Trebuie să recunosc deschis că mi-a trebuit ceva timp să înțeleg prin ce împrejurări ar putea un hommo de sapiensul tău, primare sau orice burdușit de voturi, șef de galion cu trandafir sau te miri ce la lavalieră, să arunce în mine, și ai mei, bineînțeles, că ne-am fi ajuns în zona disperării. Ha-ha, Omulică!, atunci tu poate te vii din Zona Zoster, ha-ha!… și încă nu-mi voi să mă fiu rău, dar mă îngrijorează faptul că este la tine, Omulică, o problemă de circumvoluțiuni. Regret că nu am spus mai din-vreme oamenilor (cetățeni ei!) acest aspect, poate nu doar de mine depistat. Sigur altfel s-ar fi stat lucrurile, măcar în ce te privește! Geaba barbă pomădată (semn al înțelepciunii?) (semn al grandomaniei poate!) ori… (semn al inhibării acelora care ar da ochi pe ochi cu tine, n-am zis dinte!…) Geaba flutur de imagine încoa-ncolo, numai ca oamenii să te perceapă de arbitru necazurilor și nevoilor lor, al îndoielii că s-ar mai putea face un oarece ceva, acolo, și pentru ei. Și tot dinspre circumvoluțiuni cred, (ba chiar sunt convins!) vine și nebunia aceea cu care te arunci asupra numelor unor oameni care caută, sau au avut loc pe listele către electori.
Păi, Omulică!, aici chiar apari ca un omuleț fără de noimă socială. Cum altfel când tu, mare om de afaceri, ataci mediul de afaceri că se strecoară în politic?!, măi, Omulică, încă „investit” în ce te-ai fi, păi e circullus in demonstrandum, ha-ha… atunci înseamnă că tu te-ai folosit de instituția (care ea!) ca să-ți rezolvi afacerile? Ha-ha, zău că la circumvoluțiuni nu stai chiar pe Roze, zău! Și-ai mai vrea să-ți „impui” cenușă în cap! Ori, să înțeleg că ești invidios pe cei ce reușesc mai mult decât tine?! Nu m-ar mira, în ce te privește, pare să nu mai am secrete. Dar să te manifești în gura mare că ești împotriva unor nume, tu, președinte și exponent al unui partid care se pretinde democrat. Asta-i culmea! Dar de ce nu vezi că avem tineri, că avem femei, că legea ne dă, nu doar voie, ci dreptul să dispunem liber în alegerea oamenilor noștri. Ba să adaug și că surprizele fac oamenii mai încrezători, fac oamenii mai atrași de speranța că va fi mai bine. Unii îmi reproșează de ce mă complic să-ți deschid ochii certându-te pentru prea desele căderi în derizoriu, pentru prea desele alunecări în aria strâmbului, însă eu mă încăpățânez să o fac, poate și pentru destinul tău politic, unde dai bine în zoon politicon, dar la decizie… ee?!… aici ajung din nou la circumvoluțiuni, unde lecitina nu este de ajuns.
În chestiunea, să zicem cu un exponent al momentului, mi-e chiar necaz că n-ai putut să înțelegi dreptul meu democratic să cert, sau să mă cert cu cine vreau și cum consider necesar, mai ales că eu sunt de un omenesc firesc, poate în drept să fiu supărat că un oaspete de seamă să se întâlnească, nu pe favorite, ci cu toți competitorii unui exercițiu electoral extrem de important în evoluția unei comunități care se străduiește să învețe cât mai bine din lecția democrației. Comunicarea mea cu tine, Omulică!, este la fel de firească, la fel de omenește concepută, dar că tu nu înțelegi asta, este o treabă care mă întristează. Polemica, nu eu, nicidecum tu, n-am născocit, este o izbucnire a vremilor, o izbucnire a omului care nu a reușit să subjuge spațiul, și a apelat la poștaș. Dar ce frumos e să scrii, Omulică, să-ți auzi neliniștile sufletului… iar eu sunt un om care am auzit sfâșietor chemarea alor mei, mereu nemulțumiți că nu pe măsura aspirațiilor lor își urmează Cetatea destinul. Vezi tu, Omulică, este eminamente o problemă de simțire să știi dintr-o privire unde să pui altoiul, unde anume să asanezi tradiția, unde anume să cauți răspunsuri la întrebări care nu curg… care nu se fac auzite, omule, și nu se fac pentru că, și aici repet, trebuie simțite! Asta este până la urmă străduința mea de a te face atent că nu cu mine trebuie tu, un Omuleac, ajuns din întâmplare și nu din necesitate investit, sau de investit, să te războiești, și să nu o faci nici pentru că eu duc în lupta mea un sumum de năzuințe care neapărat fruct de istorie trebuie să se fie. Eu, omule, știu și când tu poți să minți, și accept să o faci, dar accept până la o limită. Nu din fudulie, de bunăseamă, ci pentru că nu este corect să te joci, fie și tu!, ori, tocmai tu, cu așteptările oamenilor cetății, din viața cărora eu mă trag și nu tu.
Cum Dumnezeu să crezi tu sau ai tăi, că ați putea fi mai pricepuți decât experiențele noastre, ale mele chiar? Apoi eu, cu ochi în ochii Cetății, mă pot desfășura pentru că îndeletnicirile mele vin dintre oameni, rezolvarea problemelor lor o percep dintre ei, sunt un glas care vine din glasurile reunite și vrem ca tu și ceilalți aspiranți să treceți la viitor, prin prezent, nevoile noastre. Noi suntem trăitorii din cetate, nu suntem visul, suntem chemarea care așteaptă să înțeleagă în ce măsură răspunsurile tale și ale altora care se pretind apți în lupta pentru putere, ne-ar putea conveni. Ce aspirații și unde țintești trebuie să ne treacă filtrul, iar încrederea prinsă din voturile noastre trebuie parcursă, nu pas cu pas, moment de moment, orice este pierdut trebuie recuperat și mers mai departe pe drumul așteptărilor noastre. Strada este, nu doar o soluție salvatoare, dar și necesară, în sensul că democrația este curgerea de apă din care să ne potolim setea de beneficiență. De treizeci de ani suntem oameni de treabă care am răspuns cu înțelegere și stoicism impedimentele vremii, dar să înțelegi tu și toți aceia, că avem dreptul să vă stricăm socotelile, avem dreptul să impunem schimbarea regulilor care nu ne satisfac și avem drept să vă cerem socoteala.
Așa să ne știi și tu, și toți aceia care se aruncă orbește în luptă cu timpul și nu cu noi, cei înlăuntrul Cetății.
Zic, fără ură și fără părtinire.
Lasă un răspuns