Lumea este scindată în blocuri militare, statele libere au ajuns într-o libertate condiționată. Cine le condiționează și de ce lumea a devenit o cortină de mucava, nu înțeleg. Dar poate dacă pornim pe firul unor evenimente înțelegem. Martin Wolf comentator economic șef, la „Financial Times”, spune: „Legea națiunilor va fi fundamentată pe o federație de state libere. Astfel a prezentat marele filosof german Immanuel Kant fundamentele planului său pentru o pace perpetuă. Nicio altă parte a lumii nu i-a adaptat idealismul într-un mod mai cuprinzător decât Europa postbelică. Și totuși, să fi murit acum acest vis măreț?”… Trei evenimente majore au marcat o nouă pagină de istorie: Căderea Zidului Berlinului în 1989, încheierea Războiului Rece în 1990 și implozia URSS în 1991. Ce ironie, un singur an a fost necesar pentru a construi o nouă lume. După Căderea Zidului Berlinului, pe 10 noiembrie 1989, bulgarii află că primul secretar Todor Jivkov a fost înlăturat ca urmare a unei „revoluții de palat. Puterea trece în mâinile unor apropiați sovieticilor. Tot în 1989, în Decembrie, România transformă pe „cel mai iubit fiu” în cel mai „renegat tată” și-l împușcă la Târgoviște.
Pierre Verluise a scris o carte interesantă ce poartă numele „După douăzeci de ani de la căderea zidului” în care a găsit punctele cheie din jurul celor două superputeri mondiale, dar amintește și de noua problemă care a apărut. China…! „În iulie 1988, conducătorul sovietic Mihail Gorbaciov rostește la Belgrad un discurs favorabil independenței diferitelor partide comuniste, ceea ce a însemna abandonarea doctrinei Brejnev a suveranității limitate. În iulie 1988, conducătorul sovietic indică Varșoviei că Partidul Comunist polonez nu va putea guverna fără sprijinul sindicatului Solidaritatea, sindicat comandat în clandestinitate încă din 1981. Solidaritatea este o confederație de sindicate independente, creată pe 22 septembrie 1980. Între timp, pe 12 decembrie 1981, generalul Jaruzelski – prim secretar al Partidului Comunist și totodată prim-ministru- proclamă starea de asediu. 70000 de militari, 30000 de polițiști sprijiniți de 1750 de tancuri, 1900 de blindate și 9000 de camioane încearcă să distrugă solidaritatea. 5000 de militanți sunt închiși. Într-o atmosferă de teroare, Solidaritatea rezistă în clandestinitate timp de opt ani. Polonia joacă un rol complex care stă la originea căderii Cortinei de Fier”.
De ce am scris toate acestea din cartea domnului Pierre Verluisse, pentru că am vrut să amintesc și rolul complex pe care îl joacă astăzi cu războiul din Ucraina. Citeam astăzi cum poporul polonez s-a strâns sub arme „pentru reîntregirea neamului”, de parcă acele teritorii sunt la ruși…! Noi ce să mai spunem, avem și noi teritorii de recuperat, avem și un canal al Dunării abandonat, dar trebuie să rezistăm eroic cu cereale modificate genetic și cu lacrima pe obraz pentru morții din zonele vorbitoare de limba română, tineri aruncați (ne pregătiți) pe linia frontului cu arcanul.
Pun și eu o întrebare, dacă UE este subordonată SUA iar noua ordine este creată pe bază de reguli, țările uniunii ce rol mai joacă? Noi cine mai suntem? Vine cineva și-ți distruge infrastructura energetică în numele „amprentei de carbon”. Vine cineva și-ți stabilește șeptelul, iar la desert să mizăm pe lăcuste dar și pe viermele de bălegar. Dar îți mai și amintește că nu ai drepturi egale cu egalii? Putem noi (UE) să devenim o putere de modă veche, pe propriile forțe, cu resurse pe măsura politicii externe și de securitate. Dar pentru asta, UE ar avea nevoie de o uniune politică și fiscală mult mai bine pusă la punct. Orice posibilitate poate duce spre o dezbinare, „The Economist” se întreabă „La ce folosește de fapt UE?”. Și eu am visat la solidaritate, altruism, respect reciproc politic, militar și religios.
Veneam dintr-o țară europeană spre România și am ajuns mai devreme la aeroport, am admirat atunci șase autocare ucrainiene care plecau spre: Bahmut, Zaporojie. Atunci m-am întrebat, acel război care se dă acolo este pe străzi și cartiere? Acei tineri și tinere încărcați cu diferite pungi și valize de firmă voiau să ajungă în tranșee cu însemnele caselor de modă cele mai scumpe din lume?
Îmi amintesc despre declarația din 5 februarie 2003. „La începutul zilei, Statele Unite au adus în Consiliul de Securitate al Națiunile Unite dovezile indiscutabile privind deținerea de către Irak a unor programe de arme de distrugere în masă, privind eforturile vădite ale acestuia de a se sustrage controlului inspectorilor ONU și privind legăturile sale cu terorismul internațional. Țările noastre înțeleg pericolele pe care le reprezintă tirania și responsabilitatea deosebită a democrațiilor de a apăra valorile pe care le împărtășim. Comunitatea transatlantică, din care facem parte, trebuie să facă front în mod solidar în fața amenințării constituite de rețelele de terorism și a dictaturilor echipate cu arme de distrugere în masă”.
Și astăzi mă întreb, în cine să mai avem încredere când timpul a demonstrat că atunci a fost doar o declarație falsă?
Să fie pace!
Lasă un răspuns