A mai trecut un 15 iunie și, din nou, mulți ne-am amintit de tine, Bădie Mihai… La ziua aceasta ne amintim că ai trecut pragul spre veșnicii, că ai plecat în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. La ziua aceasta ne amintim că ai fost victima asasinilor politici și a serviciilor secrete străine, că te-au ucis mișelește, fiindcă ți-ai iubit prea mult Țara, fiindcă ședeai în calea lor și-i împiedecai s-o acapareze metru cu metru. Te-au omorât nemernicii, fiindcă mintea ta înțelegea și cuprindea prea mult, fiindcă mâna ta neobosită făcea din pana de scris sabie mai tăioasă decât a lui Ștefan cel Mare și apăra hotarele, brazdele pământului românesc, sufletul nostru în ceea ce avea el mai frumos și mai trainic, doina, limba și credința. Ne adunăm din an în an în grupuri mai mari sau mai mici, pe la simpozioane și colocvii, vorbim despre poeziile matale, despre articolele și romanele ce ne-ai lăsat, despre viața și iubirile pe care le-ai trăit și socotim că-n felul acesta ne-am făcut o datorie de conștiință, un act de cultură și gata, ne reluăm treburile obișnuite de zi cu zi!
Bădie Mihai! Mai spune-ne o dată că tu n-ai plecat dintre noi! Spune lumii întregi, că trăiești prin sufletul acestui neam, că ești suflet din sufletul lui, că înviezi cu fiecare copil nou-născut, cu fiecare tei, cu fiecare floare, cu fiecare cântec, cu fiecare speranță ce se zămislește în gândul celor iubitori de Neam.
Bădie Mihai, de 15 iunie îngăduie-mi să-ți vorbesc de copilăria ta, de tinerețea ta, de vremea când ai trăit Fericirea cu adevărat. Să-ți vorbesc de vremea când „Fiind băiat păduri cutreieram/Şi mă culcam ades lângă izvor,/Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetişor!”
Ehei, Bădie, Bădie! S-au dus vremurile acelea! Pădurile au fost bărbierite de drujbe și de utilaje forestiere, izvoarele s-au ascuns înfricoșate în sânurile pământului, lacurile au secat, culmile au luat-o la vale și-au lăsat în urma lor râpe și prăpăstii. Au secat lacurile din luminișurile codrilor de altădată și, odată cu ele, au încetat cântecul păsărilor, boncănitul cerbilor, sunetul jeluit al tulnicelor. Ai avut o viață grea, Bădie, plină de nevoi și de necazuri, de piedici și de dușmani; ai avut însă parte de o vreme pe care noi cei de azi n-o mai regăsim decât în poezii, romane, în nuvele, în povestirile bătrânilor și-n filme. Cine mai pleacă azi ca tine să mai cutreiere câmpurile și codrii? Cine mai are timp de asta? Cine mai simte plăcerea și bucuria pe care le simțeai tu, copilul sau tânărul de atunci? Privește-ne copiii și tinerii, Bădie, de-acolo, din înălțimile celeste și plânge-le de milă. Ei nu te vor vedea pe tine, fii sigur, fiindcă ochii lor sunt atrași ca de un magnet de telefoane, de tablete, de calculatoare. Chiar de-ar sosi barbarii în goana cailor și tot nu le-ar atrage atenția de la jucăriile veacului acesta. De dimineața până seara, de seara până dimineața, la masă, la clasă, pe drum, în parc, în curtea școlii sau a casei, ochii lor nu se mai dezlipesc de micile ecrane. Acolo-i toată viața lor, toată bucuria copilăriei și tinereții lor.
Tu ai fost un fericit, un privilegiat, Bădie! Ai colindat câmpiile și pădurile, ai văzut holdele unduindu-se în bătaia vântului, fructele pârguindu-se în baia de căldură a lui Cuptor, ai respirat parfumul florilor de tei, de fân și de cireș, ai ascultat privighetorile și ciocârliile în văzduhul primăvăratic, ai văzut turmele de oi păscând pe tăpșan și sutele de miei zbenguindu-se pe plai. Ai ascultat doina ciobanilor și cântecul fetelor ieșite la pârâu să spele rufele, ori pe câmp să secere grâul. Ai auzit fâșâitul coaselor și ai adulmecat mirosul fânului proaspăt cosit, te-ai culcat sub pomii încărcați de roade, te-ai jucat cu copiii de vârsta Domniei-Tale!
Ehei, Bădie! Alte vremuri și alte realități trăim. Lumea s-a împuținat și a îmbătrânit, agricultura au pus-o nemernicii pe butuci. Mecanizarea și chimizarea au înlocuit munca omului, dar și frumusețea acesteia. Străinii ne-au luat pământurile bune pe nimic și au făcut tarlale uriașe, pe care le muncesc cu utilaje computerizate, iar recoltele sunt duse peste mări și țări. Livezile noastre de pomi și de vii de altădată sunt azi pepiniere de mărăcini și de hățișuri, prin care trece focul o dată pe an. Nu mai vezi câmpul plin de lume la prășit, la îngropat și la plivit porumbul, la secerat, la treierat, la cules. Nu mai vezi adunări de tineri și bătrâni la horă și la clacă, la joacă, la taifas.
Turmele de vite s-au topit în abatoare, iar nouă ne pregătesc azi carne din tot felul de „materii prime”. Pământurile mai sărace ni le-au lăsat nouă ca să ne pricopsim cu ele. Și ne-am pricopsit! Ne vin musafiri în fiecare an, când pesta aviară, când cea porcină, boala vacii nebune și uite așa, de ani de zile, ne-au închis târgurile, ne-au distrus păsările și vitele, doar ca să aibă piață de desfacere pentru produsele lor. Se străduiesc acum să ne facă să mâncăm viermi și gândaci, muște și moluște! Of, Bădie, Bădie, câtă nevoie ar fi de condeiul tău, de mintea ta și, mai ales, de dragostea ta de Țară și de Neam!
Ședeai, Bădie, în ceasurile tale de răgaz în mijlocul naturii, în mijlocul codrului, ascultai șoaptele și cântecele, dar dădeai bici gândului și imaginației tale măiastre să țese versuri, ori povești alese, cu feți-frumoși și cosânzene. Și astfel, Bădie, raiul venea la tine și se-ntindea de la Ipoteștii copilăriei tale până în lumea fermecată a legendei, sau poate până dincolo, în împărăția lui Dumnezeu. Admirai cerul cu stelele atârnate ca niște candelabre uriașe, în mijlocul cărora trona luna, crăiasă peste mări și peste sufletele celor îndrăgostiți: „Un freamăt lin trecea din ram în ram/Şi un miros venea adormitor./Astfel ades eu nopţi întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas./ Răsare luna, – mi bate drept în faţă:/ Un rai din basme văd printre pleoape, /Pe câmpi un val de argintie ceaţă, /Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,/ Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,/ Sunând din ce în ce tot mai aproape…/ Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii, /Părea c-aud venind în cete cerbii./ Alături teiul vechi mi se deschide: /Din el ieşi o tânără crăiasă, /Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, /Cu fruntea ei într-o maramă deasă, /Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;/ Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,/ Călcând pe vârful micului picior,/ Veni alături, mă privi cu dor. /Şi ah, era atâta de frumoasă, /Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta/ Un înger blând cu faţa radioasă,/ Venind din cer se poate arăta;/ Iar păru-i blond şi moale ca mătasa/ Grumazul alb şi umerii-i vădea./ Prin hainele de tort subţire, fin,/ Se vede trupul ei cel alb deplin”./
Poți să spui că nu erai fericit atunci, Bădie? Mă uit acum la bieții copilași, la cei ce-s pârguiți de tinerețe, cum se-mpodobesc cu măști cât mai hidoase, înfricoșătoare, cum se cred vrăjitori și vrăjitoare, vampiri și ucigași de semeni. Când renunță câteva ceasuri la magia ecranelor, se duc la discoteci și se scălâmbăie, pretinzând că dansează, în zgomotul infernal ce se crede muzică, printre trombele fumului de țigară, în aburii alcoolului și drogurilor. Cine mai are timp și interes, Bădie, să mai privească cerul, să-L admire pe Creator, când iadul își cască gura hulpavă să-nghită pe bietul muritor?
Iubeai tu și cei din generația ta Natura și ea vă iubea, iar codrul ți-era frate și câmpul prieten. Cerul avea rânduiala lui, când să dea ploaie la bună vreme, și nămeți cu promoroacă, și căldură să se coacă roadele și toate erau în armonie și în bună rânduială. Acum toate s-au tulburat, Bădie, ca și sufletul nostru. Când e iarnă, parcă-i vară; când e vara, e Sahara; tomna și primăvara parcă s-au topit. Când e vremea de muncă, ori stau ploile pe capul nostru luni de zile, ori vine seceta cumplită, care uscă totul. Ceva nu e-n regulă, Bădie! E o boală care bântuie în lumea de azi: nedumnezeirea. Despre ea-ți voi scrie altădată!
Multe am a-ți spune, Bădie! Pe curând!
Lasă un răspuns