Ce „istm” sufletul meu, mai ales că sunt atâtea zbuciumări pe marginea celor din apropierea cărora te exiști, ființezi, concesionezi complicități… Ce rol metafora. Cât poate încape în ea, mai ales dacă răbojul este unul prieten. Toate se amestecă într-un final și când te gândești că nouă parcă DUMNEZEU nu ne-a pus mâini, îți vine să iei câmpii. Nu poți vorbi ceva cu cineva despre o problemă a ta, că are cel puțin 1ooouna de soluții, toate mai bune decât ale tale. Ți-ai ieși din tine, dar unde să te duci? Ai cnp sigur te vor găsi și-n gaura neagră a lui Nicola și te vor certa că nu ai citit scrisoarea lui Albert. Poate că nici nu meriți mai mult, dar câți dintre noi își pun această întrebare, când peste tot în țara noastră ceata lui pițigoi are dreptul de concert. Lași bagajele pe peron și te pierzi în zarea care nu mai are loc pentru tren, iar când acesta se apropie te întrebi de și ajungi acolo unde ți-ai propus. Dar ce ți-ai propus? Luminița este perimată, nu știu ce mai e cu Arici Pogonici. Țintarul mai știu să-l joc, șotronul mai știu și mai știu că în fiece copil este o șansă, cu condiția ca cel care trebuie să vrea să o și vadă. Nu știu dacă mai este la modă tocilarul și nici nu știu pe unde sunt tocilarii timpului meu. După otreapă, acum vreau să situez la mare rang bălmăjeala. Că ce de nu bălmăjeală este cam în tot ce ni se întâmplă. Dai într-unul, țipă doi…! Dacă nu le-a fost dat să se înțeleagă, Mureșul și Oltul au fost despărțiți de la izvor, și și-au văzut de treaba lor, nu știu și nici nu sunt semne că ar fi murit de dor unul după altul.
Nu știu de ce DUMNEZEU ne-o fi pus Sfinxul în creastă de munte, dar sunt sigur că de era la șes era vândut până acum, iar de Dunăre probabil că le e jenă s-o caute de preț. Sigur face mai mult decât o șapcă! Lupt pentru un colț de ziar, pentru că mi se pare mai ușor de comensurat efortul, iar la ce rang a urcat măsura acum, nici nu am pretenția să fiu deținătorul vreunui adevăr. S-a devenit jenant să-l arăți pe cel cinstit cu degetul și nici nu vreau să mă gândesc de și la noi s-ar fi tăiat un deget la cel care e prins că fură. Sau o mână, dar aici mi-e și frică să mă gândesc. Chiar, s-o mai înroși nasul la careva? Dacă e cineva căruia-i e dor de un miting să ridice mâna.
Domnule Predoiu, ce mai aveți dom’le pe la Beciu’ Domnesc? Și parcă au dispărut cătușele, așa s-au liniștit apele. Tulbure e doar vântul speranței, poate și el obosit de atâtea câte în 30 de ani, unde mai pui și că tot mai multe voci au cerut recensământ pe opinia publică Și ce aer de mascaradă promitea Evenimentul zilei cel de la începuturi. La câți greieri au trecut pe acolo nu e de mirare că nu mai e de găsit o voce distinctă în peisagiu. Sigur că am temperatură! Dar, ca să schimbăm un pic subiectul, vă fac și o propunere: LUAȚI-NE ȘI SĂRĂCIA, că în rest… Este știut că vulcanii ies din măruntaiele pământului. Mătură tot din calea lor. Spulberă viața ce iese-n năvala lavei. Când vulcanii au caracter social șuvoiul pornește din adâncul poporului. Nemulțumirea când pătrunde în mase, se dezlănțuie cu forțe teribile, nemaiputând fi strunită. Istoria ni-i martor. Aproape că n-a existat generație care să nu fie cuprinsă de nemulțumiri. Aproape fiecare generație și-a dat cota de sânge pe altarul drepturilor și libertăților… E greu de stabilit cu exactitate momentul istoric al apariției nedreptății, precum și a primei jertfe în lupta pentru obținere dreptății.
Dar oare, a existat cu adevărat dreptate? Nu cumva ea se rezumă la noțiunea în sine?! Iarăși greu de răspuns. Un moment fără egal în istoria noastră l-a constituit 22 DECEMBRIE. Ce lavă! Ce tăvălug social! Ce forțe dezlănțuite! Câtă simpatie în întreaga lume! Libertate. Democrație. Înnoire. Dreptate. Cinstire. Dragoste. Recunoștință. Economie de piață. Liberalizare. Salarii. Abundență… Lumină. Căldură. Televiziune. Presă. Bla-bla-bla… ia-mă nene! Reintrarea în lumea civilizată. Ce idealuri, câtă jertfă, cât sânge, câte frământări, câte speranțe, câtă unitate… Ce simbol măreț în steagul decupat! Și, deodată, lava s-a oprit. Idealurile trebuiau îndeplinite. Și a început lupta pentru realizarea lor. A apărut pluralitatea, apoi alegerile, apoi liberalizarea, apoi salariile, lumina, libertatea, democrația, cinstirea, recunoștința. Dar drumul nu a fost drept; și-a făcut loc nedreptatea, nemulțumirea, ura, răzbunarea, câinia și, cel mai tare, SĂRĂCIA! Conform tradiției noastre, de secole, milenare chiar, cea mai fidelă ne-a rămas sărăcia. Singurul nostru prieten, al celor mulți, a rămas ea, sărăcia. Eram obișnuiți, așa că nu a fost nevoie de luptă pentru a o redobândi, nu, a venit de la noi, pașnic, fără ură, dar cu părtinire, a venit cu obstinație tot la cei ce am avut-o. Unde s-ar simți mai bine? Dar acum suntem în pericol. Sunt unii care vor să ne ia și sărăcia! Păi, adicătelea… avem altceva??? Lăsați-ne sărăcia, vă rugăm!
Lasă un răspuns