La doar 85 de kilometri de orașul Iași, specialiștii din capitala Moldovei au făcut o descoperire miraculoasă. Cercetările s-au derulat într-o cetățuie getică din localitatea Albești, a județului Vaslui. Arheologii au scos la lumină un sistem defensiv impresionant, vechi de aproximativ 2.500 de ani. De precizat că, la nivelul secolelor V-III î.Hr., la începutul celei de-a doua Epoci a Fierului, în spațiul dintre Carpați și Nistru, a înflorit o adevărată civilizație a marilor cetăți de pământ și lemn. La această oră, în acest spațiu ce corespunde, în linii mari, Moldovei istorice de mai târziu, se cunosc peste 130 de cetăți ce reprezintă una dintre cele mai mari aglomerări de fortificații cunoscute la nivelul Europei acelei vremi. Dacă obiectivele situate la est de Prut, pe teritoriul Basarabiei, au fost mai bine cercetate, mulțumită activității școlii de arheologie de la Chișinău, formată în jurul regretatului profesor Ion Niculiță, în spațiul de la vest de Prut, după decesul lui Adrian C. Florescu, în anul 1986, nu se mai poate vorbi de un program coerent de investigare al acestor obiective. Prin săpăturile arheologice desfășurate în ultimii ani de către dr. Alexandru Berzovan și colaboratorii săi în cetățile de la Poiana Mănăstirii (comuna Țibana), Dobrovăț și, de anul trecut, la Albești (jud. Vaslui), Institutul de Arheologie din Iași al Academiei Române – Filiala Iași caută să reia tradiția de cercetare a acestor monumente. Cetățuia de la Albești, cunoscută în literatura de specialitate (mai vechi, punctul sitului arheologic se chema „Cetățuia Vladnic”), este situată în județul Vaslui, în zona de sud a Podișului Moldovei, în regiunea colinară a Dealurilor Fălciului. Ea a fost cunoscută încă din secolul al XIX-lea, fiind menționată și în „Chestionarul archeologic” al lui Alexandru Odobescu. În afara unui mic sondaj efectuat de către arheologul Ruxandra Alaiba, în anii 1980, nu s-au mai efectuat alte cercetări. Cetate cu o suprafață de circa 0,80 hectare, este apărată de un sistem defensiv, constând dintr-un val de apărare de mari dimensiuni, cu șanț. „Din punct de vedere al poziționării, cetățuia de la Albești prezintă o serie de particularitați distincte. Este una dintre puținele fortificații din acea perioadă care nu ocupă un vârf de deal sau un platou proeminent, fiind situată într-o zonă de vale, având pe care de consecință, un areal de vizibilitate redus. Este ceea ce în literatura de specialitate occidentală se numește „hill-slope fort”, adică o „cetate de versant”. Am vrut să înțelegem de ce oamenii din vechime au decis să se așeze într-o astfel de poziție ascunsă. A fost prinncipalul motiv în favoarea deschiderii unui șantier aici, pe baza unui protocol de colaborare încheiat între Institutul de Arheologie din Iași și Muzeul Județean „Vasile Pârvan” din Bârlad.”, arată dr. arheolog Alexandru Berzovan.
Cercetările arheologice în acest sit au debutat în anul 2021, cu un colectiv format din dr. Alexandru Berzovan (Institutul de Arheologie din Iași) – responsabil științific – secondat de colegii de la Muzeul Județean „Vasile Pârvan” din Bârlad, drd. Mircea Oancă și dr. Mircea Mamalaucă. Au participat, de asemenea, studenți de la Universitatea de Vest din Timișoara și de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, câțiva voluntari și patru muncitori puși la dispoziție de către Primăria Albești. S-au deschis trei unități de cercetare și s-au efectuat două sondaje de verificare. Scopul primei campanii a fost de a verifica stratigrafia generală a obiectivului, iar rezultatele nu au dezamăgit. Cu această ocazie, au fost surprinse resturile incendiate ale unei locuințe de mari dimensiuni, datată pe baza materialului recuperat între secolele IV-III î.Hr.. Campania din 2022 a durat trei săptămâni (22 august-10 septembrie 2022), fiind coordonată de același colectiv la care s-au mai adăugat doi membri, dr. Aurora Pețan (Fundația Dacica) și drd. Adrian Gâlea, un tânăr promițător, proaspăt angajat la Muzeul din Bârlad. Campania a avut obiective ambițioase, scopul fiind cercetarea impresionantului sistem defensiv. Cu această ocazie, a fost documentat valul de pământ cu palisadă și șanțul de apărare aferent. Au mai fost surprinse urmele unei locuințe de suprafață incendiate și resturile unei alte structuri adosate pantei interioare a valului în care au fost găsite numeroase fragmente de vase ceramice din secolele IV-III î.Hr.. Valul de pământ, bine conservat, prezenta o înălțime de circa trei metri, pe coronamentul său fiind instalată o palisadă susținută de stâlpi masivi de lemn. Vârful acestora a fost ars în foc pentru a preveni putrezirea. Din parii de lemn au fost extrase probe pentru analize.
Departe de a fi o simplă grămadă de pământ rezultată ca urmare a săpării șanțului, valul prezintă o structură foarte complexă. Fără riscul de a exagera, am putea spune că majoritatea constructorilor din cea de-a II-a Epocă a Fierului cunoșteau, la nivel empiric, o bună parte din normativele tehnice actuale ce sunt utilizate în proiectarea unor baraje, ramblee sau diguri, ca de altfel și proprietățile diferitelor tipuri de soluri… Astfel, inițial, a fost săpată o groapă de fundare, cu o adâncime de cca. 1,5 metri, secondată, la exterior și la interior, de două nuclee de stabilizare din straturi de pământ puternic compactate peste care a fost ridicat valul propriu-zis. Cercetarea sistemului defensiv al unei cetăți din a doua epocă a fierului implică un efort consistent și o solidă bază materială. La exterior, spre șanț, tot pentru a preveni alunecarea a mai fost realizat încă un nucleu interior din straturi alternative de sol bătucite și foarte puternic compactate. Astfel, a rezultat o structură fermă care, beneficiind și de avantajul situării într-o pădure, fapt ce a limitat semnificativ eroziunea, și-a păstrat, până astăzi, aspectul monumental, atingând o înălțime totală de circa 3 metri și o lățime, la bază, în jur de 14 metri. „Șanțul de apărare, masiv, prezintă, la rândul său, o deschidere de circa 12 metri și o adâncime de aproape 4 metri. Dacă la aceste valori adăugăm înălțimea estimată a palisadei – 3 metri – ajungem la o înălțime totală a obstacolului de 10 metri. Cetatea a reprezentat un obiectiv redutabil din punct de vedere militar, destul de greu de cucerit cu tehnologia acelor vremuri. Cu toate acestea, ea nu a fost inexpugnabilă. Urmele de incendiere descoperite ne dovedesc că, în cele din urmă, și această fortificație a sfârșit trecută prin foc și sabie după o perioadă destul de scurtă de funcționare”, mai scoate în evidență dr. arheolog Alexandru Berzovan. La încheierea cercetărilor, materialele arheologice au fost depuse la Muzeul Județean „Vasile Pârvan” din Bârlad, rezultatele științifice urmând să fie prezentate pe larg în următoarea perioadă. Cercetarea nu ar fi fost posibilă fără finanțarea primită din partea lui Marius Urbaniak, director al „Wenmoon Studios” din Irlanda, ce lucrează la realizarea jocului video „Age of Zalmoxis”.
Dacă civilizația Cucuteniană, datând din perioada 5800-3200 î.Hr. (acum 7.800 – 5.200 de ani vechime), a înflorit și s-a dezvoltatat pașnic pe aceste meleaguri, iar apoi a dispărut ca în neant, iată că la nivelul secolelor V-III î.Hr. (acum 2.500 – 2.300 de ani vechime), la începutul celei de-a doua Epoci a Fierului, în spațiul dintre Carpați și Nistru, a înflorit o nouă civilizație, aceea a marilor cetăți de pământ și lemn, iar numărul acestora este de peste 130 de cetăți, reprezentând una dintre cele mai mari aglomerări de fortificații cunoscute la nivelul Europei acelei vremi. Va trebui să cercetăm cu atenție cum au fost construite aceste cetăți și de ce. Dacă au avut doar funcție de apărare, sau au avut și un alt rol? Răspunsul ar putea fi undeva la jumătate, adică apărare în fața fiarelor pădurii și a atacatorilor umani, dar și împotriva unor posibile inundații catastrofale. În istoria locurilor posibil să fi existat experiența nefericită a unei inundații, a unui potop planetar. Urmele pădurilor scufundate descoperite în aflorimentele scoase la lumină de lucrările ce au avut loc pentru realizarea Canalului București – Dunăre confirmă existența unei asemenea inundații acum 10 – 12.000 de ani. Posibil din apele calotelor polare și ale ghețarilor aflați în topire au crescut cotele mărilor și oceanelor, dar și prin prăbușirea istmului aflat între mările Neagră și Mediterană putea conduce la inundarea unei mari suprafețe de uscat, cu valuri de zeci de metri. Având în vedere complexitatea prin care erau create valurile de pământ este posibil a acestea să joace și rol de baraje în cazul unor ape aflate în permanent creștere. Urmărind aliniamentul acestor cetăți poate aflăm ceva… Poate linia posibilă de țărm la un moment dat.. Am mai spus că anumite valuri de pământ de pe teritoriul țării noastre sunt de fapt balize, valuri – baraje împotriva apelor care au urcat către munți (Brazda lui Novac, Valurile lui troian (nu Traian), etc.). Posibil ca romanii să fi folosit înălțimea acestor valuri de pământ pentru observație, creând locuri de strajă, așa cum în present sunt folosite ca rambleuri pentru căile ferate. Și strâmtorile Carpaților au fost „ferăstruite” la un moment dat spre a da drumul apelor captive din bazinul transilvan. De aceea dacii se țineau legați de munți… De aceea toți valahii și aromânii din Europa stau pe munții cei înalți și își cresc acolo turmele care îi hrănesc de mii de ani. Știau ei ceva…
Lasă un răspuns