La Valea Uzului au fost puse la pământ zeci de cruci ale eroilor noștri… Și chiar de s-a frământat pământul de durerea a ceea ce va veni, cu multe zile înainte, tot nu ne-am neliniștit de ceea ce știam că va veni… Iar morții noștri au rămas din nou singuri în fața hoardelor unor vii ce n-ar trebuie să-și mai găsească în vecii vecilor giulgiu adăpostului de după moarte… Nu în pământul nostru!… Și poate nici măcar noi!… Mulți dintre noi… Ca plată a lașității ce a depășit apăsarea trădării… O plată în care nu ar trebui să ne mai găsim odihna în acest pământ, sub acest cer, până nu vom fi făcut îndreptarea pentru cei ce al căror somn a fost tulburat de ura unor hoarde ce încă își călăresc netrebnicia pe meleagurile noastre… Pe pământurile tot mai puțin apărate, de loc apărate, gata a fi predate acestor cioclii în așteptare…
În cimitirul eroilor au fost doborâte de ura maghiaro-ungurească atâtea cruci… Și nu ne tulburăm?… Nu ne fierbe sângele în vene? Or, om mai avea ceva sânge sau prin ale lașităților noastre trupuri curge doar netrebnicia?…
Nu ne pasă… Chiar dacă nu au fost puse la pământ doar Crucile… Ci 50 de sfinte altare, pentru că, prin fiecare, aveam o zidire de sfânt lăcaș în cerurile înaintașilor… Dar pesemne nici de am fi numărat pe degete, pentru fiecare cruce, o biserică din ceruri dărâmată, nu ne-ar fi păsat… Pentru că atât de fricoasă a ajuns a ne fi firea cea de neveghe: de neam, de țară, de istorie, de morminte, de cimitire… Și chiar dacă au fost puse la pământ, pe lângă cruci, și un monument, tot nu am fost acolo… Nici unul dintre noi; doar hoardele… Nu au fost nici reprezentanții ministerului apărări (al apărării… altor neamuri și rase), nici cei ai nonidentitarului minister al culturii ori cei ai cultelor… Și nici măcar ai Patriarhiei, deși Crucea, ea, veriga-n-verigă în adn-ul nostru de continuitate în timp, a fost smulsă pentru a ne desprinde de tot mai străvezia iță rămasă din fibra de neam de altădată…
Și nu, nu avem o scuză prin aceea că a fost o hotărâre a justiției ce „trebuia respectată”… Pentru că acolo nu vorbim de Dreptate… Acolo a fost o justiție aidoma aceleia ce, în trecut, ne-a condamnat înaintașii, a fost una de un leat cu aceea care a girat târârea Sfinților Părinți în temnițele comuniste… A fost aceea instanță care a tăcut de fiecare dată când eram călcați în picioare! O instituție nulă… De jure, de facto, de drept… Așa cum este și decizia ei, fie și doar pentru că nu a prevăzut ce se va întâmpla cu fiecare dintre cele 50 de cruci, cu monumentul delocat… Este justiția care a profanat, a decultizat, a depatrimonizat, a demitizat și dezumanizat… Și care, de nu ne vom trezi, la fel va decide pentru fiecare bucată de glie, până țara va fi cedată pe de-ntregul veneticilor!
De aceea, trebuie să îndreptăm, să ne îndreptăm, să ne ridicăm privirea din pământ!… Să ne asumăm Îndreptarea prin orice vorbă, gest, acțiune, faptă! Și nu doar punând poate crucile la loc… Ci scrijelind cu degetele descărnate, pentru a trăi măcar o frântură din durerile celor ce au fost, și sunt, iată!, iarăși chinuiți în somnul nevegheat de noi, săpând cu unghiile smulse de nepăsarea ce ne-a devenit „istorie”, „cultură”, „empatie” prea multe decenii, scobind în piatră fiecare literă, fiecare jertfă și fiecare simbol din Panteonul Național… Altminteri, cruce după cruce, mormânt după mormânt, os după os, înaintașii ne vor fi împinși la groapa comună a unei istorii, a unui neam, a unei țări…
Lasă un răspuns