Să nu credeți că nu o să o meargă și mai departe!… Să nu sperați că, afișându-se pe lângă cruci, drept „creștini”, nu o să le dărâme până la urmă pe cele ale ostașilor noștri! Că ar face asta în toate cimitirele noastre, nu doar la Valea Uzului! Pentru că nu au frică nici măcar de Dumnezeu, aici, pe meleagurile noastre… Poate la ei acasă, dar ce fel de „acasă” au ei însă?!, și nici acolo… Să nu credeți dară că nu o să strivească sub lamele excavatoarele crucile soldaților români din Valea Uzului!… Să nu sperați că, numindu-se creștini, nu o să o facă!… Pentru că sunt urmașii acelora ce sfârtecau cu baionetele pântecele mamelor noastre pentru a le scoate pruncii!… Sângele din sângele nostru!…
Dar noi pare că am uitat… Ori nu ne mai pasă… Și ne-am lepădat de însuși neamul strămoșesc, betegindu-ne respectul, memoria, demnitatea în înstrăinare… Că a trecut atâta vreme de pare că sângele mamelor și pruncilor de atunci nu mai este și al nostru, acum, peste timp, nu?!… Doar că e același sânge: din pântecul Neamului Românesc! Iar cei ce ne strivesc Istoria și pe cei ce s-au jertfit pentru noi sunt urmașii scârbavnicilor hortiști și grofi! Ei și-au schimbat doar lamele diavolicești, în loc de tăiș de baionetă voind a sfârteca, acolo, la locul de odihnă al străbunilor noștri, cu lamele excavatoarelor!… Și ne vor însângera în împământenirea neapărată de noi și memorialul, ce ar tebui să fie, prin legământul nostru de sânge, de jertfă prin sânge de e nevoie, de neatins, dar zdrobind și oasele strămoșilor și ființa lor ființind și în neființă!
Și nu, să nu credeți că după ce vor fi spulberat, ca barbari ce încă sunt, și vor fi și o mie de ani de acum înainte, de vor mai exista, nu ne vor răscoli și brazdele pentru a smulge ființa străbună de care vor să ne rupă! Căci nu va mai fi doar o încercare de înstrăinare, ci de sfârtecare! De lepădare de noi, inclusiv prin mâinile trădătorilor ce ne conduc. Iar apoi ar fi în stare să-și aducă în cimitirele nostre morții lor… Morții lor din te miri ce întunecate colțuri de istoriei, din pământuri unde doar copitele iepelor au călcat.
Niciodată însă, o decizie a vreunui tribunal nu va putea fi lamă de îndepărtare ori căuș din colții de oțel ai excavatoarelor pe pământurile noastre! Nimeni nu va putea hotărî că locul ființei de veșnicie a eroilor români nu mai este în cimitirele noastre! Nimeni nu va putea impune ca o cruce, o troiță, ori un simbol funerare de închinare, să nu își mai găsească loc în acele cimitire. Acolo, aici, pretutindeni, cât de întins este pământul românesc, el va fi de drept locul străbunilor. Măcar al lor, dacă noi nu știm a spune, pentru noi, contemporanii: „Destul! Până aici!”.
Și chiar dacă, poate, sub unele cruci pe care vor să le arunce din cimitirul de la Valea Uzului, nu se găsește un mormânt în sine, cimitirul este el osuar înzidit întru’ odihna timpului pentru ostașii noștri. Și în fiece petic al lui ființează, sfințindu-ne pe noi, ei, străbunii! Nu doar prin oasele lor, ci prin ființa din neființă.
Și nu, nu trebuie să căutăm a vedea dovezi ale ființei lor prin neființă! Nu trebuie să arătăm nimănui că acolo sunt îngropați și soldații noștri! Pentru că este pământul țării! Este osuarul nostru din țarini de sacrificii! Iar de este nevoie, trebuie să mergem dincolo de nesupunerea civică! Pentru că, vorbind despre meleagurile noastre, despre istorie, despre eroi, demnitate și respect, nu va fi nicicând vorba de nesupunere, ci de dreptul de conștiință de a ne apăra!
Cimitirul de la Valea Uzului este, înainte de orice, o Necropolă a Neamului Românesc. Apoi, cimitir internațional. Și unul în care odihnesc, dar cum odihnesc oare văzând ce fac urmașii lor?, și acei soldați unguri. Dar niciodată n-a fost pământ maghiar, adăpostind soldați români! Este necropola pe care Ministerul Apărării trebuie să o ia grabnic sub armia sa! Să nu-i mai lase pe acești veșnici barbari să-și facă de cap. Pentru că nu este pământul lor nici măcar prin frântura unui rătăcit grăunțe de nisip de pustă.
Și nu! Nu trebuie să mai răbdăm! Să privim în ochi timpul dreptății și al îndreptării! Să ne privim în ochi! Să nu mai lăsăm a suna în dungă, a înstrăinare, a trădare și vânzare, clopotele Neamului Românesc! Căci, prin fiecare sfânt odor de pământ lăsat buruienilor otrăvitoare ce se hrănesc din leșuri de fantasme ale istoriei, ne vom îndepărta de noi… De noi, de strămoșii noștri, de ființa noastră…
Lasă un răspuns