La sfatul domnului profesor Tiberiu Tudor, un bun prieten (îndrăznesc…), revin asupra unei personalități care îmi stăruie în minte prin verticalitatea lui morală: generalul diplomat Aurel Preda Mătăsaru. Un om cu o contribuție majoră la înțelegerea intereselor României din spațiul răsăritean, regiune ce rămâne și astăzi cea mai mare provocare pentru destinul națiunii române. De câte ori voiam să deslușesc ițele tensiunilor geopolitice, geoeconomice și geomilitare din spațiul nostru de etnogeneză ancestrală, îl căutam pe Aurel Preda. Un asemenea român merită evocarea pe care am propus-o…
28 mai 1812 – 200 de ani de la vânzarea Basarabiei către ruşi. Pe data de 28 mai 2012, Hanul lui Manuc a găzduit ultima conferinţă de comunicări ştiinţifice, organizată de Asociaţia Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România. Toţi participanţii au căzut de acord că dezastrul românilor din partea de est a Moldovei istorice a început la 16/28 mai 1812. „Nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să poată plânge”, ar fi spus generalul Kutuzov, care conducea delegaţia ţaristă de la Bucureşti. Pentru că dorea ca Rusia să ia toată Moldova şi toată Valahia, ceea ce reprezenta pretenţia maximă a Rusiei, ţarul Alexandru I l-a rechemat de la Bucureşti. Târgul dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus este aniversat şi în prezent de către ruşi, în timp ce românii fac doar comemorări la Chişinău, la Iaşi şi la Bucureşti. Au fost şi congrese de istorie la Chişinău şi la Iaşi, unde istoricii ruşi au venit tot cu tezele lui Stalin: limba moldovenească şi poporul moldovenesc există, era dreptul Rusiei să ia Basarabia, Bucovina şi Herţa pentru că trupele ruseşti au trecut pe-acolo sute de ani, poporul român s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în unele teritorii ale Valahiei şi Moldovei istorice etc. Iată de ce studiul istoriei naţionale nu trebuie abandonat, cum se întâmplă astăzi în România.
Academicianul Ioan Scurtu a reamintit că tragedia Basarabiei a început cu tot concursul marilor puteri occidentale. La fel s-a întâmplat şi la Conferinţa de pace din 1947, când România, victimă a pactului Molotov-Ribbentrop, a fost abandonată în faţa Rusiei Sovietice. „Sigur că putem considera că Rusia ne-a făcut mult rău, dar teritoriile trebuie să le cerem de la Ucraina, iar nu de la Rusia. Apoi, nu am văzut niciun lider politic de la Bucureşti, care să intervină pe lângă Washington, Londra şi Paris pentru îndreptarea acelui abuz”, a spus istoricul. Sufletul acestei manifestătri a fost ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru, care a prezentat o excelentă comunicare. Pentru că este un text bine scris şi documentat, reproducem studiul realizat de ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus. „Rusia îşi face apariţia în teatrul politic european în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Martor în epocă, Jaques Fervourt, un chargé d´affaires francez la Sankt Petersburg, aprecia: „Dacă ambiţiile ruseşti nu sunt luate în seamă, efectele lor ar putea fi fatale pentru vecini…O astfel de naţiune are stofă de cuceritor”.
Aprecierea diplomatului francez a fost, din păcate, confirmată de evenimente şi, în ce ne priveşte, de propria experienţă. Ţara noastră a simţit din plin efectele acestui avertisment. Astfel, prin tratatul de la Luţk, Petru cel Mare se obligă să nu se amestece în treburile interne ale Moldovei şi să nu intervină în problema succesiunii la tronul Moldovei atunci când acceptă, în articolul 3, că „noi, marele stăpânitor, Măria noastră ţarul, făgăduim pentru noi şi pentru urmaşii urmaşilor noştri la tronul Rusiei să recunoaştem pământurile principatului Moldova ca fiind cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Buceacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei după delimitările făcute cu acele ţări”. La scurt timp – istoriceşte vorbind – şi anume în anul 1792, ţarina Ecaterina a II-a ajunge la Nistru, care devine astfel frontiera vestică a Rusiei, o ţară considerată „drept una din cele mai puternice naţiuni ale continentului”.
Cincizeci de ani mai târziu, Metternich, cancelarul imperiului austriac, avertiza că ţarul Rusiei Alexandru I nu „concepea o alianţă care să dureze mai mult de cinci ani, «deoarece ceea ce ţarul visează noaptea face ziua»”. Cancelarul austriac, unul din redutabilii oameni de stat ai Europei acelor timpuri, dublat de un diplomat iscusit, avea dreptate: imperiul rus se extinde spre centrul Europei şi acest marş pare de neoprit (dacă în 1792 graniţa este pe Nistru, în anul 1812 ajunge pe Prut) pentru mai mult de 100 de ani, practic până la 27 martie 1918. În tot acest timp, Rusia a avut o poziţie retrogradă, situându-se de partea a tot ce a reprezentat vechiul, pentru acest motiv fiind supranumită„jandarmul Europei”. Dacă Ecaterina a II-a gândea, spre deosebire de Petru cel Mare, la crearea, la frontiera de vest a Rusiei, a unui regat al Daciei, cuprinzând cele trei principate româneşti (un vechi vis şi al lui Iosif al II-lea al Austriei), regat pe al cărui tron să-l aşeze pe Potemkin, un amant de care ţarina voia să se descotorosească, evenimentele din Europa au luat o altă turnură decât cea la care visa ţarina (care de altfel moare în ianuarie 1796), iar urmaşii săi, în primul rând Alexandru I este forţat să negocieze această chestiune cu Napoleon, la Tilsit şi, apoi la Erfurt, când împăratul francez şi-a dat chiar acordul pentru anexarea Moldovei şi Munteniei la Rusia, în anumite condiţii care, de altfel, au fost des schimbate datorită şireteniei monarhului rus, cum ar fi ameninţarea cu ocuparea Prusiei şi, mai ales, în expectativa invadării Angliei (ambele ipostaze din anul 1807).
În acel joc murdar s-a avut în vedere, la un moment dat, evacuarea, atât a Prusiei (de francezi), cât şi a Principatelor româneşti (de ruşi). Ambele ipostaze s-au tocmit ca la târg între cei doi împăraţi. Poziţia lui Napoleon s-a schimbat brusc după înfrângerea suferită în Spania, când a fost silit să evacueze şi Prusia (avea nevoie de trupe) şi să fie mai maleabil în tratativele cu şiretul ţar de la Petersburg.
În perspectiva războiului pe care cei doi împăraţi urmau să-l poarte, această clauză devine iluzorie, şi Alexandru este nevoit să-şi retragă toate trupele aflate în cele două principate şi de la Dunăre, astfel că turcii se simt fericiţi să păstreze cele două principate chiar cu preţul renunţării la jumătate din Moldova, adică la porţiunea dintre Prut şi Nistru. Baza juridică a fost Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, prin care Poarta „renunţă” la Basarabia. Menţionam că Poarta nu putea să cedeze un teritoriu care nu-i aparţinea, pentru că prin convenţiile încheiate la 1393 cu Muntenia lui Mircea cel Bătrân şi 1507 cu Moldova lui Bogdan al III-lea (Bogdan cel Orb – fiul lui Ştefan cel Mare), imperiul otoman nu a devenit niciodată suveranul acestor pământuri, dobândind doar suzeranitatea cu tot ce decurge din această poziţie (tribut, prestaţii cu titlul de ajutor militar şi aprovizionare din partea română în schimbul obligaţiei Porţii de a apăra teritoriul acestor principate, care îşi menţineau astfel independenţa).
De altfel, cele două convenţii (capitulaţii – de care unii se îndoiesc că ar fi existat) au fost invocate de Poarta însăşi, la negocierea păcii de la Carlowitz (1699), când, presată de poloni să-i cedeze Moldo-Vlahia, un vechi vis al şleahticilor polonezi – diplomaţii turci au răspuns „că nu au dreptul de a face cesiuni teritoriale deoarece capitulaţiile nu confereau Imperiului Otoman decât un drept de suzeranitate”.
Cu toate că – aşa cum am subliniat – ţarul Alexandru I ar fi dorit transformarea celor trei principate în gubernii ruseşti, totuşi, în perspectiva apropiatei invazii napoleoniene asupra Rusiei, este nevoit să-i ceară mareşalului Kutuzov, la 22 martie 1812, urgentarea încheierii acordului, acceptând, în art. IV din textul acestuia, formularea: „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”. Imperiul rus a încorporat astfel Basarabia, efort care a costat Moscova 200 de milioane de ruble de aur pentru mituirea delegaţilor turci la tratativele de la Bucureşti, inclusiv mituirea lui Manuk – bey cu o moşie imensă în Basarabia, precum şi a demnitarilor turci de la Istanbul, la care s-au adăugat reprezentanţii diplomatici ai marilor puteri occidentale ale vremii, acreditaţi în această capitală.
Acordul încheiat la Bucureşti la 16/28 mai 1812 a fost ţinut mult timp secret, iar obiectul său – raptul Moldovei dintre Prut şi Nistru – a fost numit Basarabia , o extindere în scop fraudulos a denumirii unei mici porţiuni din sudul teritoriului în discuţie, mai precis al unor pământuri care au aparţinut membrilor dinastiei Basarabilor, prinţii titulari ai tronului Ţării Româneşti (Valahia). A fost o încercare de eludare tipic rusească a dispoziţiilor Tratatutului de la Tilsit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, în baza căruia ultimul se obliga să evacueze trupele sale din Moldova şi Muntenia. Avem de a face, aşa cum sublinia şi Fr. Engels, „cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.
Raptul Moldovei de Est, al Basarabiei (citeşte al României de Est) „se constituie printre cele dintâi «colonii ale Imperiului muscalesc»”, cum le-a denumit unul dintre cei mai duri cancelari ai Moscovei, Aleksandr Gorceakov, la Congresul de la Berlin din 1878, în răspunsul său către premierul englez Disraeli: „Acţiunile Rusiei în Basarabia au fost similare celor vestice, destinate a consolida imperiile coloniale ale acestora”. Aflat la răscruce de vânturi şi încrucişări de spade, pământul românesc al Basarabiei a rămas ca atare în inimile românilor de pe ambele maluri ale Prutului, aşa cum sublinia marele român Arbore în Parlamentul României Mari: „Basarabia, domnilor parlamentari, este acel teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru cu picioarele în Marea Neagră şi cu fruntea adumbrită la poalele Carpaţilor, unde, de secole, stă sentinela română cu ochii aţintiţi spre pustietatea stelelor”. Din păcate, urmaşii acestor luptători care s-au înveşnicit în istoria României au asistat neputincioşi când, în anul 1997, preşedintele şi respectiv ministrul de Externe ai României au acceptat inacceptabilul, semnând – în numele poporului român – Tratatul politic „de bază” cu Ucraina, una din succesoarele imperiului muscălesc, tratat care consfinţea raptul sau cea mai mare parte a lui, înfăptuit de Kutuzov la Bucureşti, acum 200 de ani. A fost în realitate o „capitulare peste ani”, în timp de pace, într-un moment în care România nu avea nici un fel de angajamente şi era – juridiceşte – la cota maximă a independenţei ei de stat, aşa cum n-a fost niciodată pe parcursul celor două mii şi ceva de ani de existenţă statală, în sensul că nu făcea parte – în acel timp – din nici un fel de alianţă militaro-politică, alianţă care i-ar fi impus o astfel de obligaţie.
Cine au fost „Kutuzovii” care ne-au obligat, după 200 de ani de la marele rapt din 1812, să acceptăm o astfel de capitulare în timp de pace? Estul sau Vestul, ca de obicei, plus laşitatea tradiţională a unor „patrioţi” de la Bucureşti.”
Ambasador dr. Aurel Preda, profesor universitar emerit, preşedinte al Asociaţiei Române de Politică Externă. Mircea Snegur i-a propus lui Ion Iliescu unirea, dar a fost refuzat. Am considerat că este cea mai completă prezentare a situaţiei istorice şi juridice pentru momentul 1812, din câte am văzut expuse la diverse manifestări unde am fost invitat. Societatea civilă din cele două state româneşti s-a mişcat. Istoricii au fost la înălţime. Nici diplomaţii nu puteau sta deoparte, cum au făcut politicienii de la Bucureşti şi Chişinău. Cu extrem de puţine excepţii: Dorin Chirtoacă, Mihai Ghimpu, Viorel Badea şi cam atât.
În 2009, Aurel Preda a publicat cartea „Memoriile unui diplomat oarecare”. Atunci mi-a povestit că a redactat Declaraţai de Independenţă a Republicii Moldova din 1991 şi că Mircea Snegur chiar i-a propus lui Ion Iliescu să facă unirea. Cu o condiţie: să-i garanteze funcţia de vicepreşedinte al României.
Iată povestea adusă la zi. Aurel Preda a acceptat invitaţia lui Vasile Nedelciuc de la Frontul Popular să meargă la Chişinău, unde a redactat Declaraţia de independenţă de la 27 iulie 1991. A conceput-o ca un prim pas spre reunificarea celor două state româneşti. La fel ca Marcel Dinu, a susţinut introducerea în Constituţia României o prevedere clară, referitoare la acest obiectiv naţional. În acest sens, trebuia rezervat un post de vicepreşedinte al României, care să rămână vacant până când se va realiza unirea. Apropiaţii lui Ion Iliescu nu au acceptat.
Aurel Preda a lucrat în Subcomitetul ONU pentru definirea agresiunii şi a participat la negocieri bilaterale dificile. Cel mai mult l-a marcat însă „diplomaţia în genunchi”, pe care politicienii de la Bucureşti au impus-o specialiştilor de talie din Ministerul de Externe pentru încheierea Tratatului cu Ucraina. Ca şef al delegaţiei române la tratative, el nu a făcut concesii Kievului în detrimentul interesului naţional şi a fost nevoit să se retragă. „În acordul conex, încheiat de dl. A. Severin şi ortacii săi, se stipulează clar, în context: „Insula Şerpilor aparţine Ucrainei’’. Propunerea îi aparţine chiar domnului Severin. Astfel, dintr-un condei, negociatorii români şcoliţi (atenţie!) nu la Moscova, ci la Geneva, la Institutul de Înalte Studii Politice, au lăsat „posibilitatea’’ generaţiilor viitoare de guvernanţi şi diplomaţi să se „distingă’’ în cadrul unor negocieri anevoioase cu partenerii ucraineni, negocieri în legătură cu frontiera pe braţul Chilia, delimitarea plaotului continental şi a zonelor economice exclusive ale celor două ţări la Marea Neagră. (…) Pe scurt, România şi-a dat consimţământul, după 57 de ani, asupra unei frontiere stabilite prin dictatul sovietic din 1940. Acest fapt se regăseşte în dreptul internaţional sub denumirea de E S T O P E L şi are drept efect imposibilitatea deschiderii oricărei discuţii pe această temă”, notează Aurel Preda în cartea lui. Oricare parte semnatară poate însă denunţa unilateral tratatul semnat de Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, iar comportamentul Ucrainei ar justifica o asemenea decizie politică importantă. Nici astăzi, Kievul nu şi-a schimbat atitudinea faţă de români, la fel ca Moscova. (va urma)
Lasă un răspuns