Unire, barbarie, nimicnicie…

Acum, mă opresc în mijlocul drumului și întreb: de ce „festivitatea” jenantă a lui Iohannis s-a desfășurat în Parcul Carol, în fața Monumentului Eroului Necunoscut? Nu că n-ar merita oricând o maximă onoare, numai că „Ostașul Necunoscut” nu are nici o legătură cu evenimentul de la 24 ianuarie 1859, iar omagierea lui – atât în România, cât și în unele țări occidentale – a debutat în anul 1920 (în Franța și Marea Britanie) și în 1923, în România. Pentru discursul lui Iohannis locul cel mai potrivit ar fi fost în fața fostului hotel Concordia din București, unde în urmă cu „aproape 160 de ani” au biruit gândul și fapta unioniștilor moldoveni și munteni pe 24 ianuarie. Clădirea – când de interes local, când de patrimoniu național – este pe cale să devină ruină. Nu vrea nimeni s-o salveze!

Și mai întreb, în mijlocul drumului: care este suportul istoric al festivismului de cea mai sclerozată expresie care se tot petrece, de ani și ani, în Piața Unirii din Iași, taman în ziua de 24 ianuarie? E-adevărat, Mica Unire a început la Iași, numai că s-a întâmplat pe 5 ianuarie. Bulibășeala asta din capul celor care ne conduc nu denotă doar imbecilitate în stare pură, ci o scandaloasă lipsă de respect față de adevărurile istorice.

Între Iași și București există câteva localități cu o contribuție de maximă importanță în făptuirea unirii dintre cele două provincii, care până atunci și-au provocat, prin timp, nu puține bătălii sângeroase. În prim plan-plan se situează, desigur, orașul Focșani (vom vorbi despre el cât de curând). Între Vaslui și Iași, la circa 15 kilometri, pe șoseaua națională, se află localitatea Solești. Aici, pe un mic promontoriu, mai dăinuie încă, într-o stare jalnică, Conacul în care și-a trăit o bună parte din tinerețe, și nu numai, Elena Doamna. Multe dintre ecourile avatarurilor neliniștitei ei căsătorii cu Al. I. Cuza poate că încă le mai păstrează la sine pereții zidirii ce se tot încăpățânează să nu se ruineze definitiv. Tot aici, la conacul din Solești, a trăit mulți ani, și Theodor Rosetti, fratele Elenei Doamna, unul dintre fondatorii Junimii ieșene, cel ce avea să ajungă și prim-ministru al României. Aici îl invitase Th. Rosetti – în vară se va împlini un veac de la decesul lui – și pe M. Eminescu, întru întremarea poetului după ieșirea din spital. În curtea bisericii, ctitorie a familiei Iordachi Rosetti, lângă mormântul Elenei Doamna se află și cel al lui Gheorghe Rosetti-Solescu, și el, mulți ani, ministru plenipotențiar al României la Sankt Petersburg… Și-ar mai fi multe de spus.

Ei bine, pe peronul de la intrarea în istoricul conac de odinioară ar fi trebuit să-și țină discursurile unirii lor Ciucă și Ciolacu! Înconjurați de autoritățile vasluiene, în frunte cu un ins pe nume Dumitru Buzatu. Acest personaj, venetic de felul lui – cum pripășiți sunt atâția dintre „conducătorii locali” – cârmuiește Vasluiul, captiv al PSD, de vreo două decenii. Ultimii zece ani, ca președinte al Consiliului județean. În anii când Moldova și Valahia făceau demersurile pentru unire, Vasluiul avea în frunte oameni politici de talia lui P.P. Carp și Theodor Rosetti! Puneți-l lângă ei pe… D. Buzatu. O cumplită decădere, care justifică – fără să ne ajute la ceva – dezastrul pe care îl înregistrează această țară. Au fost generații de conducători, de intelectuali, de oameni temeinici care, prin pregătire și, nu de puține ori, prin sacrificii au pus pe picioare o României de care nu le era rușine. I-au făcut istorie, i-au dat demnitate, chiar măreție. Nemernicii ăștia de astăzi nu sunt în stare nici să învețe și să respecte istoria și făptuirile pe care aceste admirabile personalități le-au rostuit în veacul de aur al României (1848-1948).

A ține întruniri festiviste în condițiile în care repere ale evenimentului omagiat se ruinează fizic, pur și simplu – și nu numai – reprezintă o cruntă dovadă de mojicie, de barbarie. Țara nu-i, totuși, o pereche de izmene cu care să te pavoazezi întru solemnitate, fiindcă atât te duce capul…

Conacul de la Solești-Vaslui, încă posibil de salvat, este un simbol și al Unirii Mici, și al identității noastre, în general. N-avem prea multe asemenea zidiri încărcate de istorie. Și nici peste tot. Din câte am înțeles, moștenitorii lui, trăitori la Paris, au cerut să fie despăgubiți, pentru a ceda toate drepturile de proprietate, circa 200.000 de euro. Cerere foarte veche. Fără nici un rezultat. Atunci nu-i posibilă, oare, o chetă națională, dacă altă formulă juridică – legiferată, desigur, tot de jefuitorii din Parlament – ne este potrivnică? Să nu putem face față unui preț atât de mic față de încărcătura istorică a clădirii-monument? Preț încă și mai mic față de neonorarea cu care se poate acoperi țara prin vremurile care vor veni. Și noi odată cu ea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*