Este bine cunoscut faptul că, încă de la începuturile sale, cultura română, în general, și poezia, în special, au pășit sub semnul luminii creștine. Fondul sufletesc al poporului român a oferit terenul propice pentru afirmarea sentimentului religios, care devine centrul creației, orientând și inspirând preocupările spirituale ale oamenilor de cultură în direcția aceasta. „Poezia e pretutindeni – în muzică și pictură –, dar mai ales în viață, atuncea cînd știi să o trăiești ca atare. (…) Poezia trebuie să oglindească în vers adevăruri pe care le cucerește deopotrivă muzica, pictura, arhitectura. Așa cum pictorul nu mai închipuie zugrăveli după tipìc, ci studiază, creînd după natură, atît peisagii, cît și structura omenească, așa cum muzica tinde să cuprindă în glasuri orchestrale tumulturile și extazele prin care universalul corespunde în armonie cu omenescul, la mai înaltă înțelegere, și cum arhitectura ridică, de pe groapa bordeielor de țărm tinos, îndrăzneala confortabilă, împlîntînd-o în plafonul norilor, poezia nouă își culege exemple în avîntul tutulor artelor-surori și îndrumă încercările poeților contemporani să descopere pretutindeni inspirație, în munca sănătoasă, în lupta dreaptă, însuflețită de scopul suprem: a dărui omenirii noi frumuseți, activ creatoare, revoluționare. Versul, însușindu-și instrumental posibilității mult mai vaste într-un spațiu mai liber, folosește tot mai ample resurse simfonice.
Versul își are, totodată, legi optice, ca un cristal de lentilă; el luminează valorile textului, după locul în care-i așezat fiecare cuvînt în frază. E altceva să zici «păsărele somnoroase» și altceva «somnoroase păsărele»”. Poezia este chintesența unei stări cu toate dimensiunile sale sau, putem spune, corespondentul în versuri al expresiei esențele tari se țin în sticluțe mici. Poezia, ca expresie a sufletului adânc, esențial religios, este, în mod inevitabil, impregnată cu religie, iar rugăciunea, „ca respirație a sufletului”, este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Divinitatea, dând astfel sens existenței noastre naturale și umane.
Cu acest gând am pornit la drum… Și am aflat cât de minunat și de fascinant este să dai naștere unei cărți… E o bucurie ce nu poate fi pusă în cuvinte, mai cu seamă când nădăjduiești ca rodul muncii tale să ajungă, în primul rând, la copii și tinerime, așa cum bine și frumos spuneau unii dintre poeții noștri creștini uitați prin rafturi de biblioteci. Cu toții avem nevoie, la fel ca de aer, de adevăratele valori spirituale și intelectuale ale neamului, cu atât mai mult elevii și adolescenții.
Am gândit această carte în așa fel încât cititorul să fie față în față cu poetul: doar astfel se creează o conexiune care duce la o mai bună înțelegere a cuvântului, a mesajului în sine… Punând alături poeți din toate timpurile, de la Dosoftei până azi, am adunat laolaltă multe versuri de rugăciune, cu bucurie și respect pentru toți autorii – căci nu e puțin lucru să ai acest dar –, români de aici și de peste Prut, încredințată fiind că fiecare dintre ei și-a așternut pe hârtie, sub oblăduirea Duhului Sfânt, trăiri de tot felul: emoții – „Răsari, Doamne, în inima-mi viață/ și bucurie” (Daniel Turcea, „Rugăciune IV”); zbucium interior – „Doamne, fă din suferință/ pod de aur, pod înalt…” (Radu Gyr, „Metanie”); neputințe, dureri sufletești și trupești, strigăte de îndurare – „Unde eşti, Doamne, să vezi/ sângele de pe pereți,/ Iadului să-i înmânezi/ ale veacului peceți?,” (Dumitru Nicolcioiu, „Vino, Doamne!”); căință – „Iisuse, Doamne prea curat,/ În fața Ta îngenuncheat/ Fierbinte Îți mărturisesc:/ De-atâta vreme Îți greșesc.” (Paul Găleșanu, „Rugăciune”); doruri, jale – „Crăiasă… Peste codrii țării tale/ S’a abătut furtuna pustiirii/ Și vifor purtător de plâns și jale/ Cutremură adâncurile firii.” (I.U. Soricu, „Doina”); bucurii copilărești, lacrimi, neliniști, căutări, îndemnuri, iubire de neam… – „Din Cronica menirii noastre strigă/ Răscoala Neamului făcut milog,/ De lanțul care nu ne vrea verigă.// Iisuse, pentru neamul meu mă rog” (Ilie Imbrescu, „Rugăciune. Căință pentru Neamul meu”). Toate acestea au fost puse în stihuri de o rară frumusețe și simțire – „Nădejde și-ntărire/ Și zid de mântuire/ Pre tine câștigându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ De chinuri ce ne bântuie,/ Marie, tu ne mântuie!” (Mihai Eminescu, „Rugăciune”). Doar poeții din închisorile comuniste au recurs, cu ajutorul lui Dumnezeu, la memorie, așa cum ne mărturisește, din celula Aiudului, însuși Costin Dacus Florescu în poezia cu adevărat tulburătoare numită „Fără creion, fără hârtie”, pe care o redau în întregime: „Fără creion, fără hârtie/ Doar cu speranță și credință,/ În cea mai neagră suferință,/ Așa făcut-am poezie.// Cu mâinile prinse-n cătușe,/ În bezna rece și pustie,/ Așa făcut-am poezie,/ Pândit de diavol după ușă.// În foame, frig și încordare,/ În a satanei nebunie,/ Așa făcut-am poezie,/ În gemete și disperare.// În chinuite-nsângerări,/ Călăi voind să mă sfâșie,/ Așa făcut-am poezie,/ În nesfârșite-ndurerări.// Înmormântat de viu sub lut,/ Neliniștit de ce-o să fie,/ Așa făcut-am poezie,/ În dorul cerului pierdut.// Și vers de vers și rând de rând,/ Așteptând visul ce-ntârzie,/ Așa făcut-am poezie,/ În zbuciumările din gând.// Fără creion, fără hârtie,/ Doar cu speranță și credință,/ În cea mai joasă umilință,/ Așa făcut-am poezie!”
Și… ce poezie…
„Toată această imensă suferință pe care au îndurat-o a determinat o profundă interiorizare, o puternică legătură cu Dumnezeu. Deținuții s-au împuținat trupește, dar s-au îmbogățit sufletește. De aceea, poezia este plină de simțiri curate și gânduri înalte. Dragostea de Dumnezeu şi de neam este simțământul cel mai puternic pe care l-au purtat în suflete acești aleși ai neamului și, bineînțeles, tot el este firul roșu ce străbate poeziile lor.”
„Versurile poeților întemnițați, țâșnite din flăcările suferințelor și desăvârșite pe nicovala durerii, s-au constituit în candele de iluminare pentru toți cei ce îndurau aceeași restriște. Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată, în puncte și liniuțe, în sistemul Morse…” Astfel, pe bună dreptate, Ionuț Țene (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) vine cu un îndemn ce trebuie luat în seamă degrabă: „Lirica din închisori este o pagină de istorie literară, nevalorificată, care trebuie inclusă în istoria literaturii române” pentru a rămâne vie în memoria neamului. Sunt și poeme care ne descriu scene din viața Maicii Domnului. Regăsim la Costache Ioanid versuri de o tulburătoare sensibilitate și frumusețe: „Aducând pe umeri vasul plin,/ Cobora Fecioara pe cărare./ Mângâind în treacăt flori de crin,/ Asculta un murmur de izvoare.// Se uita cum zboară porumbei,/ Cum se-aruncă-n slavă ciocârlia./ Și simțea arzând în pieptul ei/ Dorul întâlnirii cu Messia” („Fecioara”); rămânând în același registru, iată cum își începe o poezie Părintele Constantin C. Popescu-Iași: „Lin adie vântul, lin,/ Liniște-i în astă seară…/ Îngerii din Ceruri vin/ Și se urcă-n Ceruri iară.// Și cum zbor în stoluri mii,/ Fluturând aripi de har,/ Ceru-i plin de armonii,/ Din hotar până-n hotar…// Iat-un înger se desprinde/ Și plutind ușor coboară,/ Pe-o cărare ce s-aprinde/ De la Cer pân-la Fecioară” („Buna Vestire”).
În rândurile de față am inclus și poeți contemporani din ale căror versuri izvorăște iubirea pentru Dumnezeu și Maica Domnului. Îi amintesc aici pe Paula Romanescu („Stăpâne-al nesfârșirii/ Și-al harurilor ’nalte,/ Cu inima mea toată/ Aduc prinos iubirii…” – „Rugăciune”), Marina Dumitrescu („Adună-mi rugile/ și vechi și noi între// zidurile milei Tale,/ roade albe pentru ceasuri// negre ține-mi bine minte/ fiecare închinare, Doamne”), Nicolae Dragoș („Când noaptea își înalță pleoapa/ Și soarele triumfă-n zare,/ Prin rugă vin la Tine, Doamne,/ Cu umilință și ardoare.” – „Psalmul de dimineață”), Gheorghe Simon („Bucură-te, Tu,/ Mireasă a Luminii/ însoțită de îngeri și de șoapte curgătoare/ câmpia cerească ți se așterne la picioare!” – „Mireasă a Luminii”) și pe Constantin Ursu („Ascultă, Preacurată, glasul meu,/ Din buzele-mi de tină, Fecioară,/ Maică a lui Dumnezeu,/ Cântare azi să îți aduc și eu,/ Pentru milostivirea ta divină.” – „Fecioară Preacurată!”). Cu aceeași bucurie nespusă îi menționez și pe frații noștri de peste Prut: Veronica Pîrlea-Conovali – „poetă și soră, fiică a Basarabiei, înzestrată cu toate cele ce țin de limba română și obiceiurile noastre” (Ion Machidon), pe Ioan Găină – „Un om ca o instituție” (Marcel Lutic) și pe Traian Vasilcău – „poet autentic, poet adevărat, [care ne transmite] prin poezia sa un simțământ al unirii, al contopirii cu Lumea, o stare de metafizică trăire a misterului cosmic” (Irina Mavrodin).
Lecturând acest volum, este firesc ca unii dintre cititori să descopere un nou tip de poezie: credinciosul se va întâlni și cu poeții temnițelor comuniste, cu durerea și strigătul lor către Cer, iar ateul, cu versurile pline de dulceață duhovnicească ale Sfinților Părinți sau chiar ale mirenilor care au ales mărturisirea credinței prin stihuri insuflate de Duhul Sfânt.
E de la sine înțeles că nu i-am cuprins în acest volum pe toți versuitorii cuvântului închinat Maicii Domnului, dar pe tot parcursul nașterii acestei lucrări am simțit și am înțeles, duhovnicește, cum Maica Domnului și-a adunat cântăreții Ei aleși, ocrotiții Ei și chemații lui Dumnezeu…
Îmi doresc ca lecturarea acestor versuri să ne fie mângâiere în căutările noastre, dar și o punte spre rugăciunea cea adevărată. Maica Domnului să-mi ajute ca intenția devenită carte să rodească spre bucuria noastră, a celor de jos, și a celor de Sus.
Așa cum unele cărți sunt ediții princeps, altele, ediții anastatice sau ediții de lux, aceasta – îngemănare a durerii sufletești și trupești fără de margini cu strigătul de credință puternică, iar pe alocuri cu contemplarea lui Dumnezeu – este o ediție de suflet. De aceea, parafrazându-l pe Sever Voinescu, vin cu acest binecuvântat îndemn: Citiți și rugați-vă!
Așadar, cuvântul poetului să ne mângâie, să ne bucure și să ne deschidă sufletul cât mai mult spre Cuvântul lui Dumnezeu.
* Din Cuvântul îngrijitorului de carte al volumului „Focul cel netrupesc”, închinat Maicii Domnului pentru bunătatea și milostivirea Sa, precum și pentru îndelunga Ei răbdare și iubire la așezarea cărții, și despre care se va face aleasă vorbire la Mănăstirea Delta Neajlovului, Giurgiu, în ziua de Dumincă, 23 Iulie 2023, orele 12.00, după săvârșirea Sfintei Liturghii.
Lasă un răspuns