Când am început să scriu despre pandemia de Covid-19, mi-am dat seama, în scurt timp, că majoritatea ideilor pe care le susțineam erau foarte departe de cele care circulau în jurul meu. Am considerat această situație ca ceva normal. Ceea ce m-a uimit a fost reacția virulentă / violentă de contestare, care depășea cu mult limitele unei simple polemici, care venea nu numai din partea oficialităților, dar și din partea unui segment important al populației (medici, lideri de opinie, ziariști, clerici etc.). M-a uimit pentru că nu o înțelegeam. În fond, nu încercam decât să scot în evidență principalele întrebări pe care le ridica în opinia mea această pandemie: Este atât de periculoasă boala încât să justifice renunțarea la libertatea și autonomia persoanei?; Este efortul masiv și costisitor depus pentru a opri și limita relele cauzate de virus singura opțiune care ne este disponibilă?; Este acest efort răspunsul evident, inevitabil, dictat de precauție, pentru a proteja toți oamenii sau nu este decât o acțiune dezastruoasă, care încearcă să controleze ceea ce este scăpat de sub control?; Este etic să impui (direct sau indirect) injectarea cu un produs insuficient testat (numit în mod impropriu vaccin) fără a informa corect populația și fără a evalua efectele pe termen mediu și lung?; Este corect să impui măsuri bazate pe scenarii apocaliptice și să induci panică în populația pe care te-ai angajat să o protejezi?; Oare nu cumva măsurile impuse cresc daunele cauzate de boală și crează alte probleme (medicale, economice, sociale, culturale, spirituale), cu impact major în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat? etc.
Nu am intrat în polemici, nu am răspuns la atacuri (adesea grobiene), am refuzat să devin vedetă TV și consider că am procedat corect. Așa se explică faptul că acum am satisfacția ca mulți dintre contestatari să admită că acele întrebări erau legitime și să mă întrebe: „cum ați avut intuiția de a prezice aceste lucruri și tăria de a înota împotriva curentului?”. Trebuie să recunosc că majoritatea acestor presupuneri au provenit atât din experiența proprie de 50 de ani, cât mai ales din lectura a numeroase tomuri – nu numai de medicină, iar printre acestea întâlnirea cu lucrările lui Ivan Illich a avut un rol important. De aceea simt nevoia să explic cum și în ce măsura m-a influențat acesta.
Ivan Dominic Illich, a fost unul dintre marii gânditori ai lumii, a cărui operă a acoperit teritorii vaste – teologie, filozofie, istorie și sociologie. Illich era o figură singulară și paradoxală. Considerat, inițial, ca un critic cvasi-marxist al capitalismului de consum modern, el nu a avut încredere în stânga și a numit marxismul drept „o filosofie inumană”. A reușit toată viața să se educe și să educe prin cărți și conferințe, iar în anii 60-70, să iasă din „cușca de sticlă a modernității” pentru a pune omul înapoi la locul care i se cuvine în societatea industrială. A fost un vizionar, dar mai ales un critic al modernității, o figură carismatică capabilă de anticipare. Când îl citești sau recitești astăzi pe Illich, ești surprins să constați că el a înțeles mult mai devreme ce se întâmplă în modernitate: individualismul, hipertehnologizarea, răceala afectivă, deviația etc… Toate acestea au fost analizate și descrise de el. Totul este consemnat inclusiv argumente pentru a înțelege dificultatea noastră de a trăi și neputința noastră în fața unor epidemii de tipul Covid-19.
Ivan Dominic Illich s-a născut la 4 septembrie 1926, în Viena. Tatăl, inginerul Ivan Peter Illich, provenea dintr-o familie catolică croată, cu proprietăți imobiliare în orașul Split și cu moșii cu vița de vie și măslini pe insula Brač. Mama, Ellen Rose „Maexie”, născută Regenstreif-Ortlieb provenea dintr-o familie de evrei sefarzi din Cernăuți, care se convertise la creștinism. Tatăl ei, Friedrich „Fritz” Regenstreif, a fost un industriaș, care și-a câștigat banii din comerțul cu cherestea. Ellen a fost botezată luteran, dar s-a convertit la catolicism după căsătorie. Părinții lui Ivan Illich aveau numeroși prieteni în lumea culturală a Vienei între care poetul Rainer Maria Rilke, teologul Jacques Maritain și filozoful Rudolf Steiner. După anexarea Austriei de către Germania nazistă, Ivan Illich a fost clasificat drept „jumătate arian” clasificare valabilă atâta timp cât tatăl său era în viață. După moartea acestuia, în 1942, Ellen Illich și cei trei copii ai săi – Ivan, Alexander și Michael – au părăsit Viena, pentru Florența, Italia. Darurile intelectuale ale lui Ivan Illich s-au manifestat din copilărie. La 12 ani vorbea fluent, fără accent, italiana, spaniola, franceza, germana și citise Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Ulterior a învățat la fel de bine limba croată, greaca veche, latina, portugheză, hindi, engleză, arabă și rusă.
A studiat la Universitatea din Florența (biologie și mineralogie), teologie și filozofie la Universitatea Pontificală din Roma (1942-1946) și istoria medievală la Universitatea din Salzburg. A obținut un doctorat la Salzburg cu o disertație despre istoricul britanic Arnold Toynbee (Die philosophischen Grundlagen der Geschichtsschreibung bei Arnold J. Toynbee). Cardinalul Giovanni Montini (viitorul Papa Paul al VI-lea) i-a propus să se formeze ca diplomat bisericesc la Accademia dei Nobili Ecclesiastici, dar a refuzat. A fost hirotonisit preot la Roma în 1951 și a slujit prima sa Liturghie în catacombele în care primii creștini romani s-au ascuns de persecutorii lor. În același an, a devenit preot paroh într-unul dintre cele mai sărace cartiere din New York – Washington Heights, la acea vreme un loc al imigranților din Puerto Rico. În 1959, a strabatut toată America de Sud pe jos sau cu autobuzul. La 30 de ani, a fost numit vice-rector al Universității Catolice din Puerto Rico, poziție pe care a reușit să o păstreze câțiva ani înainte de a intra în conflict cu episcopii locali James Edward McManus și James Peter Davis. În 1960, s-a stabilit la Cuernavaca, Mexic, și a fondat în 1961 Centrul Intercultural de Documentare, unde a organizat cursuri de limbă și cultură dintr-o perspectivă antiimperialistă pentru misionari și alți studenți. În 1968, Illich a fost chemat la Vatican pentru a răspunde acuzațiilor de erezie. Deși nu a existat o condamnare oficială, preoților catolici li s-a interzis înscrierea la cursurile de la Centrul de Formare Interculturală. Mai târziu, în același an, Illich a demisionat din îndatoririle publice ale preoției, dar, pentru tot restul vieții, a continuat să se considere preot și și-a păstrat angajamentul față de biserica creștină.
În anii 1980, Illich a călătorit mult, fiind profesor invitat de filosofie, știință și tehnologie la Penn State University, Universitatea din Bremen și la Universitatea din Hagen, împărțindu-și timpul între Statele Unite, Mexic și Germania. A ținut câteva sute de conferințe în toată lumea. De aceea s-a autointitulat „un pelerin creștin rătăcitor”. A scris numeroase lucrări printre care mai cunoscute „Celebration of Awareness” (1971); „Deschooling Society” (1971); „Tools for Conviviality” (1973); „Energy and Equity” (1974); „Medical Nemesis” (1974, 1975); „The Right to Useful Unemployment” (1978); „Toward a History of Needs” (1978); „Shadow Work” (1981); „Gender” (1982); „H2O and the Waters of Forgetfulness” (1985); „ABC: The Alphabetization of the Popular Mind” (1988); ”In the Mirror of the Past” (1992); „In the Vineyard of the Text: A Commentary to Hugh’s Didascalicon” (1993). Ivan Illich a murit de cancer la vârsta de 76 de ani, la 2 decembrie 2002, la Bremen, Germania. După moartea sa a existat un efort conjugat al lumii politice, a marilor corporații (în special Big Pharma) și a corpurilor profesionale pentru ca opera sa să fie uitată, dar după o scurtă perioadă (aproximativ 10 ani) ea a revenit în actualitate.
De la început trebuie precizat că aproape toate lucrările lui Illich sunt polemice, cu unele tente îngroșate tocmai pentru a trezi o reacție din partea cititorului. În această cheie trebuie citit și interpretat.
De exemplu, în „Medical Nemesis” șochează prin afirmație de deschidere: „Unitatea medicală a devenit o amenințare majoră pentru sănătate”, pentru ca apoi să caute răspuns la câteva întrebări de bază, care se referă nu numai la profesia medicală, ci și la direcția societății moderne și dependența acesteia de un sistem care ne fură categoric puterea, banii, demnitatea, adesea chiar și viața.
Ivan Illich conceptualizează și face o analiză devastatoare a „iatrogenezei”, examinând ceea ce face cu adevărat medicina, spre deosebire de mitul care s-a construit în jurul aceasta. Deși nu a inventat termenul (el a fost utilizat prima dată de Florence Nightingale), Ivan Illich l-a consacrat. Iatrogenia/iatrogeneza provine din grecescul iatros = medic și genon = geneză, a produce. Termenul de iatrogenie acoperă orice patologie sau eveniment indezirabil indus de o intervenție în cadrul sistemului de sănătate. Se estimează că patologia iatrogenă ocupă locul patru în cadrul morbidității și mortalității generale – fapt recunoscut și de O.M.S. Illich a extins conceptul și l-a conectat la probleme mai mari ale societății și culturii. După el există trei tipuri de iatrogenie:
Prima este iatrogeneza clinică, prejudiciul cauzat de intervenția clinică individuală. Aici Illich afirmă printre primii un adevăr recunoscut azi: cele mai multe îmbunătățiri ale sănătății din ultimele câteva secole nu se datorează progreselor medicale, ci pur și simplu îmbunătățirii nivelului de trai. Împotriva noilor epidemii de boli cronice, medicina nu este „miraculoasă”, nici măcar nu este foarte eficientă. Drept dovadă: cu toate intervențiile timpurii, medicamentele puternice, chirurgia incredibil de calificată, mașinile complexe, tehnologii revoluționare etc., speranța de viață nu s-a îmbunătățit semnificativ în ultimii 100 de ani dacă nivelul de trai nu a crescut. În schimb, a crescut într-un ritm alarmant durerea, boala și moartea ca rezultat al îngrijirilor medicale.
A doua este iatrogeneza socială, când politicile de sănătate întăresc o organizație industrială, care generează probleme de sănătate, ce duc la supramedicalizarea societății, dependența manipulată a populațiilor de îngrijirea medicală și de instituțiile medicale. Iatrogeneza socială se obţine, spune Illich, atunci când: „…îngrijirea sănătăţii este transformată într-un articol standardizat, un element de bază; când toată suferința este «spitalizată» și casele devin inospitaliere pentru naștere, boală și moarte; … sau atunci când suferința, doliul și vindecarea, în afara rolului de pacient, sunt etichetate ca o formă de devianță”. Supramedicalizarea îi determină pe oameni să „renunțe la propria viață pentru a primi cât mai mult tratament posibil” și continuă până la punctul în care, „până se dovedește că este sănătos, cetățeanul este presupus a fi bolnav”. Rezultatul este „o societate morbidă care cere medicalizare universală și instituții medicală care certifică morbiditatea universală… consolidarea unei societăți morbide care încurajează oamenii să devină consumatori de medicină curativă, preventivă, industrială și de mediu”. Este descris modul în care industria farmaceutică, susținută cu entuziasm de profesia medicală, a sponsorizat și a beneficiat din plin de această medicalizare. Din ce în ce mai multe probleme sunt văzute ca fiind susceptibile de intervenție medicală. Companiile farmaceutice dezvoltă tratamente costisitoare pentru non-boli și în acest mod asistența medicală consumă o proporție din ce în ce mai mare din buget, care este absorbită în mare parte de companii și medici.
În cele din urmă, există iatrogeneza culturală și simbolică, care „se instalează atunci când întreprinderea medicală distruge voința oamenilor de a suferi realitatea lor” atunci când comportamentul și iluziile sponsorizate medical limitează autonomia vitală a oamenilor, subminându-le competența de a crește, de a avea grijă unul de celălalt și de a îmbătrâni. Medicina organizată profesional, susține Illich, „este foarte probabil să funcționeze ca o întreprindere morală dominatoare, care promovează expansiunea industrială ca pe un război împotriva tuturor suferințelor. Prin urmare, a subminat capacitatea indivizilor de a accepta durerea, deficiența, declinul și moartea inevitabilă și adesea iremediabilă”. De fapt, „suferința, vindecarea și moartea, care sunt în esență activități intranzitive pe care cultura le-a indus în fiecărui om, sunt acum revendicate de tehnocrație și tratate ca defecțiuni de care populațiile ar trebui să fie scutite instituțional.
Când durerea este ucisă și moartea refuzată, când cultura – un sistem de valori și credințe – este înlocuită pur și simplu de un sistem de tehnici, umanitatea dispare”. Illich dezvoltă subiectul umanității: „Pentru a fi om și pentru a deveni om, individul speciei noastre trebuie să-și găsească destinul în lupta sa unică… El este singur în luptă, dar armele și regulile și stilul îi sunt date de cultura în care a crescut. Fiecare cultură este suma de reguli prin care individul ar putea să se împace cu durerea, boala și moartea – le-ar putea interpreta și practica compasiunea pentru ceilalți, care se confruntă cu aceleași amenințări. Fiecare cultură stabilește mitul, ritualurile, tabuurile și standardele etice necesare pentru a face față fragilității vieții – pentru a explica motivul durerii”. Illich afirmă că: „în fiecare societate, imaginea dominantă a morții determină conceptul predominant de sănătate”. Fragilitatea, individualitatea și experiențele trăite în mod conștient de om fac din experiența durerii, a bolii și a morții o parte integrantă a vieții sale. Capacitatea de a face față acestui trio în autonomie este fundamentală pentru sănătatea lui. (va urma)
Lasă un răspuns