Vitejia unui popor este în sine parte a identității naționale… Și un punct de raportare în timp… Dar nu poate fi transformată în unitate de măsură a faptelor „eroice” ale altora, nici măcar sub asumări politice și dogmatice ale feluritelor forme și formule (gata livrate, gata impuse) ale noilor corectitudini politice și geopolitice… Nu poate fi transformată într-un element de raportare, la distanță de istorii, cu acțiunile de acum ale altor popoare… Pentru că atunci i se diminuează tocmai elementul de identitate, fiind transformată într-o unitate, nu reper, nu element al vitejiei înaintașilor, ci una de uz geopolitic al unor guvernanți gata să vândă și istoria neamului (al lor sau al aceluia la care au fost tocmiți drept diriguitori de alții) pentru a-și arăta obediența… O reinterpretare a identităților care urmează cursul malversațiunilor postdecembriste la adresa identității noastre de neam și țară… Iar comparația pe care a făcut-o șeful statului, Klaus Iohannis, de Ziua Independenței României, între faptele de azi ale ucrainienilor în războiul lor de lângă noi și vitejia înaintașilor noștri, care ne-au dat o țară, un sens, un conținut teritorial și o istorie, a fost, nu o simplă mojicie, ci un atac la adresa formei național-identitare, în conținutul ei de sacrificiu și jertfă, al însuși eroismului românilor.
Faptele de bărbăție ale înaintașilor noștri ne aparțin doar nouă! Și pot fi amintite doar pentru propria noastră raportare! Și nu trebuie să le permitem acestor neicanimeni ai geo-servilismului european și paneuropean, care ne conduc în aceste nefericite vremuri, să-l predea, ca pe țara în sine, spre folosul altora! Pentru că, nu comparând eroismul ucrainenilor cu cel al înaintașilor noștri se va clădi acel panteon de identitate a Ucrainei (a noii Ucraine), nu prin „gradarea” și darea unei măsuri a rostului eroismului ucrainienilor prin compararea sacrificiile înaintașilor noștri cu ale lor (!) se vor scrie istoriile de mâine. Căci, fiecare națiune își zidește singură reperele de identitate. Și fiecare națiune poate aminti de faptele alteia pentru a-și încuraja proprii oșteni, proprii cetățeni. Dar este nepermis ca reprezentanții vremelnici ai unei națiuni având în urmă secole și milenii de istorie și eroism să translateze sacrificiul strămoșilor lor pentru a da altor națiuni acel conținut-reper necesar cimentării lor în timp. Pentru că nu luptele de azi ale soldaților ucrainieni ne amintesc de vitejiile înaintașilor noștri! Strămoșii noștri sunt cei ce ne-au conturat ca neam și țară și numai lor trebuie să le închinăm veșnica noastră memorie. Altminteri, vom ajunge la o deconturare de identitate prin cuvintele unor politicieni care nu se smeresc în mod sincer în fața jertfelor înaintașilor, și care nu vorbesc despre faptele acestora cu respectul cuvenit acelora care ți-au dat șansa de a fi, de a exista, de a făptui și tu la rându-ți ceva (ori măcar de a te mărturisi la nivelul de neputință în raport cu cei ce au fost), și care doar se folosesc de faptele și memoria lor în scopuri parazitar-dogmatice.
Noi avem istoria noastră! Avem sacrificiile și jertfele înaintașilor ca icoane zidite drept temelie de neam și țară! Și nu avem nici o obligație față de popoare apărute cu mult mai târziu în veacuri față de momentele noaste de irumpere ca ore astrale, pentru a ne raporta imaginea și, poate curând, dreptul de a mai vorbi despre ce au făcut cei dinaintea noastră, doar prin politețea, apoi obligativitatea raportării la contemporaneități ce ne sunt impuse drept cutume și chiar norme de existență, de manifestare, de glăsuire a noastră prin ruperea de acel trecut pe care prea ușor îl lăsăm zidit în vorbe nepotrivite de feluriții repetenții și analfabeții de istorie ai unui timp căzut ghilotină atât de aproape de rădăcinile noastre, dar, totuși, încă departe de strivirea sevei noastre de continuitate…
Lasă un răspuns