Domnule Omulică, încă primare peste Cetate ori orice altceva pe circumscripția Cutare, nu pot lăsa prea multa liniște să tacă peste conjurul (conjurația!) mata(le), mai ales că încă ni te continui să arunci petale ofilit-opărite, nefrumos mirositoare deci, peste o lume care se zbate să înțeleagă, și cine ne ești cu adevărat și, și ce ne vrei de fapt să ne provoci, ca faptă, nouă tuturor. Da, Tuturor! Și, hai să admitem, ai fi matale „Jmecher”, dar nici noi să ne prea vrem să ne iei de proști (nu zic alte organe, să nu-l inflamez pe cel MUIE), fie și numai pentru că ți-ai cam făcut de cap pe-aci, în numele voturilor. Ai sărit iarăși se ne bagi toți competitorii în aceeași desagă, însă graba asta cu care te vâri în ochii oamenilor, n-am să am pace eu și Penița-mi Gânditoare, până ce n-am să te-ndomolesc, oricâte zile ți-ar mai fi să te ții în jilțul cel boieresc (fie el acesta și într-un alt mandat!). Ha, ne iei peste picior, chipurile deolaltă, repet, și nu-mi pare rău că o fac și cum o fac, batjocorindu-ne c-am avea programe și strategii, ba populiste, ba făcute amatorist, ba… și Dumnezeu să te mai înțeleagă ce… Nu știu alții cum… zice Bădia!, dar știu precis cine sunt contra-jucătorii pe ruleta rusului, dar eu sunt Vocea ce izbește din popor și cer, poporean, ascultare dar…
Ce păcat, măi Omulică, să nu ne fi simțit ața și vița de neam și ce mândri suntem de sărutul lui Dan Căpitanul pe glia moșilor noștri. A venit vreme „altufel”, că ni se va trebui tu să ne ții de samă. Azi tu, Omulică să arunci despre competitori cu d-ale populist-populisme, amatorisme nu mai zic, cu… „pe dracu”, și să fim serioși, Omulică, nu mai cred că tu s-ar trebui să ne dai nouă sfaturi. Știu că mai toți ne vârâți subt nas doctoratele voastre în științe administrative, nu zic d-alelalte!, dar, de aici până la etichetări insalubre (populism, amatorism, incomp., șcl) e cale nene!
Apăi, cum să ți-o spun, cum… lucrurile se complică oarecum, lumea electorului nu mai este chiar atât prost-naivă, ceea ce nu cred să nu fi învățat și tu, dar pare lacrimă să nu fi învățat că nu mai ține cu niznaismul, chiar dacă la nivelul tău de spilcuială nu prea dă bine în ochii celor cu privirile simple să o ții tot cu… și tot cu… știința ta în apă-canal, încălzire, iluminare, spații verzi, câinii comunitari…
Păi, Omulică!, „catindatule” profesionist, tu nu veni cu chestii de adormit copiii, și nu bătrânii, apoi să mai și accentuezi cu: „zis și făcut, mergem mai departe”!!
Dacă ai spirit, ai observa că am adăugat două mirări, ca să-ți respect dreptul de autor, sâc, ori, tu chiar crezi că este mare-mare lucru să spui oamenilor că știi să le faci exact ce și ei aia știu? Să fim serioși, Omulică, astea par glume, chiar dacă nu este, sau nu dă prea bine să te joci cu așteptările oamenilor. Și nu tu ai inventat toate astea, măi Omulică, nu tu, sunt necesități rezolvate în negura preocupărilor omenești. Deci „dottore”, tu, că primare sau orice ți-ai vrea fi, abilitățile tale nu par, ci chiar sunt, niște ifose, și niște ifose care costă bani, mulți bani, ele!, și chiar mulți bani comunitari!, iar eu (și ai mei cu votul) nu te las, cum ți-am promis, somnul fie-și liniștit, repet, cum ți-am promis, vom fi coșmarul tău. Ar fi păcat să iei asta ca neseriozitate, ca răutate – nici nu concep – dar dracul n-a dormit degeaba când și-a vârât coada în lăcomia unui funcționăraș obișnuit cu ale coruperii, iar tu (și alții) taci mut și doar Dumnezeu știe cum răbojul lăcomosului nu a avut un firișor măcar până la tine, doar Dumnezeu! Nu se știe însă ceasul, Omulică, ceasul!, nu anul, ca să nu zic mandatul. Și dacă ai împrăștiat, fornăindu-ți zâmbetul, șmecheria cu „nu vin banii guvernului pentru diverse trebuincioase”, va trebui să recunoști o doză de lichelism aici, pentru că tu știi cum nu e de joacă, Statul când simte că o comunitate trebuie ajutată, păi, atunci, ajutor nene! Mă opresc pentru azi, dar am să-ți mai scriu (după puteri) încercând astfel să te atrag într-un duel care să taie detaliul precum nodul Gordian. Nu mi-a plăcut pe sticlă, pare prea mecanicist, iar oamenii nu se obosesc pe analize care să-l îndepărteze de miezul problemei, și „m-am înrevenit” la scrisul de tabletă, unde mereu îți voi aminti: eu și ai mei vom fi coșmarul tău! Fii liniștit însă, te vom lăsa să stai în cetate, dar îți vom strica jucăriile, îți vom încurca regulile jocului, iar în chestiunea cu persiflajul de ni-l atribui, să fii convins că nu ne vom lăsa să ne coși tu priceperea cu ața albă. Și o vom face cum știm noi cel mai bine: cetățenește!
Și să mă lăsați, Cititorule, să mai pun ceva fie și pentru un colț de ziar, carele nu m-a primit cu semnătura; iată: …e destul de înserat!… atât cât să am o pasă de reculegere după ce am mai vârât un ochi prin scrisele altora. M-a izbit în moalele capului o aserțiune cum că, în de-neajunsul Occ., credința e obligatorie, biserica opțională. Ce mare libertatea de exprimare, câtă necuprindere în acest drept căzut dintr-un ceva clandestin de care nu mai putem scăpa. La urma urmei, și de-i împarți pe oameni, tot oameni sunt, valoarea fiind o primenire din hlamida căreia străluce o scânteie de om ce poate ajunge între figurinele din ceara lui Tussauds. Duminica s-a petrecut atât de anost, că ce mai contează dacă niște popi aleargă cu lingurița după niște oameni ce abia așteptau să facă înconjurul lumii, privitor la cum se pregătesc de parastas. S-a vehiculat ideea că era ultima zi de libertate dinaintea cercelului care circumscrie cele zece săptămâni. Facem aici o șaradă clipei, care mă tot amenință că-n ea mă trăiesc și pace. Pace cât cuprinde, dar se aud niște cizme ale unor soldați ruși ce vin în Italia să salveze niște muribunzi de zgomotul ce-l fac „defender” niște soldați americani cu zâmbete NATO. Papa s-a tot plimbat singur pe câteva străzi, păzit îndeaproape din canalele pluviale, mai ales că, de când cu femeia ceea care l-a ciupit de mână în văzul lumii, se simte cu musca pe căciula lui Bill cu Monica L. Am pus L. „ispre” să se simtă cu musca și Christine L., care nu poate primi împărtășanie de invidie că niște babe și moși din Italia au deja peste 90 de ani și le-a fost dat să moară, strigând prin televizor către DUMNEZEU că… ce dor le va fi copiilor lor după ei.
În fine! Mă tot gândesc ce probabil poate fi un reportaj. Am recurs la tabletă, că, de place cuiva, bine, de nu, iar bine, în fond, nu toate chestiunile de socializare au același gust și dacă like-urile se duc în toate părțile cu roaba, cu funicularul ori, mai pedelist, cu telegondola. Nu mi-am împărțit scrisul în capitole numerotate, am lăsat amestecul să mă treacă prin mojar, timpul să mă supună lui Mahomed, din Bastionul lui să trec Dunărea prin cele trei guri mâncate de atâția șerpi, că la Haga completul de judecată a cerut spor atomic… Se prea poate că, din atâta trist, TU, Doamne, să mă iei de termen în sistemele de ecuații care nu se vor rezolva transluminic, atâta vreme câtă Tes(z)la nu ni se va arăta ca un fir de lumină cu viteza ceva mai mică decât Lumina.
Anomalia coexistenței a doi papi poate determina istoriile să dea un cutremur care să astupe toate secretele ascunse de Vatican în tenebrele atât de asemuitoare zâmbetului lui Ratzinger… au mamă!, aud niște ecumenoși veniți să întrebe dacă după ciumă vom mai fi normali la cap, sau, cum zice Înțeleptul Solomon: și asta va trece! Dar, Doamne, zăpada de azi a venit să mă determine să știu că, oricât m-aș zbate, lucrurile se vor petrece doar așa cum ni le-ai rânduit TU, iar eu, ca biet om, mă plec prin mine convins că spusa lui Solomon poate fi o treabă de anticorpi!
Binecuvântează, Doamne, Neamul românesc!
Lasă un răspuns