toiagul“» (p. 135).

Ne spune că legenda valah-bucovineană a fost analizată și de Mircea Eliade în lucrarea-i celebră, «De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale» (cf. «De Zalmoxis à Gengis-Khan», Paris, Payot, 1970 / Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980); iar «…mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii»; astfel «tabloul cosmogenezei eminesciene (versurile 51 – 74, [din „Scrisoarea I“]) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradiţional“» (ibid.). Perspectiva extincției cosmice ‒ sau apocalipsa cosmică ‒ ni se dezvăluie de Eminescu, „în orizontul anului 1881, în interesante culori apocaliptice“: «În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, / Şi-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte, / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…» (p. 136).
Dar călătoria în universul eminescian are multe coordonate în afară de «Eminesciana zariște a temporalități în sonetul „Trecut-au anii…“» (p. 10 sqq.) și de poemul «Memento mori…» (pp. 14 ‒ 58), ori „Scrisorile I ‒ III“.

Intrarea în această lume, deși accesibilă oricărui iubitor de poezie și filosofie, nu se dezvăluie ușor. Cum știam cu toții, versurile eminesciene au mare încărcătura semantică. Dar călăuza dispune de o largă paletă de autori, opere și instrumente ca să ghideze, de la Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu și chiar de la Stanislaw Lem: «Meditaţia continuă nu neapărat cu tangenţă la pesimismul schopenhauerian, ci, mai degrabă, cu obiectivitatea romanticului sisific-angajat într-o constelaţie „revoluţionar-justiţiară“ a cosmosului nostru cel de toate zilele, fie pe motivul timpului vivant, din al cărui izvor se relevă „istoria gândirii“ […], fie la faptul că în spaţio-temporalitatea uman-ens-ului „de la leagăn pân’ la groapă“, „nu-i adevărul“ (ibid.), pentru că „roata istoriei“ îşi întoarce spiţele (nu „schiţele“) şi pentru că-i „apus de Zeitate [Credinţă / Religie] ş-asfinţire de idei“ ([207] / ibid.), întrucât „nimeni Soarele n-oprește să apuie-n murgul serei“ şi nici pe „Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării“, chiar dacă lumea-i guvernată ‒„ironia Sorţii“ ‒ de „mulţi copii bătrâni“, „nesimțind că-s duși ei singuri de un val fără de nume, / că planetul ce îi poartă cugetă adânc și sfânt.“ ([208] / ibid.), planeta / Pământul „cugetător adânc şi sfânt“ anticipând / prevestind apariţia în spaţiul epic al secolului al XX-lea şi o „planetă polidimensional-gânditoare“, cea a lui Stanislaw Lem (1821‒ 2006), „Solaris“ (Varşovia, 1961)» (p. 55).

Eminescu este / rămâne unul dintre marii poeţi ai literaturii universale, de vreme ce-i unul dintre cei mai profunzi lirici ai spaţiului spiritual pelasgofon > valahofon: «Şi Tudor Arghezi releva ‒ dinspre fundamentele estetice ale lumii ‒ faptul că „fiind foarte român, Eminescu e universal“ […]; este un postulat verificat şi validat de toate istoriile: universalitatea unei opere este direct proporţională cu profunzimea caracterului ei naţional» (p. 86). Referindu-se la problematica polidimensionalului ens > ins uman cu „incomensurabilă“ adâncime, Ion Pachia-Tatomirescu subliniază: «Din ce scrie „negru pe alb“ aici [în „Memento mori…“] „pelasgo- > valaho-dacul“ student, Eminescu, rezultă că „în lecturile sale“ asimilase şi învăţăturile din nucleul Zalmoxianismului, privitoare la sacrul raport parte ‒ întreg, căci infinit fiind Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu („văzut de ens-Dacul din „Grădina-lui-Dumnezeu“ drept infinit-albastrul „Cer-Senin“ / „Soare-Moş“), atunci şi partea-ens-Dac este infinită […]» (p. 54). Universalitatea lui Eminescu este dezbătut-nuanţată și în capitolul «Decadă de mituri esenţiale în creaţia eminesciană» (pp. 86 ‒ 100).

În secţiunea «Alegorie de nemurire cogaionică şi simbol al înfiorării cosmice din hadronica eră» (pp. 101 ‒ 131), ni se oferă «„Cheile“ pentru cele „şase porţi de aur“ ale neîntrecutei capodopere «Luceafărul», de Mihai Eminescu, ivită în aprilie 1883, în lumina tiparului, după un deceniu de cristalizare». Dar generozitatea maestrului-călăuzitor este mare și ne oferă pe opt pagini la notele de subsol basmul valah «Domnița din Grădina de Aur» cules de Richard Kunisch în cursul unei călătorii către Constantinopol, prin Dacia anului 1859; este o lectură în lectură menită a ne limpezi gândurile și binevenită ca o scurtă imersiune în alt univers paralel, unul dintre izvoarele eminesciene. Ar fi nedrept să dezvălui aici atâtea „puncte ale universului eminescian“, la care suntem conduşi de Ion Pachia-Tatomirescu fără a spune că se încununează în acest nou op al său şi o cercetare neîntreruptă, o muncă de 55 de ani (dintre «1 septembrie 1968 şi 1 Răpciune 2023» ‒ p. 3). Asta fără a lua în considerare autorii și operele studiate pe care din aleasă smerenie nu ni le înfățișează într-o bibliografie separtă, ci le așează la întdemână, cifrate la subsol. Așa să nu amețim. Prin această lucrare se dovedește un neobosit eminescolog „la puterea a treia“.

„Pârâul Secat” din Mizil (jud. Prahova): așezare importantă cu incinte fortificate de acum 3000 de ani în situl

Data: 2 iulie 2024 by Redacția

Specialiștii Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova au finalizat săpăturile arheologice preventive ale unei porțiuni din situl „Pârâul Secat” de pe traseul viitoarei variante ocolitoare a orașului Mizil (jud. Prahova), atât cât să tragă primele concluzii. Arheologii prahoveni au scos astfel la lumină un bogat inventar arheologic, de la obiecte din ceramică, fragmente osteologice, unelte de piatră și os prelucrat, dar și obiecte de bronz. Situl „Pârâul Secat” se află pe teritoriul comunei Vadu Săpat (jud. Prahova). Situl menționat a fost identificat foarte de curând, în urma diagnosticului arheologic realizat în toamna anului 2023 pentru lucrarea de infrastructură menționată. Din colectivul de cercetare au făcut parte Bogdan Ciupercă (responsabil științific), Cătălin Dîscă, Tudor Hila, Eduard Ghinea, Emil Grigorescu și Claudia Dumitrescu. „În urma acestor cercetări preventive, începute în luna decembrie a anului 2023, a fost investigată o așezare importantă cu incinte fortificate, datată larg, pe baza descoperirilor, la cumpăna dintre epoca bronzului și epoca fierului (sfârșitul mileniului II – începutul milenului I î.Hr.). Ca reper cronologic merită amintit aici că cei mai mulți cercetători încadrează în această perioadă și legendara așezare de la Troia descrisă în poemele lui Homer. Pe baza informațiilor adunate până în momentul de față situl din punctul Pârâul Secat este amplasat pe malul drept al fostei albii colmatate a pârâului Budureasca care între timp și-a schimbat cursul și se găsește cu aproximativ doi kilometri mai la est. Pe suprafața ceva mai mare de un hectar pe care viitoarea șosea de centură Mizil afectează situl din punctul Pârâul Secat au fost cercetate în jur de 260 de complexe arheologice. Cea mai mare parte dintre acestea sunt gropi cu diverse dimensiuni și funcționalități”, a explicat muzeograf Mihai Dumitrache, manager interimar al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

„Printre cele mai frecvente tipuri de vase ceramice recuperate din punctul Pârâul Secat se regăsesc chiupuri, vase borcan, cupe, cești și pahare, într-o mare varietate, de la cele de mari dimensiuni, la vase miniaturale. Multe dintre aceste vase au fost depuse în gropi împreună cu alte materiale, în unele dintre cazuri existând indicii că au fost așezate în mod intenționat cu gura în jos. În stadiul actual al cercetărilor nu putem oferi încă o interpretare pentru această practică întrucât analizele și prelucrarea datelor obținute în timpul săpăturilor arheologice sunt în desfășurare”, a mai menționat muzeograf Mihai Dumitrache. Printre uneltele de piatră cele mai frecvent descoperite, se numără râșnițele de piatră și zdrobitoarele, care numără 50 de piese. „Cele mai spectaculoase descoperiri de pe situl Pârâul Secat sunt, probabil, cele patru segmente de șanțuri de mari dimensiuni care delimitează două inele fortificate succesive. Aceste șanțuri, cu o adâncime de peste 4 metri și o deschidere de peste șapte metri în partea superioară au fost în decursul timpului puternic afectate de diverse procese geologice, pedologice și climatice, găsindu-se de regulă la o adâncime de peste 1,5 metri față de nivelul actual de călcare. Având în vedere orientarea și planimetria segmentelor de șanț menționate, dar și ceea ce se cunoaște din literatura de specialitate este de presupus că aceste inele delimitau în plan două incinte cu forme eliptice neregulate. Așezările cu incinte fortificate mai bine cunoscute în literatura de specialitate au adesea suprafețe de zeci sau sute de hectare și două sau mai multe inele de fortificație. Acest tip de așezări s-au descoperit în număr mare, în special, în nordul și centrul Europei.

Pe teritoriul României siturile de acest fel sunt mai frecvente în partea de vest a țării, cele mai cunoscute exemple fiind poate la Cornești „Iarcuri” din județul Timiș (datată pe baza datelor radiocarbon, între sfârșitul secolului XV-lea și începutul secolului XIII-lea î. Hr,)”, a ținut să menționeze muzeograful Mihai Dumitrache, care a explicat că, spre deosebire de nordul și centrul Europei, la nordul Dunării de Jos acest tip de fortificații sunt apariții mult mai rare. Aceste șanțuri (posibil pline cu apă) puteau asigura liniștea celor din interiorul fortificațiilor, dar și „zidurile” create din pământul rezultat erau destul de înalte și inepugnabile. Ipoteza mea face trimitere și la posibilul Potop planetar, de care oamenii se fereau încă, ascunzându-se în spatele acestor structuri. La „Pârâul Secat”, deși săpăturile preventive au fost finalizate, analiza și prelucrarea datelor sunt încă în desfășurare. Echipa de cercetători continuă să studieze artefactele descoperite pentru a oferi o interpretare mai clară a practicilor și modului de viață al comunității de la „Pârâul Secat”. Aceste descoperiri contribuie semnificativ la înțelegerea istoriei și culturii din epoca bronzului și epoca fierului în această regiune a României. (G.V.G)

Gheșeftul războiului contra păcii: ultima provocare, urmată, poate, de cel din urmă răspuns…

Data: 1 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Dacă nici asta nu este treabă de gheșeft pe tipar de talmud înseamnă că ne-am încuiat de tot… Singuri… Am băgat capetele, nu în nisip, ci într-o închisoare a rațiunii, căreia singuri i-am pus și zăbrele, și sistemele „big brother” de tipul dezinteresului, nepăsării, fricii… Or, cum noi suntem aceia care cărora, iată, ne este și teamă, și frică, după valul de ștergere a oricărei demnități prin ciuntirea de sine dată de nepăsarea și dezinteresul unui început ce pare deja atât „de demult”, în fapt, noi suntem proprii noștri temniceri. Și într-un fel tot mai vizibil vom da chiar banii noștri pentru a fi temnicerii noștri de sine… Iar gheșeftul ăsta pe care îl vor face ucrainienii din și pe banii noștri, înainte sau după ce ne vor lua banii la propriu (căci va fi doar o discuție formală felul în care vom credita această dare de sine, din resursele noastre, din împrumuturi, apoi din marele amanet al țării prin reziliența, aia gheșeft!), e atât de fățiș o treabă jidănesc-european-ucrainizată că nici nu vom putea să-i spunem altfel. Sigur, nu va fi nici o problemă ca nu vom putea să-i spunem pe nume… Pentru că oricum nu vom mai avea curajul să-i spunem pe nume, pentru că spre asta a dus autoamenințarea de sine, pentru că vor fi atât de multe reglementări de comportament de nu va mai fi nevoie de nimic altceva…

Și nu, nu vom vorbi… Pentru că nu am făcut-o când încă eram liberi, anii cei din urmă, ne-am făcut că o facem mai acum trei decenii, dar, și atunci împinși, puși de alții, și, este de-a dreptul o certitudine, nu o vom mai face, nu doar acum, acest „acum” al contemporaneității noastre (cu sine, cu delăsarea noastră din propriul sine), ci mult timp în viitorul deja scris, și de la dreapta la stânga, și cu literele chirilice ce vor fi revendicate de ucrainieni ca fiind rusofile în penițele altora.

Va fi gheșeftul războiului contra păcii… Va fi felul în care, în paralel plăților pentru a susține lupta altora, și strivirea păcii inclusiv a noastră, sau, în primul rând a noastră, aceia ce încă nu și-au lipit bezna minții de patul armelor, în paralel furnizării și livrării de produse și materii prime esențiale războiului, vom ajunge să plătim și pentru funcționarea mijloacelor de ucidere pentru care ne-am îndatorat pentru a le da altora, pentru a fi puși să rotim tot noi de manete și butoane (și a fi acuzați în viitor că am fost părtași uciderii, nu-i așa?!), plătind și pentru această oroare de a ne fi desprins din propriul sine… Cel al demnității și mândriei, al eroismului de altădată, dar, mai ales, al rațiuni rămase în acel altădată…

Am dat, și au fost date ucrainienilor de către întreaga Europă, sistemele „Patriot”… Dar marele gheșeft acum începe… Prin felul în care Ucraina se postează la butoanele sistemelor primite din vari țări, completând fișele de utilizare tot de acele țări, poate chiar de pe propriile teritorii… Sigur, nu vor trimite acelor țări sistemele înapoi, pentru a fi deservite într-o servitute de curte militarizată europeană… Dar operatorii din țările respective vor sta la butoane sub comanda Kievului… Pentru că așa vede Ucraina sistemul de apărare pe care l-a avut în cap încă de la început (de la începutul războiului, fie și într-un alt cap de solidaritate de kibuț de război)… O linie de protecție operată de țările care au donat sistemele… O formă mârșavă pentru a băga în obuzierul, poate chiar atomic, al Rusiei, cea mai periculoasă muniție: provocarea… Ultima provocare, urmată, poate, de cel din urmă răspuns…

Fiscalitatea ofensivă și riscul de abuz de putere…

Data: 1 iulie 2024 by Gheorghe Piperea

Din 1 iulie 2024 intră în vigoare și dispoziția din Legea 296/2023 de modificare a Codului fiscal care ridică de la 16 la sută la 70 la sută cota de impunere a așa-numitelor „venituri din surse nedeclarate”. În actuala sa formă (încă în vigoare), art. 117 din Codul fiscal dispune: „Orice venituri constatate de organele fiscale […], a căror sursă nu a fost identificată, se impun cu o cotă de 16 la sută aplicată asupra bazei impozabile ajustate. Prin decizia de impunere organele fiscale vor stabili cuantumul impozitului şi al accesoriilor”. Noua formă a art. 117, aplicabilă din 1 iulie 2024, păstrează formularea, dar ridică de la 16 la 70 la sută cota de impunere. Notă intermediară: „baza impozabilă ajustată” înseamnă suma pe care fiscul o descoperă asupra contribuabilului controlat, în conturile sale sau de tip revolut ori în conturile unor interpuși, sumă care conține și neniturile din sursă identificată, declarată.

În mod normal, noua cotă de impozit, de 70 la sută, ar trebui să fie aplicabilă doar veniturile „din sursă neidentificată” obținute după 1 iulie 2024, iar nu și pentru cele constatate, de exemplu, de inspectorul fiscal sau de anti-fraudă, la un control de după 1 iulie 2024, dar vizând venituri anterioare. Altfel, decizia de impunere ar fi ilegală și ilegitimă, pentru că ar încălcă în mod direct și flagrant, pe față, principiului constitutional al ne-retroactivității legii. Interesant este că, potrivit art. 4 alin.1 din Codul fiscal, orice majorare de taxe sau impozite se aplică începând cu data de 1 ianuarie a anului viitor celui în care s-a edictat majorarea. În cazul cotei de impozit pe veniturile din surse neidentificate, majorate de la 16 la 70 la sută, aplicabilitatea sa este amânată chiar de Codul fiscal până la 1 ianuarie 2025.

Nu există, însă, niciun motiv să credem că guvernul actual, din foame de bani, nu va pretinde fiscului să aplice această taxă chiar din 1 iulie 2024 și chiar retroactiv. De observat și caracterul sanționator, ba chiar pedepsitor al reglementării: statul îi aplică cetățeanului care nu știe când și cum să declare un venit despre care… nu știa că trebuie declarat, o pedeapsă constând într-un impozit retroactiv de 70 la sută pe întreaga sumă descoperită a fi „din surse neindentificate”, la care se adaugă o dobândă de 0,02 procente, precum și o penalitate de nedeclarare de 0,08 procemne, ambele pe zi de întârziere. Cumulat, aceste două pedepse sumplimentare înseamnă 0,1 la sută pe zi de întârziere, deci 36,5 la sută pe an… Așadar, acel venit nu doar că este (hiper)impozitat, el este pur și simplu confiscat, urmând și executarea silită pe casă, mașină, cățel și purcel… Cei vizați, cu precădere, vor fi: românii care trimit bani acasă din străinătate, influencerii de pe tik tok, feisbuc, Instagram etc., care realizează venituri din donații*, precum și operațiunile de videochat sau cele cu cryptomonede.

Cu titlu de pont pe care îl ofer cu titlu gratuit, arăt că sumele primite cu titlu de donație propriu-zisă sau de dar manual sunt scutite de impozit, așa cum rezultă din art. 61 lit. p) din Codul fiscal.

Numai că donația propriu – zisă (nu și darul manual) trebuie făcută prin act notarial. Pe de altă parte, cei care trimit bani acasă copiilor, părinților sau apropiaților, cash sau prin sisteme de plată de tip revolut, trebuie să poată proba că sursa acestor plăți o reprezintă venituri din sursă identificată, altfel riscul este de a se aplica un impozit de 70 la sutîevalenței economicului asupra juridicului. Darurile manuale, care nu necesită act notarial, chitanță, factură etc., și nu depășesc un nivel decent pe fiecare dăruitor în parte, nu sunt supuse impozitului. Intră aici darurile de nuntă sau de botez ori bacșișul pentru lăutari sau ospătari. Sunt incluse atât bunurile, cât și valorile de genul bijuteriilor, titlurilor de valoare sau al aurului financiar. Evident, sunt incluși și banii cash.
Singura problemă va fi de interpretare și aplicare a legii. Dacă inspectorul fiscal sau anti-frauda vor decide că aceste donații sau daruri manuale sunt sau provin din venituri fără sursă clară și legitimă de proveniență, tot ce îi rămâne de făcut împricinatului este să plătească, pentru a nu risca executări silite, după care să conteste în justiție și să spere că, peste mai puțin de cinci ani, va primi câștig de cauză și va fi despăgubit de fisc.

Dacă decideți să luptați, și țineți cont și de cele spuse mai sus, referitoare la aplicabilitatea în timp a legii modificatoare a taxelor. În acest caz, spor la procese!

*pe internet se obțin sume mari din „donații”, subscripții, like-uri etc.; acestea sunt, în fapt, operațiuni juridice similare cu prețul biletelor de spectacole, cu drepturile de televizare/radiodifuzare sau cu drepturile patrimoniale de autor; prin recalificare, organul fiscal poate decide că donația este, de fapt, o formă mascată de venituri din activități independente…

Fiecare război fabricat…

Data: 1 iulie 2024 by Petru Jipa

„Fiecare război a fost rezultatul minciunilor mass-media” spune Julian Assange… Adevărul poate deveni periculos în anumite situații pentru că unele informații pot cauza suferință, conflict sau consecințe neplăcute atunci când sunt dezvăluite. De asemenea, oamenii pot reacționa diferit la adevăr și pot avea dificultăți în a accepta anumite realități. Suntem obligați prin lege să abordăm adevărul cu grijă și să luăm în considerare contextul și consecințele posibile ale comunicării acestuia. Cel mai bun exemplu a fost al marelui jurnalist australian Julian Assange. În istorie sunt numeroase exemple în care adevărul a fost perceput ca fiind periculos sau a provocat consecințe negative, deoarece a dezvăluit informații sensibile sau a contestat autoritatea existentă. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Galileo Galilei, care a susținut teoria că Pământul se rotește în jurul Soarelui, contrazicând astfel dogmele bisericii. Această confruntare cu adevărul științific a condus la procesul in care a fost condamnat de Inchiziție și obligat să renunțe la convingerile sale. De asemenea, putem aminti cazuri ca cel al whistleblower-ului Edward Snowden, care a dezvăluit informații despre programul de supraveghere în masă efectuat de Agenția Națională de Securitate a SUA, ceea ce a provocat o dezbatere intensă privind drepturile la intimitate și securitate. Aceste exemple ilustrează modul în care adevărul poate fi perceput ca fiind periculos și poate provoca conflicte sau consecințe neașteptate pe termen scurt, dar care pot deschide uși spre schimbări pozitive pe termen lung.

Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, a fost implicat în publicarea de documente secrete și informații sensibile cu privire la guverne, corporații și alte entități, provocând critici și controverse extinse. Unii susțin că acțiunile sale au afectat securitatea națională, confidențialitatea informațiilor și au pus în pericol viețile unor persoane implicate. Assange a fost acuzat de multiple infracțiuni legate de divulgarea de informații clasificate și violarea securității cibernetice. Prin urmare, unii consideră că Julian Assange a greșit prin faptul că a publicat informații sensibile fără filtrare, punând în pericol securitatea și confidențialitatea unor date. Cu toate acestea, alții îl consideră un activist pentru transparență și libertatea presei, susținând că publicarea acestor informații a adus la lumină abuzuri și corupție la nivel guvernamental și corporatist.

Decizia unei persoane de a-l considera pe Julian Assange vinovat sau erou depinde adesea de perspectiva, valorile personale și interpretarea contextului în care au avut loc acțiunile sale. Chiar dacă valoarea personală a adevărului este importantă pentru multe persoane, este important de recunoscut că perspectivele și interpretările diferite pot juca un rol semnificativ în modul în care oamenii percep adevărul și acțiunile asociate cu el. Aspectele precum contextul, experiențele anterioare, cunoștințele și valorile diferite pot face ca aceeași informație să fie interpretată și evaluată în moduri variate. Deci, atunci când spunem că ceva ,,depinde”, ne referim la aceste variabile și influențele multiple care pot juca un rol în modul în care cineva percepe și interpretează adevărul. De exemplu, unele persoane ar putea considera că adevărul absolut este esențial, în timp ce altele pot pune mai mult accent pe alte valori sau considerațiuni în luarea deciziilor. Având în vedere că suntem ființe umane cu idei, experiențe și percepții unice, este firesc să recunoaștem că reacțiile noastre față de adevăr și interpretările lui pot varia în funcție de o serie de factori individuali și contextual. De aceea, frecvent spunem „depinde” atunci când discutăm despre adevăr și valori personale. Viitorul candidat independent pentru Casa Albă, Robert F. Kennedy Jr. vorbește despre acest mare eveniment: „Julian Assange a încheiat un acord de pledoarie și va fi liber! Sunt nespus de bucuros. Este un erou de generație. Vestea proastă este că a trebuit să pledeze vinovat de conspirație pentru a obține și dezvălui informații despre apărarea națională. Ceea ce înseamnă că statul de securitate al SUA a reușit să incrimineze jurnalismul și să-și extindă jurisdicția la nivel global către non-cetățeni. Julian a trebuit să facă asta. Are probleme cu inima și ar fi murit în închisoare. Dar statul de securitate a impus un precedent înfiorător pentru libertatea presei”. neva îmi scria pe internet (cineva pe care nu-l cunosc, dar spune bine): „În 21 iunie, pe blat și cu ordin de zi pe unitate de presă să se preia neutru informația: Luminița Odobescu a semnat cu SUA un memorandum care practic pune botniță presei și cetățenilor nu numai pe subiecte precum conflictul Rusia-Ucraina, ci pe tot, inclusiv pe guvernare. Memorandumul se numește „Cadrul de contracarare a manipulării informațiilor de stat străine” și vizează: strategii și politici naționale, structurile și instituțiile de guvernanță, capacitatea umană și tehnică, societatea civilă, mass-media independentă și mediul academic, angajamentul multilateral. Practic, România se angajează să ia toate măsurile astfel încât la cetățeni să ajungă doar informațiile oficiale pe care le livrează americanii. Deși nu se precizează explicit, unul dintre instrumente va fi cu certitudine modificarea legislației, probabil în cursul anului următor, astfel încât pe viitor, dacă vreunul dintre noi vorbește împotriva narativului oficial, să fie într-o formă sau alta sancționat și adus la tăcere.  E bine. E foarte bine, Marcel și Nicu a dat o lovitură puternică libertății presei…

Iar libertatea se scurge deja, din acest motiv eu o să trec pe fabulă: Un dalmațian cu stare/ tot striga în gura mare: vedeți, astăzi pete nu mai am/ prin decret le-am curățat./ Singura mea pată astăzi este/ am stăpân dar nu poveste.