Nicolò Zeno: Geto-Goții, barbarii cei nobili și mai vechi ca romanii

De când am aflat că Marele Imperiu Roman a ridicat sute de statui colosale din materiale scumpe neamului geto-dac, m-am tot întrebat de ce oare? De ce oare în Forul lui Traian se ridicau atât de multe statui mândre de geto-daci, deși poporul geto-dac era unul învins? De ce s-a ridicat Columna lui Traian, un monument unic la vremea sa? De ce opt statui de daci stau și acum la înălțimea Arcului lui Constantin și privesc liberi și mândrii peste Roma? De ce au ridicat romanii trei poduri peste apele furiose ale fluviului Danubius? De ce apar dacii cu steagurile draconare pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic? De ce au dispărut toate cărțile scrise de-a lungul istoriei despre daci? Nu oare unele fapte au fost făcute pentru a onora o națiune cu mari merite în istoria lumii, iar altele au dispărut din invidie și răutate?

Printr-un număr de 11 cărţi (despre Geți, Masageți, Gepizi, Huni, Vandali, Ostrogoți și Vizigoți), adunate în „Cronică necesară naţiunilor amintite de Nicolò Zeno – Veneția (1557)”, apărută în traducerea şi cu o introducere de Ana-Maria V.G. Moraru cu titlul „Despre Originea Barbarilor, care au distrus Imperiul Romei”, cercetătorul Nicolò Zen jr. (sec. XVI) aduce dovezi asupra faptului că blestemul și jurământul rostit de geto-daci acum 2000 de ani, când capitala regatului dac cădea sub asediul marelui imperiu roman, avea să se împlinească în cele din urmă. Nicolò Zen jr. (italianizat Zeno, 1515-1565) a fost un istoric italian şi patrician Veneţian, membru al Consiliului celor X, cea mai înaltă magistratură Veneţiană a Serenissima Repubblica di Venezia.

Personalitate „de un elevat intelect, de promptă elocvenţă, mare iubitor al Patriei, mare matematician, mare cosmograf, dar mai presus de oricine altcineva, un minunat istoric”, Zeno este autorul a patru mari opere ce acopereau diferite perioade istorice ale oraşului Veneţia. Volumul de faţă, „Despre Originea Barbarilor”, este singurul din Istoria Universală (Cronica, din prima ediţie) care a mai rămas, celelalte dispărând în sec. al XVII-lea, conform mărturiei lui Casali. Despre genealogia familiei, cardinalul P. Zurla va scrie: „familia Zeno are o antichitate atât de avansată, încât îmi este minunat să spun şi îmi este incredibil să afirm că observând cronicile, istoriile şi cele mai antice scripturi din Venezia, Padova, Marca Trevigiana şi Roma, am tras concluzia că originea acesteia este augusta gens Fannia consulară şi imperială a Romei”. Cu alte cuvinte, ilustra familie Zeno exercita un rol dominant în lagună de peste 1.000 de ani, rădăcinile acesteia fiind puse încă din timpul Împăratului Zenone şi al Papei Leone al II-lea. Nobila casă a contribuit la Republica Veneţiană cu un titlu de Doge (Dogele Ranieri/ Renier Zen, în 1.222 e.n.), un titlu de Amiral (Carlo – erou în lupta de la Chioggia, împotriva flotei Genoveze), un comandant (Piero – supranumit Dragonul, datorită dragonului încrustat pe scut, care a condus cu succes flota Veneţiană împotriva Turcilor şi Scaligerilor), 2 navigatori exploratori ai Atlanticului de Nord (Nicolò şi Antonio – foarte cunoscuţi pentru Harta Zeno, care combate descoperirea Americii de către Cristofor Columb; primul, Nicolò senior, este unul dintre cei 12 Oratori trimişi de Senatul Veneţiei cu 5 galere pentru a-l readuce pe Pontif, la Roma), 13 procuratori, prelaţi şi mulţi alţi nobili ai Republicii.

După moartea tatălui său, Zeno are acces la anumite documente, scrisori şi hărţi antice aflate într-un bun stadiu de conservare, pe care le găseşte în mansarda casei sale şi care aparţin iluştrilor săi străbuni. Plecând de la cercetarea acestora, îşi începe studiul pentru a sa carte de istorie, pentru a cărei completare va achiziţiona, în propria librărie, lucrările a peste 1.600 de scriitori diverşi, din toate timpurile. Împăratului Carol al V-lea îi plăcea foarte mult să-l audă pe Zeno vorbind despre această lucrare, în care – spunea Zeno – „am făcut cunoscute lucruri pe care nimeni, niciodată, nu le-a predat cuiva şi pe care niciun cercetător nu ar fi avut de unde să le ştie”. Vorbea astfel, pentru că „acest erudit şi elegant scriitor a avut posibilitatea de a consulta nu numai documentele vechi ale familiei

Zeno, dar şi cele mai inaccesibile manuscrise ale arhivelor din Veneţia.” Meritul lui Zeno este acela de a combate şi de a corecta Analele antice ce fuseseră scrise (Giustiniano, Sabellicus – printre alţii) în greşeala tradiţională pe care scriitori o produc, atunci când copiază unii de la alţii fără o critică, acurateţe sau explicaţie a evenimentelor. Procuratorul M.Foscarini îi va scrie Dogelui Loredano: „Zeno a examinat cărţi care erau foarte puţin cunoscute în vremea sa şi, mai mult decât sigur, s-a bazat şi pe informaţiile unui scriitor apocrif. A fost printre primii istorici care şi-a dat silinţa de a cerceta istoria Europei şi a Asiei, înregistrând fapte petrecute cu multe secole înainte, deschizând şi altora calea spre cunoaşterea originilor Geţilor, Masageţilor, Gepizilor, Hunilor, Vandalilor, Ostrogoţilor şi Vizigoţilor. Cu toate acestea, s-a folosit de Herodot şi Berosus Caldeul, dar pentru că la vremea aceea studiul acestora nu atinsese apogeul, consiliem ca cititorul să-şi menţină vigilenţa”. Stimat de istorici, contemporani de-ai săi, dar şi dojenit pentru alegerea anumitor surse, Nicolò Zeno va propune o abordare insolită a evenimentelor spunând, à-propos de războiul Troian: „războiul din Troia nu a fost aşa cum ni l-au descris Homer, Dares Frigianul şi Dite Candianul. Chiar cred că ultimii doi autori au fost inventaţi de către greci, pentru a-l susţine pe Homer, scriind istorii care să mărească încrederea în imaginaţia acestuia; ştiu că este foarte greu să scot din rădăcini, ceea ce a fost bine împământat!”.

Deşi angajat în delicate chestiuni publice în organizarea Arsenalului Veneţian, Zeno decide că „un atât de important memorial nu poate fi pierdut”, după cum el însuşi afirmă. Editorul F. Marcolini îi va face o vizită şi va încerca să primească dreptul de publicare a operei, dar Zeno îl refuză; îi împrumută manuscrisul, care se afla încă în stadiul de schiţă, cu condiţia expresă de a nu-l arăta nimănui. Marcolini este copleşit însă de Istorie şi hotărăşte să o editeze, în 1558, dezobedienţă bine venită căci, aşa cum am mai spus, celelalte scrieri vor dipare după mai puţin de un secol. Dorind să obţină clemenţa lui Zeno, Marcolini îi va dedica această lucrare Monseniorului Daniele Barbaro, Patriarh de Aquileia, rudă şi bun prieten al lui Nicolò Zeno. „Despre originea Barbarilor” contribuie semnificativ la înţelegerea şi încadrarea unei perioade obscure a istoriei în perspectiva etnografică a Europei. Opera este divizată în 10 cărţi: Geţi, Masageţi, Gepizi, Huni, Vandali, Ostrogoţi, Vizigoţi, iar ultimele trei, despre Longobarzi, Franci şi Arabi, sunt excluse din titulatura Getică.

Prin această lucrare se întravede punerea în discuţie a originii poporului getic, a sinuoasei sale migraţii ce a dus la popularea treptată şi parţială a continentului European. Prin inflexiunea numelui, geţii devin Goţi la începutul secolului al III-lea, foarte probabil din cauza „Damnatio Memoriae” impusă de Împăratul Caracalla care edictează pedeapsa cu moartea pentru folosirea derivatelor Getice (Geta, Getic, Geţi). Geţii îşi continuă parcursul istoric sub noul nume de Goţi, aceasta reprezentând pagina albă de aproximativ 1.000 de ani a Istoriei noastre, de la Antichitatea târzie şi până la Evul Mediu timpuriu. Din Suda aflăm că Dio şi-a întitulat istoria despre Goţi „Getica”; Spartian, în „Caracallus”, spune „Quod Gothi Getae dicerentur” („Goţii care-şi spuneau Geţi”) şi „Geticus quasi Gotticus”; Claudiano îi numeşte, în poemul său, pe Goţi „Geţi” şi scrie despre războiul Gotic intitulându-l „De Bello Getico”; Sidonius Apollinaris îi numeşte Geţi pe Goţi, iar în epistola către Trigetius îi numeşte pe Ostrogoţi, Masageţi (conform lingvistului iezuit Lorenzo Hervás y Panduro, „Masageţii se apelau „Maiza Geţi”, adică „Geţi mai Mari”, termenul „maize” fiind getic şi însemnând mai mare”); Ausonius, vorbind despre Goţi spune: „Quæ vaga Sauromates sibi junxerant agmina Chunis Quæque GETIS sociis istrum adsultabat Alanus. Orosius spune „Getæ qui et nunc Gothi” („Geţii care acum sunt numiţi Goţi”); San Geronimo, în præf. Epis.2 ad Galat. spune că „Goţii erau numiţi Geţi în antichitate”; Ennodius, în Panegiricul lui „Teodoric, Regele Goţilor”: „Nam illud quo ore celebrandum est quod GETICI instrumenta roboris, dum provides ne interpellentur otia nostra, custodis”; Procopius spune „Goţii sunt rasa Getică”; Iordanes îşi intitulează lucrarea „De Getarum sive Gothorum, origine et rebus gestis” şi foloseşte constant geţi şi goţi, ca sinonime, iar în „De Regn.Success” spune „Decius bellantibus Getis occubuit”; Isidorus, Origin. lib. ix.c.2. spune că geţii şi goţii sunt unul şi acelaşi popor. Iar toate aceste informaţii se găsesc în dizertaţia eruditului istoric scoţian, John Pinkerton8. Adaug că, goţii nu au invadat niciodată Dacia-mamă, ci doar au combătut asedierea ei de către Imperiul Roman. Atanaric (pe care filosoful grec Themistius îl numeşte „Dinastul Geţilor”), al cărui nume, se spune, se traducea în limba lui prin „întuneric”, a construit un lung zid de protecţie, la Galaţi, pentru a apăra Geţia de invazia Hunică. Acest zid se numește astăzi „Valul lui Traian” şi-i va fi atribuit acestui „herba parietaria”, în mare ignoranţă şi degenerare a istoriei. Ostrogota (de aici denominaţia de Ostrogoţi) se naşte în Moldova, iar Alaric (numit de poetul Prudentius Clemens „Geticus Tyrranus”), la Dunavăţu-de-Jos, în Tulcea. Familia Dinastică a amalilor îşi are rădăcina în Moldova, căci acolo s-au refugiat rebelii geţi, atunci când Dacia a fost invadată de Traian; strănepotul lui Gapto/Capto, Amal, va da numele dinastiei în memoria triumfului asupra Romanilor, străbunicul său ucigându-l, sub comanda lui Decebal, pe Cornelius Fuscus. În perioada de început a utilizării vocabulului „got”, acesta indica exclusiv ramura Ostrogotă, căci vizigoţii apar în istorie după mai bine de 100 de ani.  Socrate scolasticul, istoricul ecleziast al Imperiului din Orient, contemporan al primului război gotic, înregistrează clar apariţia vizigoţilor, în anul 376 e.n., negând astfel concomitenţa apărută la Iordanes. De altfel, întreaga istorie a ostrogoţilor şi vizigoţilor, a neamului nostru care nu a învins, ci a desfiinţat Imperiul din Occident, în 476 e.n., îşi are începuturile în Moldova, în Ţara Oium, la Meotida. Acolo s-au născut primii regi ai ambelor familii şi de acolo au plecat spre ocuparea Septentriunii. Este uluitor cum întreaga Dinastie a Amalilor sau a Balţilor, a Regilor sau Judecătorilor lor, nu se găseşte înregistrată cu dată şi loc de naştere, în niciun document. Atanaric nu este un Vizigot: el este Got (teruing/terving), aşa cum este Fritigern; lupta dintre ei, pentru putere, îl constrânge pe Fritigern să treacă Dunăre, să ceară ajutor Romanilor şi să promită, în schimb, convertirea la catolicism. Acesta este momentul în care goţii ce-şi vor trăda credinţa şi-l vor urma pe Fritigern, vor fi numiţi vizigoţi sau Goţi Minori (Ostrogoţii devin Goţii Majori). După spusele lui Sozomen, Ulfila şi, mai înainte,Teofil erau iniţial catolici şi supuşi Imperiului Roman. Nu au reuşit convertirea religioasă a Goţilor (Zalmoxieni, prin excelenţă) la catolicism, şi au propus, abia apoi, arianismul.

În compoziţie, s-a mers pe principiul selectării unor informaţii şi personaje istorice care, datorită eroismului demonstrat în evenimente belice, au şi dat prilejul poeţilor de atunci să-şi încerce condeiul şi fantezia, transformând cronografia în fantastice legende. De o imensă importanţă este discursul pe care Diurpaneus, tatăl lui Decebal, îl face în faţa popoarelor Germanice şi Scitice, în Cartea a doua (despre Masageţi). El le vorbeşte acestor două naţiuni consanguine într-o singură limbă, comună tuturor. Iar dacă nici braconierii de vestigii arheologice, nici istoricii sau localnicii de la Şona nu au reuşit să desluşească misterul piramidelor de aici, o explicaţie o putem găsi ìn Cartea a IV-a (despre Huni) a lui Zeno, când fraţii Amali, Teodemir şi Vuidemir, vor ridica tumuli şi moviliţe pentru a răzbuna şi săţia moartea fratelui lor Vualamir. Mai este de notat, că sub diverşi căpitani, geţii au ocupat întreaga Germanie, dintr-o colonie de-a lor ieşind popoarele Cate, cele mai valoroase şi beligerante popoare ale Germaniei, de o excelentă disciplină militară – conform spuselor lui Tacit. În timpul Regelui Get Corillus, caţii se vor diviza şi vor da naştere unei noi populaţii, cea a Batavilor (Olanda). O altă colonie getică a fost alungată în munţii Suediei unde a început prelucrarea fierului şi a purtat numele de Gotini; alţii au ocupat Panonia Superioară (Austria) şi Panonia Inferioară (Croaţia şi parte din Ungaria) şi au purtat numele de Gotoni. O altă informaţie foarte importantă este cea a Împăratului Aurelian, care era de origine get şi născut în Dacia, pe care Claudio l-a plăcut foarte mult şi l-a dorit ca succesor la Imperiu. Zeno este uimit de faptul că Iordanes nu face nicio menţiune despre originea acestuia, deşi „numai dacă-i priveai gesturile, îl recunoşteai ca fiind dintre ai săi (n.t. Iordanes)”. Poate acesta este şi motivul pentru care Aurelian a abandonat definitiv Dacia şi a plecat spre Asia, înspre Perşi, decizie de neînţeles şi astăzi pentru mulţi istorici. Una dintre cele mai folosite surse ale lui Zeno este Berossus Caldeanul, care a trăit în timpul lui Alexandru cel Mare. Ca sacerdot al lui Belus Zeus din Babylon a avut toate cunoştinţele şi tradiţiile din templul Caldean, iar majoritatea anticilor consideră istoria sa foarte atentă la adevăr. El a introdus astrologia mesopotamică în Grecia, instrument pe care îl considera esenţial în cunoaşterea omului. Aprecia că atunci când planetele sunt aliniate în semnul Capricornului, pământul suportă inundaţia, iar când se află aliniate în Rac, pământul suportă arderea. Unica operă a lui Berossus este „Istoria Babiloniei” dedicată lui Antiochus I, text dispărut, dar sunt fragmente salvate prin operele lui Manethon, Abydenus şi Pollistor, în care se vorbeşte despre istoria lumii de la origini şi până în timpurile sale. Exprimarea întâlnită în această lucrare (schiţă) este specifică secolului al XVI-lea şi înregistrează grave carenţe topice şi de frazeologie.

Pentru cunoscătorii limbii italiene vechi şi nu

numai, formatul pdf al originalului poate fi descărcat gratuit de pe Google/ Books („Dell’ origine de’ barbari”, Nicolò Zeno 1557). În prima carte a acestor Istorii se vorbeşte despre Insula Scandia locuită de fiii lui Haran, care la rândul său a fost fiul lui Samo iar acesta, fiu al lui Noe. Se spune că Berig, fiul lui Geter, a plecat de aici împreună cu Colonia sa şi, traversând mlaştina Tanais s-a despărţit de Gangaric. Celor care l-au urmat, le-a dat numele de Geţi, după tatăl său, nume de care m-am servit şi eu pentru a intitula cele 7 cărţi ale acestui Deca, Getici. Aşadar, Masageţii care au ales să îl urmeze pe Gangaric proveneau de asemenea din aceeaşi stirpe, deşi unii spun că ei ar fi avut originea din două Colonii, cea a lui Mesla şi cea a lui Geter, şi asta datorită compoziţiei numelui. Şi pentru că o navă din cele două cu care Berig plecase din Scandia s-a pierdut, ajungând mai târziu în Gotiscaţia, acei Geţi care întârziaseră şi erau sub comanda lui Gepanta, care în limba lor se traduce prin „lene”, întârziere, şi-au luat numele de Gepizi; despre aceştia, care erau de acelaşi sânge cu ceilalţi Geţi, voi vorbi în Cartea a Treia. Hunii, despre care voi scrie ȋn cartea a IV-a, chiar dacă pe linie paternă făceau parte din altă stirpe, nu se poate spune că nu au avut însă mamele de sânge Getic; Istoria spune că, având Filimer în armata sa anumite femei vrăjitoare,,, care îşi foloseau arta pentru a face mult rău, au fost alungate nude în deşertul scitic, unde trăiau bărbaţi sălbatici. Uniunea dintre femeile getice şi aceştia a dat naştere naţiei Hunilor. Şi, deşi Cartea a Cincea este dedicată Vandalilor, aceasta nu ar fi trebuit să fie integrată într-unul dintre titlurile Getice, ei neavând aceeaşi origine sanguină cu Geţii, chiar dacă ieşiţi din aceeaşi Insulă şi născuţi fiind din unul dintre fraţii lui Geter; nouă ne-au plăcut însă şi le-am dat acelaşi nume.

Trebuie să avertizăm că Deceneu, venit printre Geţi în vremea Regelui Burebista, era considerat al doilea geniu, după Zalmoxis – care dăduse legile naţiunii. El a reuşit să-i convingă pe Geţi în a deveni faimoşi prin intermediul armelor; vor pleca astfel spre noi cuceriri cu diverse armate şi îşi vor asuma multe nume, dar în principal îşi vor schimba numele din Geţi în Goţi, acesta fiind viciul timpului care alterează, care mută, în felul său, numele unor certe naţiuni. Imediat schimbat numele lor din Geţi în Goţi, a apărut o altă diversitate între ei: cei ce locuiau în Răsărit şi-au schimbat numele în Ostrogoţi şi erau conduşi de antica familie a Amalilor, care descindea din Filimer; cei ce locuiau partea Apusului s-au numit Vizigoţi şi erau conduşi de familia Balţilor, descendenţi din Hercule Egipteanul şi din Regina Ilea a Geţilor. Ei vor fi numiţi astfel datorită Balţului sau centurii de aur cu care s-a strâns la brâu Scita, fiul minor al lui Hercule şi al Ileei, care ulterior va fi numit Scita Baltul. Ostrogoţii au fost foarte faimoşi în Italia sub Regele lor Teodoric din casa Amalilor, iar Vizigoţii, din casa Balt, au domnit mai presus în Spania. Este astăzi opinia multora, că actualul împărat Carol al V-lea este urmaşul, pe linie maternă, prin bunica sa – Regina Isabela I a Castiliei – a acestor străbuni. Totuşi, autorul nostru, căruia îi dovedim toată încrederea noastră în materie, demonstrează clar că stirpea Regilor Vizigoţi va lua sfârşit o dată cu investitura Regelui Don Roderigo, care şi-a pierdut viaţa sub mauri, în acel război ce a durat 8 zile. În munţi, spaniolii l-au numit rege pe Don Pelagio care nu era de sânge gotic astfel că, o dată dispăruţi vizigoţii din Spania, din această foarte antică naţiune nu au mai rămas alte amintiri în lume. Acest lucru dorește autorul să-l demonstreze, de aceea a şi ales ca cele 7 cărţi să fie intitulate Getice. Cu toate că şi Longobarzii au venit tot din Insula Scandia, nu este certă însă originea lor, dacă sunt sau nu descendenţi ai geţilor. Dar, pentru a nu crea confuzie, s-a adăugat fiecărei cărţi propriul titlu, aşa cum se poate vedea. Titlurile „cărţilor” din cuprins sunt următoarele: Primul getic al geţilor; Al doilea getic al masageţilor; Al treilea getic al gepizilor; Al patrulea getic al hunilor; Al cincilea getic al vandalilor; Al şaselea getic al ostrogoţilor; Al şaptelea getic al vizigoţilor; Al optulea longobard al longobarzilor; Al nouălea franc al francezilor; Al zecelea arab al arabilor; Al unsprezecelea al veneţilor şi originea Veneţiei.

Cartea lui Nicolo Zeno este cel mai important izvor istoric narativ privind istoria geto-goților de la lordanes încoace, necunoscut până la ora actuală de istoricii români. Pe baza unor documente anterioare scrierii bibliei, el împinge genealogia geților în vremurile de început ale omenirii și arată cum aceștia provin din descendenții lui Noe. Urmărindu-le parcursul pe făgașul istoriei universale, Nicolo Zeno subliniază rolul primordial al geților și al ramurilor lor etnice la toate etapele care au marcat istoria umanității, cuprinzând legendele biblice și mitologice și istoria antică timpurie când, in mod practic, au hotărât destinul Imperiului Roman de Apus și configurația europeană de mai târziu. Sursele sale cuprind scrieri vechi la care a avut acces grație unei biblioteci impresionante și arhivei propriei familii cu o antichitate de peste un mileniu. Sunt multe lămuriri și corecții pe care Nicolo Zeno le face istoriei atât celei vechi, cât și celei mai timpurii, adică până la sfârșitul mileniului 1 d.Hr.. În istoria antică, Zeno remarcă denaturările produse de greci care și-au însușit multe din faptele care nu le aparțineau, iar referitor la istoria timpurie demonstrează că între geți, daci și goți sau valahi nu este nici o deosebire. O spune în mod explicit și cu autoritate. De asemenea, nu vorbește deloc de vreun amestec între geți și romani, de vreo politică de asimilare etnică sau lingvistică. Interesele și divergențele „barbarilor” geți erau prea evidente în raport cu cele ale romanilor, ca să poată fi cumva amestecate. Astăzi avem două abordari ilustre privind istoria geto-goților. Am fost surprins să constat, citind cartea lui Nicolò Zeno,  publicată în anul 1557, câte asemănări  istorice are în ceea ce privește istoria geților, cu  ceea ce a scris după trei sute de ani un alt italian, istoricul Carlo Troya. Cei doi autori italieni au aceleasi puncte de vedere referitoare la identitatea dintre geți și goți, sau la rolul covârșitor al geto-goților în desfășurarea evenimentelor istorice care au determinat configurarea etnică a Europei de mai târziu. Există totuși o diferență între cei doi. Când scria Carlo Troya, Europa era deja formată și sursele istorice cumulate îi permiteau autorului să afirme că arhitectura gotică s-a născut în zona carpatică și să contrazică autoritar ideile preconcepute ale unora. Istoria contelui Carlo Troya, monumentală, esențialmente culturală, cu componente de cultură, civilizație și spiritualitate integrate, scrisă la jumătatea secolului XIX, o perioadă frământată de mari probleme naționale pentru Italia,  ne arată un autor cu o empatie specială pentru geto–goți cărora le consacră aproape 3500 de pagini, demonstrând în mod strălucitor, pe lângă continuitatea și anvergura europeană a străbunilor noștri, și paternitatea acestora asupra arhitecturii gotice europene. Este un  avocat pro bono  al  neamului românesc, în ultimă instanță. O scurtă descriere a caracterului lui Troya este făcută de istoricul francez Charles de Tocqueville care, discutând despre exilați și deținuți, despre stadiul dramatic al închisorilor supra-aglomerate spune: „Carlo Troya a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului; încearcă de jumătate de oră să ne convingă asupra identității dacilor, geților, goților și normanzilor pe care noi, oricum nu o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă Tocqueville – care în astfel de momente mai este capabil să se intereseze de daci și de goți” (cf.Ana-Maria Moraru, Introducere C.T. „Despre Arhitectura gotică”). Nicolò Zeno este tot un aristocrat, istoric și patriciu venețian, provenit dintr-o străveche familie fondatoare a cetății venețiene, cu rădăcini în vremea împăratului Zenon și  a Papei Leon al II-lea. Este un istoric cu spirit enciclopedist și renascentist al sec. XVI, însă extrem de critic totuși cu moștenirea spirituală greco-latină clasică care, în materie de istorie, susține el, conține multe invenții, falsuri și capcane. Din operele celor doi istorici putem extrage adevăruri ce pot schimba istoria așa cum este ea cunoscută acum. Știm că Roma a condus o mare parte din Europa în jurul Mediteranei peste 1000 de ani. Cu toate acestea, funcționarea interioară a Imperiului Roman a început să scadă începând cu aproximativ 200 d.Hr. Până în 400 d.Hr. Roma se luptă sub greutatea imperiului său gigant. Orașul Roma a căzut în cele din urmă în 476 d.Hr. Atacurile triburilor barbare din afara imperiului, precum vizigoții, hunii, franchi și vandali l-au ruinat.

Revenind asupra blestemului și jurământului rostit de geto-daci în Sarmizegetusa asediată acum 2000 de ani, când au băut otravă și au jurat să distrugă Roma când vor renaște, acesta avea să se împlinească, în cele din urmă. Urmând firul istoriei scrise de cei doi italieni putem conchide că cei care au cucerit Roma au fost urmașii geto-goților, marele popor European din care se vor „naște” și celelalte popoare. De aceea poate avem mândrele statui de daci, avem monumente ridicate în cinstea lor, avem popoare care încă le poartă respect. La moartea lui Decebal zece generali din armata sa și-au luat numele de Decebal, iar metopa de pe Columna Traiană de la Roma pe care apar capul și mâna dreaptă ale marelui rege a fost martelată, spre a semnala faptul că Decebal nu a murit. Dacii aveau o credință în nemurire „mai altfel” decât a celorlalte popoare. Omul este ca o frunză în marele Pom al Umanității. În toamna vieții, el se ofilește și cade la pământ, dar Primăvara el revine, precum frunza verde, pe același Ram. Ca o legătură cu Vechea Biserică Valaho – Egipteană, zeul Osiris este zeul vieții de apoi, al vegetației, fertilității, renașterii și al morților. Era reprezentat ca o zeitate cu pielea verde, parțial înfășurată ca o mumie („mortul – viu”, așa cum apare pe o cnemidă princiară getică de la Agighiol), cu barbă de faraon, purtând o coroană de atef și ținând în mână un baston simbolic și un îmblăciu. De asemenea textile hieroglifice din mormintele egiptene cunoscute ca și Cartea Morților sunt pictate cu verde. Regnul vegetal și clorofila sunt primordiale pe planetă. Fără acestea nu pot exista celelalte toate, animalele și oamenii. Știind toate acestea, geto-goții mureau râzând, așteptând revenirea într-o nouă viață. De aceea au putut răzbuna ceea ce au avut de răzbunat, chiar dacă se chemau geți, daci sau goți! Școala zamolxiană dezvolta elevilor săi calitatea de a-și putea reaminti viețile anterioare, cu talentele și calitățile capacitate deja. Asta făcea ca viața să capete o continuitate, iar omul să aibă un rost, un sens pe lume. Spiritualitatea care își dă mâna cu cercetarea aprofundată, cu știința, chiar poate face minuni, iar istoricii pot completa compendiile ce au încă goluri legate de istoria Europei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*