Poate nu avem templele de marmură ale antichității mediteraneene pe care le tot vedem în documentarele istorice sau în călătoriile noastre „de vară”, dar civilizațiile din arcul carpatic existau dinaintea piramidelor egiptene. Sunt dovezi ale existenței societăților umane de șapte-opt mii de ani, depășite și acestea de cele din Cazanele Dunării, ce trec de 10. – 11.000 de ani. Casele lor și spațiile comune (grajduri, depozite, temple, etc.) erau în marea lor majoritate făcute din lemn și pământ. De aceea nu prea avem urme materiale ale existenței acestora. La Biblioteca Universității Politehnica Timișoara – Sala Polivalentă, în cadrul preocupărilor pentru o „cultură a lemnului”, arhitectul Mihai-Corneliu Donici a susținut public un doctorat cu subiectul „Case de lemn de pe teritoriul Banatului românesc din epoca neolitică”. În cadrul cercetării, au fost reconstituite, printr-o metodă originală, concepută și testată de autorul tezei, un număr de nouă locuințe de acum cca 7000 de ani, câte trei din fiecare dintre siturile Uivar, Foeni și Parța, pe baza datelor arheologice obținute în cercetări coordonate de prof. univ. dr. arheolog Florin Drașovean, conducător de doctorate în cadrul Facultății de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Lucrarea prezentată se intitulează „Arhitectura neolitică și eneolitică timpurie din cultura Vinča, cultura Banatului și grupul cultural Foeni. Reconstituiri arhitecturale din siturile de la Uivar, Parța și Foeni” și este o premieră în literatura de specialitate. Merită să urmărim modul în care s-au descurcat strămoșii noștri, punându-se la adăpost în fața vicisitudinilor naturii sălbatice și creându-și un miniunivers ce l-a ajutat să se dezvolte. Știm că 1/3 din timp omul are nevoie să se odihnească (să doarmă), timp în care devine vulnerabil în fața mediului în care trăiește (temperatură, precipitații, animale sălbatice, potențialii dușmani, etc.).
De asemenea, în majoritatea activităților gospodărești are nevoie de o vatră de foc, pentru pregătirea hranei de zi cu zi, pentru implicații metalurgice (fierărie), pentru diferite meșteșuguri. Fiind o ființă social, omul s-a „adunat” în structura unui sat (trib), ca aglomerare socială. Mai numeroși fiind, se puteau ajuta la vânătoarea mamiferelor mai mari, la tăierea arborilor din pădure, la amenajarea unor locuințe individuale sau comune (temple, etc.), la luarea măsurilor de apărare în cazul atacului unui trib dușman. Casa – comună sau individuală – a adunat oamenii și gândurile lor într-un „creuzet” comun, oferind „cochilia” sau „armura” (carapacea) atât de necesară fragilului om. Odată hrănit și odihnit, omul putea ieși din casă în plenitudinea forțelor sale psihice și fizice. Faptul că periodic unele culturi (ex.: Cucuteni) apelau la „trecerea prin foc” a locuințelor, prin incendierea acestora, putem să presupunem că astfel erau îndepărtate energiile negative, posibila cauză a unor boli, dorința de reînoire.
Pentru ca să ne dăm seama de importanța unei case, a unui cămin, locuință, în viața unui om, și chiar a apartenenței unui individ la o societate putem să studiem fenomenul dorului de casă, sau al dorului de țară. Putem să spunem că el există sau nu există, dar doar cine trece printr-o experiență a înstrăinării poate ști cu adevărat care este sentimentul covârșitor ce poate apare. Este ca și în cazul în care te îndrăgostești… Este peste fire… (G.V.G.)
Lasă un răspuns