Volumul de poeme intitulat „Poezii“, cu care a debutat Daniela Vasiloschi, cuprinzând 111 de poeme, se deschide cu o prefață de Ovidiu Munte în care stipulează că autoarea abordează o poezie ce îndeamnă la meditație. Numărul poeziilor din acest volum fiind de 111, în simbolistica numerologiei înseamnă una din cele mai puternice combinații benefice Însă 111 și toate derivatele sale sunt numere de bun augur. Ba despre 111 se spune chiar ca este una din cele mai puternice combinații din numerologie, întrucât pune alături cifra universală 1 cu numărul karmic 11, asociat misterului și spiritualității. Un număr divin, angelic, care te inspiră și te călăuzește pe drumul cunoașterii de sine, al evoluției interioare, te ajută să-ți descoperi puterea intuiției și-ti dă putere să te lași condusă de ea în momentele oportune.
Poeta s-a născut în Cluj-Napoca dintr-o familie de intelectuali. Este absolventă a facultății de Litere Cluj, secția română-latină, promoția 1974.A fost asistent universitar, iar apoi lector universitar la Academia Cultural Artistică Universal Mnemosymna din Cluj-Napoca. S-a pensionat ca profesor titular de limba și literatura română, gradul didactic 1, de la Liceul Teoretic Samuel Barassai din Cluj-Napoca. Poezia Danielei Vasiloschi este, practic, o armonizare a expresiei cu eul din care se exprimă o policromie a metaforelor, precum în micropoemul „Floarea de colț“: „Să lăcrimez când tresare în sufletul meu/Sfâșiat de stânci Floarea de Colț“.
În poemul dedicat lui Eminescu, intitulat „Eminescu s-a ivit“, poeta are o viziune onirică văzându-l pe Poetul Național ca un Luceafăr care a apărut în mijlocul unui neam puternic precum o stâncă:
„S-a despicat o altă zare
În cer lumină s-a făcut,
Și din furtunile solare
Luceafărul a apărut.
Popor zidit din poezie,
Popor cu fruntea de granit,
Tresar strămoșii de sub glie,
E semn că Eminescu s-a ivit”.
Poeta încheie splenditul poem de cinci strofe cu versurile vizionare: „Mileniile îți vor petrece / Scurtul popas pe acest pământ. / Tu vei privi senin și rece / Din abisul tău veșmânt“.
Scrisă într-un stil clasic eminescian, poezia aceasta este hyperionistă, impresionant de vibrantă.
Poezia „Dulcele păcat“ exprimă frisonul eului la dorințele trupului. Poeta alunecă în cadențe impecabile sperând să guste din „dulcele păcat“, privind în oglindirea faptei pe o foaie de argint „neantul timpului ce moare”. Poezia Danielei Vasiloschi este curat barocă, precum cea a lui G. Călinescu, mai ales în micro-poemul „Carpe Diem!“ care este o expresie dintr-un poem latin scris de Horațiu, ce a devenit în timp un aforism. Popular, expresia este tradusă ca „Trăiește clipa!”. Literal „carpe” înseamnă „a alege, a selecta, a culege, a strânge, a aduna”, dar Horațiu a folosit cuvântul în sensul de „a se bucura, a apuca, folosire, a face uz de”. Îndemnul „Trăiește clipa!” este foarte larg interpretabil, dar aceasta și din cauza traducerii imperfecte.
Literar, această expresie face parte din versetul „Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine” (Ode I, 11, 8). Versurile din ultima strofă: „Să explorezi un colți de cer, / Aruncă vâslele în mare! / Să frângi cortina de mister, / Și să iubești cu disperare“ exprimă abandonarea totală a trupului în „brațele” speranței unei iubiri totale.
Poeta precum Dimitrie Anghel lucrează pornind de la o temă, în principiu abstractă, pe care o înconjoară cu imagini, făcându-i un comentariu exhaustiv, care absoarbe toate relațiile posibile. Imaginile se ating precum un năvod prin care alunecă legăturile oculte ale lumii. Poezia „Dacă“ exprimă un dezechilibru al întrebărilor, al înțelesurilor față de o iluzorie persoană: „Dar neînțelegându-ne prin grai și semen, / Și implorând cu ochii triști și goi, / l-am regăsit pe Dumnezeu în noi“.
Pentru a exprima o stare jucăușe din lumea copiilor, poezia „Natură moartă“, prin ritmul ei ne aduce aminte de Ion Minulescu cu poezia sa „În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână“, dar numai în ritm, fiindcă poeta noastră: „În orașul de cenușă, / Dimineață friguroasă. / O fetiță cu-o păpușă / Poticneau în ceață deasă“, descrie o întâmplare cu o fetiță pe timp de ploaie pe când „Mizeria ce ne inundă“. O sensibilitate primigenă de mare ingenuitate descoperim în poeziile din acest volum., uneori constrânsă culturalicește- acesta este spiritul vasiloschian în a cărei poezie cântă mai toate formele umanității și ale războiului, într-o suflare vitală din poezia „Bufoniada universală” care trage după sine „subțierea stratului de ozon” și „croncănitori din propria colivă“…
Unele poezii ale Danielei Vasiloschi ne descoperă că poeta călătorește mult și urmare acestui fapt unele locuri o inspiră. Așa se explică faptul că poezia „Defileul de la Jii“ descrie o lume „În trista dimineață plimburie”. Pământurile sudice ale țării sfârșesc în dealurile subcarpatice unde Jiul ne spune întâmplări din istorie. Aceste peisaje și momente le surprinde poeta în cele trei strofe scrise în stil clasic cu rimă pereche: „Din subteran s-au dus în defile”: „Sperând s-ajute bunul Dumnezeu / Le era frig purtau în mân-o pâine, / Lămpași pribegi ai zilelor de mâine“.
Poeta este prizionera singurătății, doar poezia o însoțește pretutindeni.E o alegere care o frisonează pe calea aleasă, pentru faptul că recunoaște cu sinceritate că viața a învins-o: „Am ales singurătatea, / Duhovnic tăcut în straie de sărbătoare, / Singura posibilă să mă împace. Port în mine o generație de învinși“.
Pentru fiecare dintre noi, singurătatea are o însemnătate și o nuanță foarte personală, venite din experiențe anterioare. Pentru unii, ea este resimțită ca un gol datorat lipsei de acces la ceilalți, lipsei unui contact autentic cu cei din jur și a unor relaționări semnificative. Pentru alții, singurătatea apare ca o nevoie de a petrece mai mult timp cu sine, fiind nu doar mai bine tolerată, ci și căutată. Suntem ființe sociale, relațiile cu cei din jur fiind extrem de importante și necesare. Există însă și situații în care prezența celorlalți nu ne scutește de sentimentul însingurării. Încă de la începutul vieții noastre aflăm cât de importantă este relaționarea sănătoasă. Vitalitatea noastră, starea noastră de bine, evoluția și dezvoltarea ne depind în mod direct de relația pe care atunci o avem cu mama, încă din mediul intrauterin. Ne trezim la viață aflați într-o relație simbiotică, ne trăim primii ani depinzând de cei care ne îngrijesc, iar mai apoi creștem și ne dezvoltăm treptat autonomia, învățând să avem grijă de propria persoană și să punem limite sănătoase în relațiile cu ceilalți.
De-a lungul timpului avem totuși parte de multe provocări relaționale, iar concluziile pe care le tragem adeseori în urma unor experiențe dificile ajung să ne ghideze o mare parte din alegerile ulterioare. Fiecare persoană se descurcă așa cum știe și cum poate mai bine, iar pentru asta își dezvoltă o serie de strategii pentru gestionarea propriilor emoții.
„Frânturi de gânduri“ cu care se încheie cartea de 227 de pagini prelungesc emoțiile cititorului care deja, asemeni poetei trăiește „Împiedicându-se de speranța,/Ca de o mingie spartă“. Imginie fotografice în sepia ce sunt presărate printre poeme întregesc imaginea ideatică a universului poetic al Danielei Vasiloschi.
Spre deosebire de Arghezi, cel care umple îngerii cu bube, poeta de care facem vorbire umple cu talent clepsidra timpului cu singurătatea ei, oferindu-ne un volum ce trebuie luat în seamă de Istoria Literaturii Române contemporane. După ce am citit această carte de poezii, mi-a venit în minte zicerea lui Tudor Mușatescu: „Talentul e o „meserie” cu care te naşti, nu una pe care ai de gând s-o înveţi“.
Lasă un răspuns